Psihoterapia ca antrenament

Psihoterapia psihanalitica este un antrenament intensiv, riguros, sustinut. Ce se antreneaza? Abilitatea de a deveni constienti. Constienti de gandurile, sentimentele, emotiile, dorintele, fricile, angoasele, tiparele de comportament.

De ce este atat de important sa devenim constienti? Pentru ca numai atunci cand devenim constienti putem face alegeri in deplina cunostinta de cauza. Cand functionam la nivel inconstient, suntem pe “pilot automat”, repetam aceleasi lucruri la nesfarsit, suntem victimile automatismelor noastre, nu avem de ales.

Constientizarea face posibila libertatea.

Psihanaliza ca demers de reinstaurare a adevarului

Psihanaliza este acea forma de psihoterapie care concepe vindecarea ca pe o consecinta directa a reinstaurarii adevarului. In demersul psihanalitic, care nu este nici pe departe facil si nici de scurta durata, pacientul invata sa intre in contact cu adevarul din el insusi, cu acea parte din el insusi care este autentica, nesupusa minciunii si falsificarii.

Se spune ca adevarul doare. In multe cazuri, este adevarat. In toate cazurile, adevarul elibereaza. Oamenii sufera pentru ca ei reprima adevarul, spune psihanaliza. Pentru ca se mint si se agata de minciunile si iluziile lor.  (Am putea spune ca iluziile sunt asemenea zaharului rafinat. Dulci, dar extreme de nocive pentru sanatatea organismului).

In procesul necesar, dar imperfect al socializarii, pentru a se proteja pe sine si pentru a-I multumi pe ceilalati, copilul invata sa minta si apoi sa se minta pe sine. Ulterior, ajunge sa creada el insusi minciunile pe care si le spune, creand din ce mai mult spatiu pentru automistificare si autofalsificare. Rezultatul : fie un adult prafuit si plafonat, luptandu-se din rasputeri cu sentimentul ratarii, fie un adult “puternic”, realizat social, dar teribil de nefericit, cu ganduri suicidare, fie un pacient fidel al cabinetelor de psihiatrie.

De ce este atat de important sa fim in contact cu adevarul din noi, cu sinele nostru autentic ? Pentru ca, asa cum spunea un celebru psihanalist, Winnicott, sinele nostru adevarat este sursa vitalitatii si a creativitatii. Numai cand suntem sinceri cu noi insine, lucrurile devin clare, avem acces la  intuitii profunde si la propria noastra creativitate.

Despre PARANOIA

Paranoicul. Cum il recunoastem

Am vazut odata un tricou care m-a intrigat foarte mult prin inscriptia sa:

The Next Generation

Trust no one

Acest indemn – Trust no one – Sa nu ai incredere in nimeni – caracterizeaza cel mai fidel o viziune paranoica asupra lumii.

Paranoicul este in primul rand neincrezator, banuitor, suspicios in mod exagerat. Este nevoie de un efort titanic pentru a-i castiga increderea si niciodata nu stii pentru cat timp, caci de multe ori e suficient un singur gest minor pentru a o pierde.

Pentru un paranoic, nimeni nu este de incredere pe termen lung. Pune permanent la indoiala loialitatea celor din jur, bunele lor intentii. Cauta motivatii ascunse pentru cel mai neinsemnat gest, interpreteaza mult si cel mai adesea eronat caci …interpretarile sale merg intr-o singura directie: oamenii ii sunt ostili, nu-l plac, ii vor raul. Aceasta este convingerea lui puternic inradacinata, rigida, de nezdruncinat, care-i orienteaza gandirea si ii determina comportamentul.

Prin urmare, el este defensiv, vigilent, atent la reactiile celorlalti, permanent in garda. Are grija sa ofere putine informatii despre el, despre viata lui, este secretos. Aceasta este maniera lui de a se proteja. In viziunea lui, nu poti stii niciodata cu cine ai de-a face, sub masca unei oi se poate ascunde lupul, “orice declari poate fi folosit impotriva ta”, prietenii de azi pot fi dusmanii de maine etc.

Intrucat se asteapta permanent la ostilitate, ridiculizare si tradare din partea celorlalti, paranoicul ajunge usor sa sufere de “mania persecutiei”.

In cazuri mai grave, se intampla sa “sesizeze” tot felul de comploturi sau conspiratii indreptate impotriva sa, menite sa-l discrediteze, sa-l indeparteze, sa-l umileasca, sa-l distruga.

Exagerand putin, am putea spune ca paranoicul isi traieste viata ca pe un film de spionaj, in care oricine poate fi suspectat de a fi un tradator sau un agent dublu.

In conditiile in care inteligenta sa este peste medie, paranoicul este un adversar de temut. Lupta il mobilizeaza, de altfel paranoia isi arata adevarata putere (si in acelasi timp adevarata fata) in conditiile unui conflict. Nu cedeaza usor, ci dimpotriva, este extrem de perseverent. Acuzatiile sale sunt extrem de bine argumentate logic (pana la un punct), de o coerenta extrema. Un paranoic inteligent aproape te poate convinge ca lumea este condusa de masoni sau de reptilieni (extrateresti) printr-o dizertatie bine argumentata si …chiar bine documentata.

Convingerile sale rigide nu il fac un partener de conversatie prea placut, mai ales ca in cele mai multe cazuri ii lipseste simtul umorului. Comportamentul sau reuseste in cele din urma sa-i agaseze pe cei din jur, caz in care reactia lui va fi : “Stiam eu ca am dreptate! Voi chiar ma urati!”

In relatia de cuplu, neincrederii si suspiciozitatii i se adauga gelozia. Partenera este oricand suspectata ca flirteaza cu altcineva, ca-l tradeaza, ca il inseala. Dar in conditiile in care el simte ca poate conta pe ea, ca ea ii este alaturi in conditii de adversitate, ca amandoi impartasesc acelasi sistem de valori, paranoicul este capabil de o loialitate si de o generozitate fara margini.

Lucrurile se petrec intocmai si daca ea este persoana paranoica.

Sa intelegem paranoicul

Experienta clinica a dovedit ca persoanele care prezinta tendinte paranoice au fost in mod sistematic umilite si dominate de figuri parentale sadic-autoritare in copilarie. Multi parinti, in dorinta lor “de a-si pregati copiii pentru a infrunta vicisitudinile vietii”, sunt extraordinar de generosi cu criticile si deosebit de zgarciti cu laudele. “Pe copil trebuie sa-l pupi doar in somn” este o zicala care s-a bucurat de o popularitate imensa in trecut. In aceste conditii, nu-i de mirare ca respectivii copii s-au simtit persecutati. Chiar au fost persecutati!

Criticismul constant, pedepsele frecvente, nedrepte si imprevizibile, acordate in functie de capriciile de moment ale adultilor, parinti imposibil de multumit, parinti manipulativi, autoritari, intruzivi si controlatori, iata cativa factori care favorizeaza sedimentarea trasaturilor paranoide la copii.

Alte persoane au invatat paranoia din familie. Lor li s-au inoculat de timpuriu idei precum : “nu trebuie sa ai incredere decat in membrii familiei tale”, “lumea de afara este o jungla”, “prietenii nu sunt adevarati prieteni; cauta doar sa profite de tine si te parasesc la greu”, “fii vigilent tot timpul si pazeste-ti spatele” etc.

Astfel, viitorul paranoic invata de timpuriu ca lumea este un loc primejdios, in care pericolele pandesc la tot pasul, plin de oameni ostili, rau intentionati, in raport cu care el se simte vulnerabil si de care trebuie sa se apere.

Construindu-se in raport cu o figura parentala autoritara, manipulativa, intruziva si controlatoare, paranoicul oscileaza intre sentimente intense de frica, rusine, neputinta, umilire, dispret fata de propria persoana, pe de o parte, si omnipotenta, megalomanie, sete de razbunare, pe de alta parte.

Ajunsi in pozitii de autoritate, paranoicii au tendinta de a deveni dictatori. Hitler, Stalin, Castro etc sunt doar cateva exemple de paranoici celebri.

Pe de alta parte, avand in vedere ca nu traim totusi intr-o lume ideala, paranoia “in cantitati moderate” are utilitatea ei dovedita, ferindu-ne de naivitatea dezadaptativa care ne-ar transforma in victime sigure ale escrocilor si manipulatorilor.

Trasaturi paranoice cum ar fi neincrederea, suspiciozitatea, combativitatea, sunt extrem de utile detectivilor, politistilor, vamesilor, agentilor secreti, trupelor de comando sau antiteroriste, agentilor fiscali (membrilor Garzii financiare) sau oamenilor de afaceri care investesc in tari cu grad de risc crescut.

Cum sa ne purtam cu paranoicii

Din fericire, paranoia severa care sa implice deliruri de gelozie, persecutie etc nu este intalnita la tot pasul.

Pe de alta parte, trebuie sa stim ca suntem cu totii putin paranoici, doar ca la o scara mult mai mica. Lucrul acesta devine evident in situatii de criza acuta si explica de ce panica este un fenomen atat de contagios.

Intrucat paranoicul te suspecteaza ca ai putea sa-i faci rau, este de dorit sa te exprimi intotdeauna la obiect, clar, limpede, lasand cat mai putin loc interpretarilor (care vor fi intotdeauna in defavoarea ta).

Cand discutati o problema de serviciu, fa referiri la regulamente, reguli etc, pentru a parea cat mai obiectiv.

De asemenea, este bine sa eviti barfele la adresa lui (ei), caci sigur va afla mai devreme sau mai tarziu.

In fine, nu-l evita. Daca o faci acesta este un motiv suficient pentru a incepe sa te suspecteze ca ai ceva cu el.  Cauta sa pastrezi o frecventa constanta a interactiunilor cu el, fii onest si sincer.

Observatie importanta. Desi in descrierea trasaturilor paranoice m-am referit la “el”, am facut acest lucru pentru usurinta exprimarii. Lucrurile sunt la fel de valabile si pentru “ea”. Paranoia este o tulburare de personalitate care nu tine cont de sex.

Articol publicat si pe site-ul revistei Avantaje www.avantaje.ro

VIRGIL RICU

Psihoterapeut

Psychologies: Cand doi oameni vor sa formeze un cuplu apar si conflictele, frictiunile. De ce?

VIRGIL RICU: Doi oameni se intalnesc, se indragostesc si vor sa formeze un cuplu. Este un fel de a spune, de a descrie lucrurile. Alt mod de a spune este ca doua lumi se intalnesc si incearca sa ia contact una cu cealalta. Imi amintesc un vis foarte interesant al unei foste paciente: in acest vis, intr-un spatiu deschis gen agora coexistau mai multi oameni. Fiecare din acesti oameni insa era inclus in bula lui, un fel de sfera transparenta care permitea vizualizarea gandurilor, sentimentelor, trairilor lor. Unii oameni se iubeau, altii se certau, dar in contextul si logica bulei personale, fiecare avea dreptate.

Visul mi-a placut foarte mult si il gasesc foarte ilustrativ – este un mod de a  descrie ceea ce se intampla intre oameni. Fiecare om traieste in bula lui, in lumea lui, are propria viziune asupra realitatii, o istorie personala care l-a marcat emotional si i-a modelat gandirea. In acest context complex, dezvolta dorinte, aspiratii, temeri. Unele lumi se aseamana si le este mai usor sa se inteleaga, altele difera foarte mult, iar comunicarea necesita eforturi considerabile.

De multe ori, o lume este convinsa ca “ea are dreptate”, motiv pentru care cealalta lume trebuie sa adopte punctul ei de vedere. Ajungem astfel repede la conflict.

Apropo, ati observat cum povestesc membrii cuplurilor despre cum el a cucerit-o pe ea sau despre cum ea l-a cucerit pe el? Este vorba de o fantasma “nevinovata “de invadare si cotropire a mintii celuilalt.

Psychologies: Cum e in luna de miere si de ce se schimba lucrurile de obicei… dupa?

V.R.: Conceptul luna de miere a evoluat in timp. Recent, luna de miere dureaza indeobste o saptamana si poate urma unei casatorii care a survenit dupa 4 sau chiar 8 ani de concubinaj / viata de cuplu. Presupun ca luna de miere se refera la perioada de inceput in care totul pare sau chiar este foarte frumos. Socio-culturalul este foarte mult prezent, respectiv membrii noului cuplu se conformeaza unui scenariu de indragostiti – asta asteapta toata lumea sa vada si asta asteapta unul de la celalalt.

De ce in multe cazuri (dar nu in toate) totul este frumos la inceput si degenereaza pe parcurs? Explicatia care imi vine in minte se refera la faptul ca la inceput cei doi nu se cunosc. Nu se cunosc, cu alte cuvinte exista foarte mult necunoscut care serveste ca spatiu de proiectie. Mai simplu spus, eu vad o fata, imi place si pentru ca nu stiu mai nimic despre ea, pot sa imi imaginez o groaza de lucruri despre ea care mie sa imi convina de minune. Ulterior, pe masura ce o cunosc, imi dau seama ca lucrurile nu stau cum imi imaginam eu si atunci sunt dezamagit, ii reprosez ca nu este asa cum doream eu sa fie (de parca asta ar fi vina ei?!) si eventual incep sa ma gandesc la despartire  (sperand ca la un moment dat voi gasi “fata visurilor mele”).

Acesta este un scenariu. Alt scenariu, mult mai des intalnit in cazul femeilor: ea isi da repede seama ca el nu este tocmai ceea ce isi dorea ea, dar nu renunta la el, incearca sa-l schimbe. Daca el accepta sa se schimbe de dragul ei, este o victorie personala, si in plus  dovada ca el o iubeste.

Am putea spune ca fascinatia persista atat timp cat exista mister, necunoscut – multe fantezii erotice ale femeilor sunt cu necunoscuti, nu-i asa? Si multe femei sunt atrase de barbati misteriosi si inaccesibili. Necunoscutul poarta cu el promisiunea fericirii, a indeplinirii fantasmelor.

Din fericire lucrurile nu se petrec intotdeauna asa. Exista si cazuri de cupluri “suficient de”  fericite, de la inceput pana la sfarsit. Cupluri de oameni maturi emotional, intelepti, cu “karma buna“, care stiu ca lucrurile, oamenii, relatiile se schimba si accepta sa se schimbe/ evolueze ei insisi odata cu ele.

Psychologies: De ce anume depinde conflictualitatea intr-un cuplu? (temperament, stres, etc, as vrea sa le numim)

V.R. :De forta pulsiunii agresive si de scenariile inconstiente de relationare preluate din familie in copilarie.

Temperamental, unii oameni sunt mai agresivi decat altii si folosesc cuplul ca spatiu de descarcare a pulsiunii agresive. Daca amandoi au cam acelasi nivel de agresivitate, daca aceasta agresivitate este folosita in mod sanatos, nu distructiv, si in plus este impletita armonios cu pulsiunea sexuala, asistam la o viata de cuplu extrem de pasionala, de invidiat.

Daca membrii cuplului au scenarii inconstiente distructive, respectiv modele de relatie disfunctionale, viata lor de cuplu se va conforma acestor scenarii. Aici este nevoie de psihoterapie pentru a constientiza aceste scenarii si pentru a genera altele, mai sanatoase.

Stresul si alti factori externi nu pot genera conflictualitate pe termen lung, ci sunt conditii care favorizeaza scoaterea la lumina a agresivitatii care mocnea in interior.

Merita sa amintim aici cateva lucruri. Conflictele cu celalalt sunt doar o exteriorizare a conflictelor interioare. Celalalt este un actor caruia ii distribuim un rol in scenariile noastre si apoi il “invitam” sa joace acest rol. Inconstientul nostru este un recrutor deosebit de talentat; se pricepe de minune sa selecteze exact persoanele potrivite sa joace anumite roluri – pozitive sau negative- in scenariile noastre relationale.

Potrivit acestei perspective, avem o noua viziune despre compatibilitatea in cuplu: doi oameni sunt compatibili in masura in care au scenarii inconstiente de relatie asemanatoare si sunt dispusi (si talentati) sa joace anumite roluri din scenariul celuilalt.

Psychologies: Aceste enervari pot fi pe tema locului obiectelor din casa, de exemplu. Sau pe tema manierelor celuilalt. E vorba despre obiceiuri individuale. Ceea ce celalalt face sau nu face…

V.R.: Acestea sunt mai degraba pretexte invocate decat cauzele reale ale enervarii. Un exemplu clasic: ea este extrem de nemultumita de prestatia lui sexuala, dar nu-i spune direct asta. In schimb, ii reproseaza ca nu face nimic bine – conduce agresiv, calca frana prea brusc, nu a reparat priza bine etc.

Psychologies: Femeile par sa fie mai agasate – sau exprima iritarea mai des. Sunt barbatii ceva mai toleranti?

V.R. : Nu cred ca putem trage concluzii definitive in acest sens. Cele mai multe femei aleg intr-adevar sa-si exprime nemultumirile – verbal sau nonverbal. Trebuie sa fii orb sau/ si surd ca sa nu sesizezi ca sunt suparate. Multi barbatii pot fi mai reticenti in verbalizarea nemultumirilor lor, dar starea lor nu poate fi ascunsa ochiului unei femei atente la partenerul ei.

Psychologies: Care sunt diferentele cele mai suparatoare dintr-un cuplu? Au barbatii si femeile asteptari prea diferite unii de la ceilalti?

V.R.: In societatea actuala sex-rolurile nu mai sunt atat de clar delimitate, iar diferentele tind sa se atenueze.

Psychologies: Cauzele agasarii se schimba o data cu trecerea vremii? Se atenueaza?

V.R.: Aceleasi cauze ale agasarii pot determina o multitudine de manifestari. Altfel spus, manifestarile se pot inlocui unele pe altele, dar cauzele sa ramana aceleasi. Pentru eliminarea cauzelor este nevoie de introspectie.

Psychologies: Care sa fie secretul cuplurilor care ajung la o varsta inaintata impreuna? Se pot decela cateva “secrete pentru un cuplu fericit” dincolo de micile conflicte?

V.R.: Primul cuvant care imi vine in minte este intelepciunea. Poate parea multora un raspuns de moda veche, dar este cert ca oamenii intelepti sunt cei mai fericiti – in cuplu, la job-urile lor, in relatie cu copiii, cu prietenii etc.

Intelepciunea implica maturitate in plan emotional, un lucru atat de rar intalnit astazi.

In marea majoritate a cuplurilor, un membru este copilul, celalalt adultul. Fetele viseaza la un tatic tanar, in raport cu care sa se simta protejate si rasfatate, barbatii – care in viziunea femeilor nu se maturizeaza niciodata- viseaza la mamici tinere care sa-i iubeasca neconditionat si sa le indeplineasca toate nevoile, eventual chiar inainte de a le verbaliza.

Asteptarile nerealiste, infantile conduc rapid la dezamagiri.

Apoi, este de dorit ca inainte de a incepe o viata de cuplu fiecare sa se simta intreg, bine cu el insusi si nu sa astepte ca celalalt sa-l intregeasca. Celalalt poate sa-l imbogateasca, dar nu sa-l intregeasca. Fiecare om este responsabil pentru propria fericire, nu poate fi facut fericit de nimeni altcineva decat de el insusi si nu poate face fericit pe nimeni. Expresii precum “ Eu te voi face fericit(a)” suna foarte bine in contexte romantice, dar nu sunt adevarate.

Nu incerca sa fii totul pentru el (ea). Nu vei reusi decat sa-l (o) sufoci.

Femeile apreciaza barbatii care le asculta si le ofera atentie, dar ii dispretuiesc pe barbatii care se agata de fusta lor asemeni unor copii. Este de dorit ca barbatul sa urmareasca scopuri ambitioase – materiale sau spirituale.

Extremele se atrag, dar nu supravietuiesc mult impreuna. La un moment dat, instinctul de conservare ii determina sa se desparta.

Cuplurile in care cei doi sunt prieteni, au valori comune, impartasesc deschis propriile experiente, simt ca merg in aceeasi directie, au sanse sa ramana mult timp impreuna. Cu conditia ca viata sexuala sa fie satisfacatoare.

Viata sexuala este extrem de importanta pentru echilibrul psihoemotional si hormonal. In plus, deschide calea catre experienta intimitatii. Multi oameni se bucura de viata sexuala, dar putini pot declara ca sunt cu adevarat intimi unul cu celalalt.

Un alt secret este o buna igiena mentala. Cei mai multi oameni vin incarcati de frustrari de la serviciu si se descarca partenerului, varsa incarcatura de negativitate in cuplu. Pe termen scurt este ok, pe termen lung acest lucru erodeaza relatia. Intr-o relatie, obtii ceea ce pui in ea. Daca nu reusesti sa gestionezi bine stresul si afectele negative, este bine sa apelezi la un psihoterapeut.

In fine, orice relatie are propria durata de viata. Uneori ne incapatanam sa prelungim relatii care nu ne fac bine nici noua, nici celuilalt. Si nu trebuie sa confundam longevitatea unui cuplu cu gradul de fericire al acestuia. Sunt oameni care au placerea de a se chinui unul pe celalalt pana la adanci batraneti.

Psychologies: Enervarile de acest gen pot distruge cuplul? Cum se poate proceda pentru ca aceste conflicte zilnice sa nu distruga cuplul?

V.R.: Pe termen lung, aceste enervari erodeaza cuplul, ii face pe membrii acestuia mai putin deschisi unul fata de celalalt. Tributar formarii mele in psihanaliza, recomand tuturor sa caute motivele din spatele pretextelor. Problema reala nu este aproape niciodata cea prezentata.

Psychologies: Ce se poate face intr-o terapie de cuplu in acest sens?

V.R.: O psihoterapie poate face foarte mult – iar o psihoterapie individuala chiar mai mult decat una de cuplu. Spun asta deoarece in Romania lucrurile se petrec inca in felul urmator: un membru al cuplului ( de obicei ea, dar nu intotdeauna) il aduce pe celalalt la terapie pentru ca acesta din urma sa constientizeze ca este ceva in neregula cu el si ca ar trebui sa se schimbe conform dorintelor ei. Si fiecare incearca sa-l determine pe terapeut sa devina aliatul sau contra celuilalt etc.

Optiunea pentru psihoterapie individuala implica faptul ca vrei sa lucrezi asupra ta, nu asupra celuilalt. In opinia mea, o terapia de cuplu care doreste sa lucreze in profunzime este pentru clientii “avansati”, pentru cei cu un grad de maturitate emotionala ridicat, care au urmat in prealabil o terapie individuala.

Sa revenim. O psihoterapie poate ajuta semnificativ procesele maturizarii emotionale si al vindecarii emotionale. In decursul istoriei personale, oamenii sufera rani emotionale pe care incearca apoi sa le vindece in cadrul relatiilor lor de cuplu. Iubitul sau iubita trebuie sa repare ceea ce au stricat membrii familiei sau iubitii/ iubitele anterioare.

Nu exagerez absolut deloc atunci cand afirm ca marea majoritate a cererilor de iubire sunt in fapt cereri de vindecare, cereri de terapie. De altfel, multi oameni vin la psihoterapeut de abia dupa ce incercarile lor de a se vindeca prin iubire au esuat (de cele mai multe ori in mod repetat).

In cadrul unei psihoterapii, pacientii ajung sa constientizeze modelele lor de relationare inconstienta patogene, dezavantajele si beneficiile acestora, si ulterior sa dezvolte pattern-uri de relationare sanatoase.

In cabinet, am zilnic ocazia sa vad cat de nociva este reprimarea sentimentelor. Multi oameni cauta sa faca fata dezamagirilor in dragoste “calcandu-si pe inima” sau fortandu-se sa-si scoata din minte anumite amintiri sau anumite persoane. Odata cu alungarea din minte a unei persoane iubite care ne-a ranit, ne blocam automat si o buna parte din capacitatea noastra de a iubi. Putem intra in relatii noi, dar ne este foarte greu sa ne indragostim.

In plus, psihanaliza ne invata ca intotdeauna continutul refulat se intoarce. Am auzit si am asistat la nenumarate povesti din dragoste in care dragostea reprimata in tinerete revenea undeva la mijlocul vietii sau chiar la finele vietii cu aceeasi intensitate ca la inceput.

Deci, nu fortati niciodata lucrurile. Tot ce este dobandit prin forta se va pierde.

Dar dincolo de toate acestea, lucrul cel mai de pret pe care il poate face psihoterapia este sa ne puna in contact cu noi insine astfel incat faptele noastre sa fie in acord cu fiinta / inima noastra si sa nu ramana loc pentru rani sau regrete. Sa invatam sa toleram suferinta si sa nu generam suferinta actionand sub impulsul afectelor negative sau al orgoliului.

In psihoterapia psihanalitica si in orice demers introspectiv, 2 intrebari sunt fundamentale:

- ce imi doresc?

si

- ce caut sa evit?

Partea cea mai vulnerabila din noi este totodata si partea cea mai autentica. Copiii sunt cei mai vulnerabili si cei mai autentici.

Doar cine nu a iubit niciodata poate spune ca  trecutul nu este important.

Diferenta dintre psihanaliza si psihoterapie

Psihanaliza este o metoda de cercetare a psihismului inconstient care are efecte terapeutice. Focusul psihanalizei este pe a investiga si a intelege, motiv pentru care ea ramane de departe cea mai buna metoda de autocunoastere.

Pentru celelalte psihoterapii, vindecarea este scopul, pentru psihanaliza vindecarea este consecinta.

Pentru psihoterapie simptomul este problema care trebuie eliminata, pentru psihanaliza simptomul este “pretextul”, ceea ce il forteaza pe pacient sa inceapa un demers de autocunoastere. Caci toti suntem bolnavi de ignoranta si am face orice ca sa evitam sa gandim asupra noastra.

Psihoterapia aduce la suprafata copilul din noi insine

Sondand inconstientul, psihanaliza a descoperit…copilul! Dincolo de teribila increngatura a pulsiunilor, a conflictelor inconstiente si a dorintelor refulate cu care ne-a obisnuit vocabularul tehnic al psihanalizei, experienta terapiei scoate de fiecare data la iveala copilul prezent in fiecare dintre noi, adultii.

Intram intr-o psihoterapie invocand diverse motive: nu ne simtim bine cu noi insine, esuam in a lega relatii satisfacatoare in viata personala si profesionala, parcurgem crize existentiale (divort, pierderea unei persoane dragi, maladii grave), avem ganduri si reactii care ne surprind si in care nu ne mai recunoastem, dezvoltam simptome (atacuri de panica, fobii, insomnii, depresii etc).

Dar, pe masura ce vorbim despre noi insine in cabinetul de psihoterapie, ajungem inevitabil la evenimente din perioada copilariei si descoperim cu o uimire aproape socanta cat de prezent, cat de actual si de viu, este in noi copilul care am fost. Copilul abuzat, frustrat, maltratat, copilul neglijat, copilul rebel, copilul terapeut, copilul cuminte care s-a straduit sa implineasca ambitiile parintilor, copilul umilit, copilul fara copilarie. Copilul de care am uitat, copilul pe care am incercat cu disperare sa-l reducem la tacere bagatelizandu-i suferinta, dispretuindu-i slabiciunea, ignorandu-i nevoile.

Ne place sa credem ca timpul ne-a schimbat, ca ne-am maturizat, ca am depasit problemele, dar daca privim cu sinceritate in interiorul nostru observam ca suferinta copilului care am fost este inca acolo, teribil de actuala, ca ranile au fost doar ignorate si nu vindecate. Este suficient ca seful sa strige la noi pentru a ne simti umiliti ca odinioara, cand tata sau mama ne mustrau sau ne pedepseau pe nedrept. E de ajuns ca un coleg nou sa fie apreciat din prima zi de lucru pentru a ne simti gelosi si invidiosi, exact ca in ziua in care mama a venit de la maternitate cu un nou fratior. Ni se pare normal ca altcineva sa ne traseze sarcini si sa ne dirijeze viata, suntem obisnuiti sa fim priviti ca “ciudati” doar pentru ca suntem diferiti. Nu gasim nimic neobisnuit in a nu ne fi ascultata opinia, in a ne fi ignorate nevoile, in a ni se impune conditii aberante si in a accepta ceea ce nu ne face placere.

Dar in timp ce luam anormalul drept normal, ducand o viata incorsetata in rutina si in stereotipii de comportament, copilul din noi continua sa isi strige suferinta in speranta de a fi auzit.

Pe parcursul mai multor sedinte, Alexandru mi-a vorbit despre o imagine care ii aparuse la un moment dat spontan in minte si apoi revenise cu regularitate, aproape obsedant: imaginea unui copil tinut prizonier intre 4 ziduri reci, suferind, plangand, disperand ca nu il aude nimeni. A trebuit sa lucram o perioada lunga de timp pentru a intelege ca acel copil era el insusi, ca imaginea surprindea exact felul in care se simtise in familia lui, perfectionista si rigida, care ii oferise totul, mai putin libertatea de a fi el insusi. Retraind angoasa in cadrul securizant al terapiei, manifestandu-si revolta si ura pe care nu indraznise sa le exprime niciodata, facand doliul copilariei pe care nu a avut-o, a reusit sa se elibereze de suferinta, iar vechea imagine a fost inlocuita spontan de o noua imagine, cea a unui copil energic jucandu-se voios pe malul marii.

Bogdan a intrat in terapie pentru ca de mai multi ani nu reusea sa aiba o relatie stabila. Cu toate femeile din viata lui lucrurile se petreceau identic: depunea eforturi considerabile pentru a le seduce pentru ca apoi sa rupa brusc relatia cu ele. In terapie a devenit clar faptul ca folosea femeile pentru a se razbuna astfel pe mama sa, care il abandonase la varsta de 4 ani lasandu-l in grija bunicilor.

Sarcina terapiei este aceea de a ne asigura contactul cu copilul din noi insine, de a-i oferi posibilitatea sa-si exprime nevoile, dorintele, frustrarile, fricile, revolta, ura, sentimentele in genere si in felul acesta de a relua un proces de dezvoltare intrerupt brutal cu ani in urma.

Restabilirea contactului cu copilul din noi nu numai ca ne elibereaza de suferinta muta, neexprimata, care ne-a insotit atatia ani, dar ne permite totodata redobandirea autenticitatii, a spontaneitatii si a creativitatii. Invatand sa ne respectam trairile si sa tinem cont de ele in luarea deciziilor, avem sansa de a ne crea un viitor mult mai in acord cu propria fiinta. Un viitor care sa sune in mod real si autentic bine.

In cautarea sufletului pierdut – apanajul psihanalizei

Ceea ce deosebeste in mod evident psihoterapia psihanalitica de celalte metode psihoterapeutice este cautarea sensului. Pentru toate celelalte terapii, simptomul (ex. atacul de panica, depresia, fobia etc ) este ceva care trebuie eliminat, fara a ne pune problema identificarii cauzelor sau a sensului sau. Pacientul este tratat oarecum dupa modelul omului-masina, simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si… atat.

Una din cele mai mari descoperiri ale psihanalizei se refera la faptul ca simptomul este incarcat de semnificatie; mai mult, el este un strigat mascat de ajutor, strigat care nu a fost auzit in trecut si care acum apare sub forma simptomului tocmai in speranta ca de data aceasta se va face auzit si va fi luat in considerare.

Prin simptom, inconstientul incearca sa comunice intr-o forma acceptabila lucruri care nu pot fi comunicate altfel tocmai pentru ca in mare parte sunt lucruri despre care “am invatat” ca este interzis sa vorbesti. Sau ca sunt absolut “lipsite de importanta”, in timp ce ele sunt esentiale pentru sanatatea noastra psihica.

Pornind de la ideea ca orice simptom ascunde o drama sufleteasca si ca acel simptom va persista atat timp cat acea drama nu va fi consumata, perlaborata, integrata, psihoterapia psihanalitica nu acorda atentie simptomelor, ci sentimentelor, gandurilor, dorintelor asociate acestora.

Aceste sentimente sunt accesate si retraite in relatia cu terapeutul, apoi verbalizate, analizate si intelese. Drama din spatele simptomului, care este in acelasi timp si motorul sau, este astfel consumata in relatia terapeutica, iar in acel moment simptomul isi pierde practic ratiunea de a exista. Misiunea lui a fost indeplinita.

Psihanalistul este avocatul pacientului, nu al societatii

Altfel spus, psihanalistul aude strigatul de ajutor camuflat in simptom al pacientului, il recunoaste ca atare si creeaza loc in spatiul psihic constient pentru ca acesta sa fie exprimat, pus in cuvinte. In total contrast cu vocea socialului, psihanalistul vede in simptom nu o problema care trebuie eliminata, ci o solutie. Practic, singura si cea mai buna solutie pe care pacientul a gasit-o pentru ca el sa nu moara sufleteste, sa nu devina alienat, robotizat, un “adaptat” perfect intr-o societate care ii ignora nevoile, bagatelizeaza trairile subiective (sufletul) si descurajeaza aspiratia la autenticitate. Relatia terapeutica ofera un cadru securizant in care pacientul invata sa se simta suficient de liber pentru a-si exprima revolta si a gandi tot ceea ce pana acum era”interzis”sa gandeasca, tabuu. Psihanaliza este o invitatie la libertate, la libertatea de a gandi si de a verbaliza, dupa cum este totodata si un foarte solicitant si dificil exercitiu de sinceritate.
Diagnosticul este secundar in psihanaliza, iar metoda folosita aceeasi pentru tratamentul oricarui tip de simptom este aceeasi – metoda asociatiilor libere. Pacientul este invitat sa-si lase mintea libera si sa vorbeasca despre ceea ce ii trece prin minte, pe cat posibil fara selectie si fara critica. Relaxand “cenzura”, continuturile inconstiente “interzise” isi fac treptat intrarea in constiinta si, cu ajutorul interpretarilor psihanalistului, isi reveleaza sensul.

In psihanaliza, pacientul se insanatoseste pe masura ce isi regaseste sufletul

Vorbind despre trairile sale in cabinetul de psihanaliza, pacientul se elibereaza de narcisismul sau morbid, de drama sa impovaratoare, de o imagine de sine falsa, handicapanta si extrem de sabotoare. In psihanaliza, pacientul se insanatoseste pentru ca isi regaseste sufletul, adevarata sa identitate. Iesirea din fantasma este doar o alta denumire pentru eliberarea de iluziile care ne tin prizonieri in propria noastra minte, in propria noastra realitate interna. Din aceasta perspectiva, psihanaliza este mai mult decat o psihoterapie, este o disciplina spirituala.