Diferenta dintre psihanaliza si psihoterapie

Diferenta dintre psihanaliza si psihoterapie

Psihanaliza este o metoda de cercetare a psihismului inconstient care are efecte terapeutice. Focusul psihanalizei este pe a investiga si a intelege, motiv pentru care ea ramane de departe cea mai buna metoda de autocunoastere.

Pentru celelalte psihoterapii, vindecarea este scopul, pentru psihanaliza vindecarea este consecinta.

Pentru psihoterapie simptomul este problema care trebuie eliminata, pentru psihanaliza simptomul este “pretextul”, ceea ce il forteaza pe pacient sa inceapa un demers de autocunoastere. Caci toti suntem bolnavi de ignoranta si am face orice ca sa evitam sa gandim asupra noastra.

Poveste despre psihoterapie

Poveste despre psihoterapie (sau de ce imi place psihoterapia psihanalitica)

Putem asemui psihicul unui om cu o casa cu multe, foarte multe camere. Poate cu un castel, suna mai frumos. Pe unele camere le cunoastem, le folosim zilnic. In altele nu am intrat niciodata.

Unii oameni folosesc in mod obisnuit doar 2 camere, altii 10. Cu cat folosim mai multe camere, cu atat folosim mai multe resurse, dezvoltam mai multe capacitati, experienta noastra de viata este mai bogata. La asta se refera cresterea, autocunoasterea, dezvoltarea personala: la folosirea cat mai multor camere. Si ar fi frumos sa functionam la capacitate maxima, nu-i asa?

Pe unele camere le-am mobilit noi insine – mobila din aceste camere reprezinta achizitiile noastre in plan intelectual, afectiv, relational. Alte camere au fost mobilate de altii pentru noi – aici gasim ceea ce parintii, bunicii, invatatorii, prietenii, agresorii etc au pus in noi.

Raportul dintre numarul camerelor mobilate de noi si cel al camerelor mobilate de altii defineste gradul nostru de initiativa, raportul activism/ pasivitate, lider/ subordonat, independenta/ dependenta, autenticitate/ inautenticitate.

A constientiza inseamna sa aducem lumina in camerele castelului nostru. Prin constientizare devenim mai luminosi.

Inca din copilaria timpurie, folosim multe camere pentru a depozita amintirile experientelor noastre, impreuna cu trairile asociate acestora. Multe camere contin amintiri fericite, iar starile asociate acestora sunt stari resursa. Ne intoarcem in aceste camere de fiecare data cand avem nevoie sa intram in contact cu resursele noastre.

Alte camere contin amintiri neplacute sau chiar traumatice, iar emotiile asociate acestora (frica, furie, ura etc) devin proprii nostri “dragoni interiori”. Inima nu ne da ghes sa ne confruntam cu acesti « monstri » si cautam sa ferecam cat mai bine usile acestor camere. Mai mult, in plimbarile prin castelul nostru, evitam sa ne apropiem de aceste camere pentru a nu auzi zgomotele produse de acesti dragoni in incercarile lor de a sparge usa.

Daca zgomotele devin prea puternice pentru a mai putea fi ignorate, teama ca acesti dragoni vor reusi sa sparga usa ne determina sa apelam la ajutorul unui psihoterapeut.

Cele mai multe psihoterapii ne vor ajuta sa punem cat mai multe zavoare la aceste usi, sa le dublam sau sa le zidim. Sa ne folosim de resursele pe care le avem pentru a tine monstrii inchisi. Si chiar vom reusi – pentru un timp. Spun pentru un timp, caci la un moment dat toate aceste eforturi ne vor epuiza fortele.

Oricum, trebuie sa avem in vedere faptul ca, acele camere care intemniteaza dragonii raman ocupate, nu le putem folosi …pentru a depozita comori, de exemplu; sau pentru a pofti oaspeti dragi sa ramana peste noapte. Dar cui ii mai pasa de asta cand dragonul sta sa dea navala peste noi?

Psihoterapia psihanalitica propune alta viziune. Ea spune stapanului casei: “Cu cat mai multe camere raman ocupate, cu atat capacitatea ta de a raspunde provocarilor vietii va fi mai redusa. Asta conduce inevitabil la alte experiente negative si implicit la alti dragoni care vor trebui sa fie intemnitati in alte camere. Si astfel, din ce in ce mai multe camere ale tale vor fi folosite pentru a intemnita dragoni.”

Ce-i de facut?

Solutia propusa de psihoterapia psihanalitica este ca stapanul casei sa se antreneze pentru a infrunta dragonii si a-i convinge sa paraseasca casa. Antrenamentul va fi lung si dificil. Stapanul casei va trebui sa se disciplineze, sa-si antreneze atentia si capacitatea de autoobservare, sa-si asume responsabilitatea ptru gandurile, spusele si faptele sale. Apoi, cand va fi pregatit, va deschide cate o usa si va infrunta dragonul din spatele ei. Va incepe cu cel mai slab dragon si va termina cu cel mai puternic. Fiecare camera cucerita va adaposti astfel o resursa. Si fiecare dragon cucerit ii va face un dar: propria lui energie + o lectie importanta despre viata. Stapanirea de sine merge mana in mana cu intelepciunea.

2 intrebari fundamentale

In psihoterapia psihanalitica si in orice demers introspectiv, 2 intrebari sunt fundamentale:

- ce imi doresc?

si

- ce caut sa evit?

Vulnerabilitate si autenticitate

Partea cea mai vulnerabila din noi este totodata si partea cea mai autentica. Copiii sunt cei mai vulnerabili si cei mai autentici.

E trecutul important?

Doar cine nu a iubit niciodata poate spune ca  trecutul nu este important.

Psihoterapia aduce la suprafata copilul din noi insine

Psihoterapia aduce la suprafata copilul din noi insine

Sondand inconstientul, psihanaliza a descoperit…copilul! Dincolo de teribila increngatura a pulsiunilor, a conflictelor inconstiente si a dorintelor refulate cu care ne-a obisnuit vocabularul tehnic al psihanalizei, experienta terapiei scoate de fiecare data la iveala copilul prezent in fiecare dintre noi, adultii.

Intram intr-o psihoterapie invocand diverse motive: nu ne simtim bine cu noi insine, esuam in a lega relatii satisfacatoare in viata personala si profesionala, parcurgem crize existentiale (divort, pierderea unei persoane dragi, maladii grave), avem ganduri si reactii care ne surprind si in care nu ne mai recunoastem, dezvoltam simptome (atacuri de panica, fobii, insomnii, depresii etc).

Dar, pe masura ce vorbim despre noi insine in cabinetul de psihoterapie, ajungem inevitabil la evenimente din perioada copilariei si descoperim cu o uimire aproape socanta cat de prezent, cat de actual si de viu, este in noi copilul care am fost. Copilul abuzat, frustrat, maltratat, copilul neglijat, copilul rebel, copilul terapeut, copilul cuminte care s-a straduit sa implineasca ambitiile parintilor, copilul umilit, copilul fara copilarie. Copilul de care am uitat, copilul pe care am incercat cu disperare sa-l reducem la tacere bagatelizandu-i suferinta, dispretuindu-i slabiciunea, ignorandu-i nevoile.

Ne place sa credem ca timpul ne-a schimbat, ca ne-am maturizat, ca am depasit problemele, dar daca privim cu sinceritate in interiorul nostru observam ca suferinta copilului care am fost este inca acolo, teribil de actuala, ca ranile au fost doar ignorate si nu vindecate. Este suficient ca seful sa strige la noi pentru a ne simti umiliti ca odinioara, cand tata sau mama ne mustrau sau ne pedepseau pe nedrept. E de ajuns ca un coleg nou sa fie apreciat din prima zi de lucru pentru a ne simti gelosi si invidiosi, exact ca in ziua in care mama a venit de la maternitate cu un nou fratior. Ni se pare normal ca altcineva sa ne traseze sarcini si sa ne dirijeze viata, suntem obisnuiti sa fim priviti ca “ciudati” doar pentru ca suntem diferiti. Nu gasim nimic neobisnuit in a nu ne fi ascultata opinia, in a ne fi ignorate nevoile, in a ni se impune conditii aberante si in a accepta ceea ce nu ne face placere.

Dar in timp ce luam anormalul drept normal, ducand o viata incorsetata in rutina si in stereotipii de comportament, copilul din noi continua sa isi strige suferinta in speranta de a fi auzit.

Pe parcursul mai multor sedinte, Alexandru mi-a vorbit despre o imagine care ii aparuse la un moment dat spontan in minte si apoi revenise cu regularitate, aproape obsedant: imaginea unui copil tinut prizonier intre 4 ziduri reci, suferind, plangand, disperand ca nu il aude nimeni. A trebuit sa lucram o perioada lunga de timp pentru a intelege ca acel copil era el insusi, ca imaginea surprindea exact felul in care se simtise in familia lui, perfectionista si rigida, care ii oferise totul, mai putin libertatea de a fi el insusi. Retraind angoasa in cadrul securizant al terapiei, manifestandu-si revolta si ura pe care nu indraznise sa le exprime niciodata, facand doliul copilariei pe care nu a avut-o, a reusit sa se elibereze de suferinta, iar vechea imagine a fost inlocuita spontan de o noua imagine, cea a unui copil energic jucandu-se voios pe malul marii.

Bogdan a intrat in terapie pentru ca de mai multi ani nu reusea sa aiba o relatie stabila. Cu toate femeile din viata lui lucrurile se petreceau identic: depunea eforturi considerabile pentru a le seduce pentru ca apoi sa rupa brusc relatia cu ele. In terapie a devenit clar faptul ca folosea femeile pentru a se razbuna astfel pe mama sa, care il abandonase la varsta de 4 ani lasandu-l in grija bunicilor.

Sarcina terapiei este aceea de a ne asigura contactul cu copilul din noi insine, de a-i oferi posibilitatea sa-si exprime nevoile, dorintele, frustrarile, fricile, revolta, ura, sentimentele in genere si in felul acesta de a relua un proces de dezvoltare intrerupt brutal cu ani in urma.

Restabilirea contactului cu copilul din noi nu numai ca ne elibereaza de suferinta muta, neexprimata, care ne-a insotit atatia ani, dar ne permite totodata redobandirea autenticitatii, a spontaneitatii si a creativitatii. Invatand sa ne respectam trairile si sa tinem cont de ele in luarea deciziilor, avem sansa de a ne crea un viitor mult mai in acord cu propria fiinta. Un viitor care sa sune in mod real si autentic bine.

In cautarea sufletului pierdut – apanajul psihanalizei

In cautarea sufletului pierdut – apanajul psihanalizei

Ceea ce deosebeste in mod evident psihoterapia psihanalitica de celalte metode psihoterapeutice este cautarea sensului. Pentru toate celelalte terapii, simptomul (ex. atacul de panica, depresia, fobia etc ) este ceva care trebuie eliminat, fara a ne pune problema identificarii cauzelor sau a sensului sau. Pacientul este tratat oarecum dupa modelul omului-masina, simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si… atat.

Una din cele mai mari descoperiri ale psihanalizei se refera la faptul ca simptomul este incarcat de semnificatie; mai mult, el este un strigat mascat de ajutor, strigat care nu a fost auzit in trecut si care acum apare sub forma simptomului tocmai in speranta ca de data aceasta se va face auzit si va fi luat in considerare.

Prin simptom, inconstientul incearca sa comunice intr-o forma acceptabila lucruri care nu pot fi comunicate altfel tocmai pentru ca in mare parte sunt lucruri despre care “am invatat” ca este interzis sa vorbesti. Sau ca sunt absolut “lipsite de importanta”, in timp ce ele sunt esentiale pentru sanatatea noastra psihica.

Pornind de la ideea ca orice simptom ascunde o drama sufleteasca si ca acel simptom va persista atat timp cat acea drama nu va fi consumata, perlaborata, integrata, psihoterapia psihanalitica nu acorda atentie simptomelor, ci sentimentelor, gandurilor, dorintelor asociate acestora.

Aceste sentimente sunt accesate si retraite in relatia cu terapeutul, apoi verbalizate, analizate si intelese. Drama din spatele simptomului, care este in acelasi timp si motorul sau, este astfel consumata in relatia terapeutica, iar in acel moment simptomul isi pierde practic ratiunea de a exista. Misiunea lui a fost indeplinita.

Psihanalistul este avocatul pacientului, nu al societatii

Altfel spus, psihanalistul aude strigatul de ajutor camuflat in simptom al pacientului, il recunoaste ca atare si creeaza loc in spatiul psihic constient pentru ca acesta sa fie exprimat, pus in cuvinte. In total contrast cu vocea socialului, psihanalistul vede in simptom nu o problema care trebuie eliminata, ci o solutie. Practic, singura si cea mai buna solutie pe care pacientul a gasit-o pentru ca el sa nu moara sufleteste, sa nu devina alienat, robotizat, un “adaptat” perfect intr-o societate care ii ignora nevoile, bagatelizeaza trairile subiective (sufletul) si descurajeaza aspiratia la autenticitate. Relatia terapeutica ofera un cadru securizant in care pacientul invata sa se simta suficient de liber pentru a-si exprima revolta si a gandi tot ceea ce pana acum era”interzis”sa gandeasca, tabuu. Psihanaliza este o invitatie la libertate, la libertatea de a gandi si de a verbaliza, dupa cum este totodata si un foarte solicitant si dificil exercitiu de sinceritate.
Diagnosticul este secundar in psihanaliza, iar metoda folosita aceeasi pentru tratamentul oricarui tip de simptom este aceeasi – metoda asociatiilor libere. Pacientul este invitat sa-si lase mintea libera si sa vorbeasca despre ceea ce ii trece prin minte, pe cat posibil fara selectie si fara critica. Relaxand “cenzura”, continuturile inconstiente “interzise” isi fac treptat intrarea in constiinta si, cu ajutorul interpretarilor psihanalistului, isi reveleaza sensul.

In psihanaliza, pacientul se insanatoseste pe masura ce isi regaseste sufletul

Vorbind despre trairile sale in cabinetul de psihanaliza, pacientul se elibereaza de narcisismul sau morbid, de drama sa impovaratoare, de o imagine de sine falsa, handicapanta si extrem de sabotoare. In psihanaliza, pacientul se insanatoseste pentru ca isi regaseste sufletul, adevarata sa identitate. Iesirea din fantasma este doar o alta denumire pentru eliberarea de iluziile care ne tin prizonieri in propria noastra minte, in propria noastra realitate interna. Din aceasta perspectiva, psihanaliza este mai mult decat o psihoterapie, este o disciplina spirituala.

Putem face o psihoterapie si fara sa avem simptome?

Putem face o terapie si fara sa avem simptome ?

Putem face o psihoterapie pentru a ne cunoaste. Psihanaliza, de exemplu, nu este doar o metoda de psihoterapie ci si o metoda de sondare a psihismului inconstient. Urmand o psihoterapie psihanalitica, nu doar reducem nelinistile (anxietatea), nu doar dizolvam simptomele, ci devenim constienti de felul in care noi functionam la nivel psihologic. Ne descoperim astfel tiparele de gandire, motivatiile inconstiente, dorintele si temerile ascunse, precum si mecanismele psihice prin care evitam, distorsionam acele aspecte ale realitatii care nu ne plac sau care ne sperie. Ne intelegem mai bine pe noi insine si ii intelegem mai bine pe ceilalti.

Imi place sa spun ca a face o psihanaliza sau o meditatie Zen nu strica nimanui. Cu totii avem nevoie de o igiena mentala, dar cei mai multi dintre noi sunt departe de a constientiza aceasta nevoie. Este posibil, sper, ca in viitor a efectua un proces de igiena mentala cu regularitate sa devina la fel de firesc precum spalatul pe dinti, de exemplu.

In prezent insa, este adevarat ca marea majoritate a celor care solicita o psihoterapie fac acest lucru doar cand ajung in situatii de criza. A fi in criza iti creeaza o motivatie puternica pentru a face psihoterapie.

Personal, pana acum nu m-am aflat niciodata in situatia in care cineva sa-mi solicite o psihoterapie fara a avea o problema. Ca problema este foarte vag definita, asta este alta poveste. Multe probleme care ii imping pe oameni catre o psihoterapie sunt vag definite si de fapt unul din obiectivele psihoterapiei se refera la definirea clara a problemelor (nu se spune ca o problema bine definita este pe jumatate rezolvata ?). Mai mult, problema prezentata nu este niciodata adevarata problema, caci adevarata problema rezida intr-un conflict inconstient.

Ca sa o spun foarte direct, eu nu cunosc oameni fara probleme. Cunosc oameni care spun despre ei insisi ca nu au nici o problema, dar spun asta tocmai pentru ca nu se cunosc pe ei insisi, nu au capacitatea de a se autoobserva, nu pot realiza un demers introspectiv suficient de profund. Una este sa nu ai probleme si alta e sa negi problemele pe care le ai.

Sa luam exemplul unei persoane care se plange in continuu de modul nedrept si persecutoriu in care o trateaza cei din jurul ei. La un moment dat, aceasta persoana citeste intr-o carte de popularizare a psihoterapiei o descriere a comportamentului de victima si recunoaste in acea descriere propriile tendinte de autovictimizare. Isi da seama brusc ca are o problema. O avusese si pana atunci, dar nu fusese constienta de asta.

Pe multi ii sperie gandul ca ar putea avea probleme, privesc acest lucru ca pe o critica, ca pe o respingere , ca pe ceva rusinos, umilitor. Dar problemele apar tot timpul, la toata lumea (!), iar asta semnaleaza faptul ca a sosit momentul sa trecem la un alt nivel de dezvoltare personala.

Beneficiile psihoterapiei

Beneficiile psihoterapiei

Principalele beneficii ale psihoterapiei psihanalitice sunt:

•  o maniera noua si originala de a gandi, care te va face sa privesti lumea cu alti ochi    (de aceea o psihanaliza seamana foarte mult cu o initiere);

•  o mai buna comunicare cu tine insuti si cu ceilalti;

•  o intelegere profunda a modului in care functionam, atat noi, cat si ceilalti;

•  o adaptare superioara la realitate;

•  dezvoltarea creativitatii si a intuitiei, prin stimularea interactiunii cu inconstientul;

•  cresterea tolerantei la stress;

•  disparitia simptomelor;

•  o viata plina de sens.

Bineinteles, toate aceste beneficii sunt obtinute in urma unei cure de lunga durata.

Este necesar ca o psihoterapie sa fie de lunga durata?

Este important ca o psihoterapie sa fie de lunga durata, pentru ca numai intr-o relatie de lunga durata se pot vindeca neincrederea, suspiciunea, teama de abandon, dependenta etc.