Ce face un psihoterapeut si cum functioneaza psihoterapia, in ce fel si pe cate niveluri, este un subiect care se preteaza unor studii si discutii vaste. Am sa incerc totusi sa scriu pe scurt (sa creionez o idee) despre acest subiect.

Pe scurt, suferinta umana se imparte in suferinta fizica, care se trateaza la medic, si suferinta psihica, care se trateaza la psihoterapeut.

Pentru ca psihicul este invizibil, nu se vede cu ochiul liber, nu il poti palpa, nu se poate pune pe cantar si nici masura prin vreo analiza sofisticata de laborator, marea majoritate a oamenilor se simte incurcata cand vine vorba despre psihic si suferinta psihica.

In consecinta, suferinta psihica a fost si continua sa fie in mare masura ignorata, bagatelizata, negata. Asta in conditiile in care suferinta psihica este prezenta peste tot, am experimentat-o cu totii si o experimentam toti(!) in fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi!

Suferinta psihica este la originea celor mai multe  boli somatice (bolile care apar “pe sistem nervos”), a abuzurilor, violurilor, actelor de terorism, este cauza tuturor conflictelor in lume . Oamenii fericiti nu pornesc razboaie!

Suferim cand ni se face o nedreptate, cand pierdem pe cineva drag, cand suntem respinsi de persoana iubita, cand ne simtim parasiti sau abandonati, cand ne certam cu colega de serviciu, cand suntem pacaliti sau inselati, cand ne incearca gelozia sau invidia, cand esuam in relatiile noastre sau in proiectele care conteaza pentru noi.

Suferinta psihica este prezenta la tot pasul, nu scuteste pe nimeni si, probabil tocmai pentru ca este atat de prezenta, cei mai multi oameni o iau ca atare, nici nu-si mai pun problema prevenirii, ameliorarii sau vindecarii ei.

Din nefericire, a vorbi despre problemele tale, a-ti pune intrebari cu privire la suferinta ta este inca pentru multi un “moft”, consecinta unei “lipse de preocupari” sau a absentei unei probleme “reale”, adica concrete, palpabile (gen nu ai ce manca, ce imbraca etc).

Oamenii nu sunt prea receptivi la suferintele celor din jur si asta din 2 categorii mari de motive:

1) gradul grosier de educatie, de dezvoltare mentala si emotionala nu le permite sa sesizeze forme mai subtile de suferinta;

2) suferinta celorlalti le aminteste de propria suferinta si nu vor sa se gandeasca la asta. In fond, in dorinta lor de a se autoproteja, au facut atatea eforturi -constiente sau inconstiente- pentru a nu se mai gandi la asta!

Mai devreme sau mai tarziu, orice prieten caruia ii vorbesti despre problemele tale isi va pierde rabdarea si iti va spune sa nu te mai gandesti atat de mult la acestea, sa gasesti altceva cu care sa iti ocupi mintea sau, mai nou, sa dezvolti “gandire pozitiva”.

Neputand vorbi despre suferinta sa, incurajata sa nu se mai gandeasca la ea, persoana in cauza poate alege:

a) sa-si reprime sau sa-si nege suferinta, caz in care tensiunea acumulata se va “descarca” intr-o boala somatica, intr-o tulburare de personalitate, intr-un accident sau intr-o alta experienta sortita esecului (actele de autosabotaj sunt foarte frecvente in aceste circumstante);

sau

b) sa mearga la un psihoterapeut cu care sa vorbeasca despre suferinta sa, sa lucreze asupra ei, sa o inteleaga si sa-i gaseasca leac.

In deplin contrast cu gandirea curenta comuna, psihoterapeutul ia in considerare suferinta psihica, nu o neaga, nu o bagatelizeaza, ii recunoaste prezenta si efectele.

Intrucat nu putem vindeca ceea ce nu vrem sa vedem sau sa auzim, psihoterapeutul isi invita pacientul sa vorbeasca despre suferinta sa si sa o ia in serios.

La psihoterapeut te eliberezi de tensiunea psihica prin punerea ei in cuvinte. Punand-o in cuvinte, incepi sa te auzi pe tine insuti si inveti sa-i asculti si pe ceilalti. Ascultandu-te, si ascultand si perspectiva psihoterapeutului asupra problemelor tale, incepi sa intelegi. Intelegand, incepi sa te vindeci.

Subliniind legatura dintre boala, suferinta si ignoranta, psihoterapia vizeaza o vindecare prin intelegere. Un psihoterapeut este eficient in masura in care este preocupat nu de a judeca, nu de a pune etichete si diagnostice, ci de a intelege.

In fazele avansate si foarte avansate ale psihoterapiei, devii constient de tiparele de comportament disfunctionale, de motivele inconstiente din spatele actiunilor tale, de schemele de gandire rigide si limitative, de atasamentele emotionale nocive, de felul in care iti construiesti si iti interpretezi experientele. Devenind constient de toate aceste obstacole in calea starii tale de bine, dobandesti totodata libertatea si puterea de a actiona asupra lor si de a le inlatura.

Pe termen lung, rezultatele psihoterapiei implica o deschidere mentala semnificativa; o toleranta crescuta la puncte de vedere diferite; o gestionare eficienta a starilor de conflict, furie, gelozie, invidie, pierdere, abandon; cresterea in planul autenticitatii, empatiei si armonizarii interpersonale; imbunatatirea abilitatilor de comunicare si dezvoltarea inteligentei emotionale in general.

Daca toate acestea sunt putin lucru sau un “moft”, ramane la aprecierea fiecaruia.

VIRGILIU RÎCU: Putem vorbi despre 3 acceptiuni ale termenului de psihanaliza. In primul rand este o metoda de investigare a psihismului inconstient; in al doilea rand, este o psihoterapie bazata pe rezultatele acestei investigari si in fine, in al treilea rand, este un ansamblu de teorii originate in practica clinica psihanalitica.

Psihanalistul este interesat sa vindece, dar in egala masura este interesat sa inteleaga ce se petrece in mintea pacientului sau si face din aceasta intelegere un instrument al vindecarii.

Adeptii altor abordari psihoterapeutice reproseaza psihanalistilor faptul ca se agata de acel faimos De ce? psihanalitic, afirmand ca nu este necesar sa stim de ce pacientul a dezvoltat simptomul pentru a-l vindeca de acel simptom. Dar tocmai incapatanarii psihanalistilor de a intelege De ce? Si Cum? se intampla lucrurile in mintea noastra, datoram astazi aproape tot ceea ce stim despre functionarea psihismului omenesc.

PSIHOLOGIA AZI: Altfel spus, psihanaliza vizeaza mult mai mult decat eliminarea simptomelor…

V.R.: Exact. Ceea ce distinge psihanaliza de celelalte abordari psihoterapeutice este, printre altele, cautarea sensului.

Terapiile cognitiv-comportamentale, de exemplu, lucreaza pe modelul omului-masina: simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si… atat. Terapeutul de orientare cognitiv-comportamentala nu-si pune problema identificarii cauzelor simptomului sau a sensului acestuia.

In deplin contrast, psihanalistul stie ca simptomul este incarcat de semnificatie si incearca, impreuna cu pacientul sau, sa descopere aceasta semnificatie. Mai mult, fiind constient ca orice simptom ascunde o drama sufleteasca si ca acel simptom va persista atat timp cat acea drama nu va fi consumata, perlaborata, integrata, psihanalistul nu acorda atentie simptomelor in sine, ci mai ales sentimentelor, gandurilor, dorintelor asociate acestora.

Nu as vrea sa fiu inteles gresit. Nu sunt impotriva terapiilor centrate pe simptom, dimpotriva. Viata ne pune adesea in situatii in care avem nevoie de solutii rapide, eficiente. Daca job-ul nostru ne cere sa calatorim frecvent in strainatate, iar noi avem o fobie de avion, nu ne permitem sa stam luni de zile pe divan pentru a afla ce se petrece. O terapie comporamentala este in masura sa ne ajute mult mai rapid in aceasta problema punctuala.

Semnalul de alarma pe care vreau sa-l trag eu aici este faptul ca, pe termen lung, o focalizare exclusiva pe eliminarea simptomului lucreaza mai mult in detrimentul nostru, decat in beneficiul nostru. Daca vreti, o astfel de abordare nu este buna pentru suflet. In mod paradoxal, simptomele ne sunt aliati, nu dusmani. Ele reprezinta un strigat de ajutor, exprimat intr-o limba necunoscuta, cea a inconstientului, strigat care ne semnaleaza ca directia in care merge viata noastra nu este una in acord cu fiinta noastra, cu Sinele nostru.

Din perspectiva psihanalitica, simptomul nu este o problema, desi el este cel mai adesea perceput si trait in acesti termeni. Simptomul este o solutie. Cea mai buna solutie gasita la acel moment de catre pacient la adevarata problema, care rezida intr-un conflict intrapsihic inconstient. In demersul psihoterapeutic psihanalitic, problema este facuta constienta si astfel sansele de a gasi o alta solutie, mult mai eficienta, cresc considerabil. Odata gasita o solutie mai eficienta, simptomul dispare, isi pierde ratiunea de a fi.Am putea spune ca simptomul este un rau necesar pentru a preveni un rau mai mare.

PSIHOLOGIA AZI: Ce ar insemna un rau mai mare?

VIRGILIU RÎCU: Un rau mai mare ar putea insemna, de exemplu, distrugerea unei relatii cu o persoana iubita, sau chiar distrugerea acestei persoane in cazuri extreme (inconstientul nostru ascunde adeseori fantasme in care anumite actiuni ale noastre ar putea fi fatale unor persoane dragi, iar teama ca acest lucru sa nu se intampla mobilizeaza mecanisme defensive in acest sens). Un rau mai mare ar putea sa insemne si propria noastra autodistrugere, o moarte a sufletului provocata de o rutina care ne robotizeaza sau de o existenta inautentica care ne alieneaza.

PSIHOLOGIA AZI: Inteleg ca psihanaliza acorda o importanta deosebita sufletului…

V.R.: Exact. Psihanaliza acorda o importanta covarsitoare trairii subiective. Din aceasta cauza, ea nu este atat o stiinta, cat mai ales o arta sau o disciplina spirituala. In psihanaliza, pacientul se vindeca pe masura ce isi regaseste sufletul.

PSIHOLOGIA AZI: Iar psihanalistul este considerat adesea un chirurg sau un arheolog al sufletului…

V.R.: Da.

PSIHOLOGIA AZI: Credeti ca psihanaliza isi mai gaseste locul intr-o societate orientata catre materialism, cum este cea contemporana?

V.R.: Eu nu cred ca oamenii cauta neaparat sa fie bogati. Sau mai bine zis, nu cred ca acesta este scopul ultim. Nu mai cred nici macar, asa cum credeam in urma cu cativa ani, ca scopul inconstient al actiunilor noastre este de a ne face iubiti. Cred ca omul contemporan, mai mult ca niciodata, are nevoie sa simta ca este viu. Sa se simta insufletit. De aceea, in conditiile care este mai tot timpul plictisit si prins in tot felul de rutine, el cauta permanent senzatii noi, senzatii tari. Mai mult ca niciodata si fara sa isi dea seama, omul este acum in cautarea sufletului sau.

PSIHOLOGIA AZI: Cum ne dam seama ca avem nevoie de o psihanaliza?

V.R. : Este de dorit sa incepem o psihanaliza atunci cand suntem in conflict cu noi insine; cand simtim o lipsa acuta de sens in viata noastra; cand dezvoltam simptome (atacuri de panica, fobii, insomnii, depresii etc); cand esuam in mod repetat sa legam relatii satisfacatoare in viata personala si profesionala; cand parcurgem crize existentiale (divort, doliu etc); cand anumite lucruri se repeta cu regularitate in viata noastra (relatiile noastre se termina in acelasi fel, ne indragostim de acelasi tip de partener(a), care ne face sa suferim, se intampla sa avem acelasi tip de sef care ne face viata un chin etc); cand avem ganduri si reactii care ne surprind si in care nu ne mai recunoastem pe noi insine.

Parafrazandu-l pe Freud, avem nevoie de o psihanaliza atunci cand nu mai gasim resurse in noi pentru a munci si a iubi.

PSIHOLOGIA AZI: Ce se poate spera de la o cura psihanalitica?

V.R.: Freud declara modest ca o psihanaliza ne poate ajuta sa transformam o nefericire nevrotica intr-o nefericire obisnuita. Eu as fi mai optimist si as spune ca beneficiile sunt mult mai mari.

As enumera aici, pe langa disparitia simptomelor, o adaptare superioara la realitate; o comunicare mai buna cu noi insine si cu ceilalti; o intelegere profunda a modului in care functionam, atat noi, cat si ceilalti; cresterea tolerantei la stres; dezvoltarea creativitatii si a intuitiei, prin stimularea interactiunii cu inconstientul; redobandirea capacitatii de a munci si de a ne bucura de viata. Si nu in ultimul rand, o maniera noua, originala de a gandi care ne face sa privim lumea cu alti ochi, sa sesizam “lumea din spatele lumii”. De aceea, o analiza este comparata adesea cu o initiere (o initiere in limbajul inconstientului).

PSIHOLOGIA AZI: Ce se intampla de fapt intr-o psihanaliza? Cum are loc vindecarea in psihanaliza?

V.R.: Este o intrebare la care probabil nu se va putea da niciodata un raspuns complet. Am sa incerc sa explic, cu riscul de a simplifica extrem de mult lucrurile, pornind de la o afirmatie pe care multi oameni o fac frecvent si anume “Viata mea este un roman”. Am putea spune ca viata fiecarui om este un roman (sau un film) si ca fiecare dintre noi, la nivel inconstient, are in minte un scenariu, un rol in acest scenariu, precum si alte cateva personaje principale care au de asemenea fiecare rolul lui in scenariul respectiv.

Ne putem imagina cum fiecare dintre noi circula prin lume avand in minte un astfel de scenariu inconstient si cum cauta in ceilalti actori potriviti pentru a juca rolurile celorlalte personaje din respectivul scenariu. Ne putem imagina de asemenea ca in timp devenim experti in recrutarea actorilor potriviti pentru rolurile din scenariul nostru si astfel jucam aceeasi piesa iar si iar, la nesfarsit. Uneori actorii se schimba, dar scenariul ramane acelasi. Ne indragostim de acelasi tip de persoana, ne pierdem slujba la fiecare 2 ani, suntem mereu umiliti de seful nostru, suntem mereu pe locul doi etc. Exista scenarii fericite si scenarii nefericite, iar intr-o cura analitica terapeutul si pacientul sau incearca sa schimbe scenariul nefericit cu unul fericit sau macar cu unul mai putin nefericit.

Este mai mult decat evident ca inclusiv psihanalistului pacientul ii va gasi un rol in scenariul sau. Mai mult, tocmai pentru ca psihanalistul se abtine de la oferi sfaturi si informatii despre propria persoana, el este capabil sa joace pe parcursul terapiei mai multe roluri. Astfel ca, in transfer, cum se spune in terminologia psihanalitica, psihanalistul va fi pe rand mama, tatal, fratele, seful etc pacientului (nu neaparat in aceasta ordine), iar acesta din urma se va comporta fata de psihanalist conform scenariului. Cand ii va incredinta rolul mamei, pacientul ii va spune terapeutului replicile din scenariul sau adresate mamei, cand ii va incredinta rolul tatalui, ii va spune terapeutului replicile din scenariul sau adresate tatalui s.a.m.d. Desi nu trebuie sa refuze rolul pe care i-l ofera la un moment dat pacientul, psihanalistul trebuie sa aiba grija ca scenariul sa nu se repete. Acceptand rolul tatalui de exemplu, el trebuie sa aiba grija ca atunci cand actiunea secenariului ajunge la un moment cu potential traumatic el sa se comporte altfel decat tatal pacientului. Iar faptul ca psihanalistul se comporta diferit creeaza spatiu pacientului pentru a se comporta si el diferit. In felul acesta, printr-o reactie diferita si terapeutica a psihanalistului, scenariul sufera o modificare, apoi o alta si o alta pana cand atinge o forma care nu mai genereaza suferinta.

PSIHOLOGIA AZI: Cui se adreseaza psihanaliza? Oricine poate face o psihanaliza?

V.R.: Psihanaliza este recunoscuta pentru caracterul sau elitist. Nu trebuie insa sa fii neaparat un intelectual pentru a incepe o analiza personala, dar trebuie sa ai o buna capacitate de autoobservare, de introspectie, un eu suficient de puternic pentru a tolera retrairea conflictelor intrapsihice si o mare motivatie de a te schimba. O persoana care nu este convinsa ca exista o legatura directa intre ceea ce se petrece in mintea sa si ceea ce i se “intampla” in viata reala de obicei nu incepe o psihanaliza.

PSIHOLOGIA AZI: Cat dureaza o psihanaliza?

V.R. : Depinde de nevoile si de problematica clientului. In mod obisnuit, nu ne putem astepta la schimbari semnificative in structura personalitatii clientului lucrand analitic mai putin de 1 an. Schimbarile majore de obicei apar dupa 2- 3 ani de analiza.

PSIHOLOGIA AZI: Este cautata psihanaliza in Romania? Are ea priza la romani?

V.R.: Tot mai multi romani renunta la prejudecati si solicita ajutor unui psihoterapeut. Iar in prezent, in Romania psihoterapeutii de orientare psihanalitica dispun de cea mai riguroasa formare. Multi dintre colegii mei au deja agenda plina.  Si am convingerea ca cererea de psihoterapie psihanalitica va creste foarte mult in urmatorii ani.

Intrebarea tradeaza anxietatea: “Sunt bolnav, sunt nebun, daca merg la un psihoterapeut? Imi vei pune un diagnostic, o eticheta, doctore?”

Marturisesc ca este o intrebare care ma pune in dificultate.

As putea raspunde simplu: “Nu, nu esti bolnav, vrei doar sa te cunosti pe tine insuti. O parte din tine vrea sa se exprime, a vrut dintotdeauna, dar nu a gasit contextul potrivit, persoana potrivita, nu a fost incurajata sa se exprime. S-a temut ca va fi judecata, etichetata, respinsa, exclusa… asa cum te temi chiar acum cand imi pui aceasta intrebare.”

As putea raspunde in acest fel si as fi 100% sincer. Cand lucrez cu cineva, nu ma gandesc niciodata ca acum fac psihoterapie, acum fac coaching psihodinamic, acum fac dezvoltare personala. In fata mea este o persoana care are nevoie sa inteleaga ce se petrece cu ea insasi, ce se petrece in relatiile sale. De aceea imi place psihanaliza: acolo sunt doi oameni care cauta impreuna sa inteleaga.

Nu obisnuiesc sa impart oamenii in sanatosi si bolnavi. Nu imi place sa inghet lumea in  etichete. Imi place sa vad lumea in schimbare, sa vad cum lucrurile se schimba. Caci ele se schimba, chiar daca noi nu sesizam intotdeauna acest lucru.

Pentru mine exista doar oameni care vor sa inteleaga si oameni care nu sunt interesati (inca) sa inteleaga. Mai precis, oameni carora nu le-a venit timpul pentru a cauta sa inteleaga. Caci pentru fiecare persoana exista un timp anume cand nevoia de a intelege se activeaza si se impune imperios.

Ceea ce face psihanalistul se rezuma la o schema foarte “simpla”: este vorba despre o maniera (intr-adevar speciala, specifica, nu prea usor de achizitionat) de a asculta, de a intelege si de a comunica ceea ce a inteles. Asta-i “tot”: ascultare profunda, intelegere profunda, comunicare profunda.

Privind lucrurile in acest mod, eu insumi m-am intrebat deseori daca cunoasterea psihologica nu ar trebui “eliberata” din perimetrul psihoterapiei si dusa in sfera educatiei si stiintelor comunicarii.

(Intr-o anumita masura, acest lucru se intampla deja de foarte multa vreme. Din fericire, peste tot in lume exista un interes din ce in ce mai mare pentru psihologie si tendinta de a vedea in cunoasterea/intelegerea psihologica o abilitate esentiala pentru viata sociala este tot mai evidenta. Asa cum scriam la un moment dat pe acest blog, este probabil ca in viitor cunoasterea psihologica sa se transforme intr-o exigenta educationala la fel importanta precum scrisul si cititul).

Prin urmare, de ce psihoterapie? Nu mai bine… consiliere, coaching sau dezvoltare personala? Nu-s termeni mai prietenosi, mai accesibili, mai apti sa entuziasmeze?

Parca…da. Oricum termenul de pacient nu este intru totul adecvat. Trimite la relatia medic-pacient, o relatie in care pacientul joaca mai degraba un rol pasiv. Nu este cazul in psihoterapia psihanalitica: psihanalistul nu ofera retete (nici macar “retete ale succesului”), ci ajuta persoana sa-si gaseasca propriile forme de a se exprima si de a se construi pe sine.

Pe de alta parte, nici termenul de client nu mi se pare inspirat. Trimite cu gandul la o relatie de tip business. “Clientul nostru, stapanul nostru” – ei bine, nu este deloc cazul psihoterapiei psihanalitice. Cat despre strategiile de tip win-win din business…cu rare exceptii, ele exista doar la nivel declarativ.

Relatia in psihoterapie este cu totul alta. Daca cineva se gandeste sa se faca psihoterapeut pentru a face “profit” si a castiga bani, ii recomand sa se reorienteze profesional cat mai curand. Deopotriva spre binele lui/ei si al persoanelor cu el/ea care lucreaza.

Entuziasmul care a insotit ideea de a renunta la termenul de psihoterapie in favoarea unor termeni mai prietenosi de genul dezvoltare personala s-a estompat brusc in momentul in care o remarca a unor maestri buddhisti m-a “lovit” intr-o maniera Zen:

“A nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta”.

Mi-a adus aminte de corolarul psihanalitic: problemele persista si se acumuleaza atata vreme cat raman la nivel inconstient. A nega o problema nu inseamna a o rezolva.

Termenul psihoterapie este adecvat atat timp cat exista suferinta. Nu doar suferinta in forme extreme (boli psihice), ci suferinta in forme mai putin spectaculoase, dar omniprezente: suferinta de a nu rezona cu cineva, de a nu fi inteles, de a fi respins/exclus/parasit, de a nu avansa profesional, de a nu-ti valorifica potentialul la maxim, de a nu trai conform visurilor tale, de a nu putea lega relatii satisfacatoare, de a nu fi apreciat, de a nu ti se recunoaste meritele, de a nu gasi un sens in viata, suferinta provocata de invidie, gelozie, abandon etc etc etc.

Cu acest gen de suferinta se lucreaza in psihoterapie.

Suferinta emotionala este prezenta la tot pasul, nu scuteste pe nimeni si, probabil tocmai pentru ca este atat de prezenta, cei mai multi oameni o iau ca atare, nici nu-si mai pun problema prevenirii, ameliorarii sau vindecarii ei. Uneori nici macar nu ajung sa o recunoasca.

In spatele oricarei motivatii catre dezvoltare personala vom gasi una din formele de suferinta enumerate mai sus. Mai mult, un demers de dezvoltare personala nu da rezultate daca nu se ajunge la punctele vulnerabile.

Deci …

De ce psihoterapie? Pentru ca exista suferinta si a nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta.

….

P.S.  Care este momentul in care dorinta de a intelege devine importanta?

Invariabil, momentul in care insatisfactia depaseste satisfactia. Progresul isi are originea in insatisfactie.

]]> http://psihoterapie.wordpress.com/2011/10/23/client-sau-pacient-psihoterapie-sau-dezvoltare-personala/feed/ 0 Psihoterapie http://psihoterapie.wordpress.com/2011/10/16/simptomele-pot-fi-aliati-pretiosi-in-drumul-catre-noi-insine/ http://psihoterapie.wordpress.com/2011/10/16/simptomele-pot-fi-aliati-pretiosi-in-drumul-catre-noi-insine/#comments Sun, 16 Oct 2011 20:06:07 +0000 Virgil Rîcu http://psihoterapie.wordpress.com/?p=730 Continue reading →]]> Se spune ca Jung, la finele unei sedinte de psihoterapie, a spus despre un pacient : “Slava Domnului ca a devenit nevrotic!”

Celor mai multi dintre noi le poate suna bizar, dar aceasta exclamatie reflecta o conceptie revolutionara asupra simptomelor si tulburarilor psihice, in care acestea capata o valoare pozitiva si transformativa.

Suntem obisnuiti sa privim simptomele ca pe niste defectiuni ce trebuie imediat remediate, iar atunci cand acestea apar, cerem medicului sau psihologului interventii scurte si eficiente pentru a le elimina.

Simptomul ne smulge brutal din sistemul in care traim si ne invita la reflectie. “De ce mi se intampla asta? Care este cauza ?” etc sunt intrebari nelipsite atunci cand ne confruntam cu insomnii, fobii sau atacuri de panica, cu esecuri repetate in profesie sau in relatiile cu ceilalti.

Simptomele ne forteaza in mod violent sa ne schimbam stilul de viata.

Lucrand asupra lor (cautandu-le sensul), ajungem la o viziune mult mai larga si mai comprehensiva asupra realitatii si asupra propriei persoane. Decat sa le tratam ca pe niste defectiuni ce trebuie indepartate, este mai util sa le ascultam mesajul si sa le privim ca pe niste aliati in drumul catre noi insine.

Prin aceasta schimbare de perspectiva, vulnerabilitatile se transforma in atuuri, caci tocmai punctele noastre vulnerabile sunt cele care permit interventia terapeutica si fac posibila schimbarea.

Exista tendinta de a asimila programele de dezvoltare personala programelor motivationale orientate catre generarea de energie si pe construirea unei atitudini de tip “I can do it!” in detrimentul autoreflectiei si autoanalizei.

Este ca si cum i-ai da pe Socrate, Buddha, Freud si Jung pe un Redbull.

Ne petrecem oricum prea mult timp actionand pentru a repara erorile actiunilor noastre trecute. Actiunea are nevoie sa fie echilibrata de reflectie. Niciuna nu trebuie sa o paralizeze pe cealalta.

Remember Blaise Pascal: “All human misery comes from a single cause: man’s inability to sit still”.

In psihoterapia psihanalitica, de asemenea, ne antrenam sa ne observam gandurile si emotiile; in plus, alegem sa le si verbalizam in prezenta terapeutului. Interpretarile lui sunt reflexia in oglinda a gandurilor noastre, o reflexie care permite accesul la un alt punct de vedere si implicit la un alt nivel de intelegere si de detasare.

Psihoterapia psihanalitica este o meditatie acompaniata, o meditatie in relatie.

Foarte direct spus, consider ca lucrurile pe care le afli despre tine si abilitatile pe care le dobandesti intr-un astfel de proces sunt acele lucruri cu care ramai in viata.

Banii, job-urile, victoriile, relatiile etc vin si pleaca, tineretea, energia si frumusetea trec de asemenea; dar insight-urile, modul de a privi lucrurile si mai ales abilitatile mintale dobandite intr-un proces de autocunoastere de acest fel raman si nu ti le poate lua nimeni.

In ultima instanta, cea mai intima relatie posibila este relatia cu propria minte.

Cariere: Ce este scenariul de viata ? Avem cu totii scenarii, chiar daca nu suntem constienti de ele?

Virgil Rîcu:  Toti, fara exceptie, dezvoltam scenarii si vom continua sa dezvolam scenarii atat timp cat vom avea dorinte. Caci scenariile sunt indisolubil legat de dorinte in sensul ca orice dorinta, pentru a se indeplini, are nevoie de un scenariu de satisfacere a ei. Am o dorinta, vreau sa o indeplinesc si atunci creez un scenariu prin care sper ca dorinta mea sa se implineasca. Cum se spune in psihanaliza, fantasmez. Si cam asta facem cea mai mare parte din timp: fantasmam.

De cele mai multe ori, se intampla sa retinem scenariul, dar sa nu mai recunoastem dorinta de la baza sa, care lucreaza la nivel inconstient. Toti dezvoltam in diferite momente ale vietii noastre scenarii de succes, de omnipotenta, de razbunare, de reparatie etc.

Scenariul de viata este legat de ceea ce ne dorim de la viata si de la ceilalti, in limitele a ceea ce credem ca este posibil sa obtinem de la viata si de la ceilalti. El este romanul, piesa de teatru, filmul in care fiecare dintre noi este eroul principal.

La nivel manifest, el presupune anumite personaje, anumite actiuni si anumite replici intre personaje. La nivel latent, exista dorintele, motivatiile inconstiente care fac ca personajele sa se comporte intr-un anumit fel fata de eroul principal, iar evenimentele sa se lege intr-un asa fel incat sa justifice deciziile si comportamentele eroului.

Psihanaliza a demonstrat foarte elocvent ca traim simultan pe doua planuri constient si inconstient, raportul dintre cele doua planuri fiind net in favoarea inconstientului. Avem deci dorinte constiente si dorinte inconstiente, si implicit scenarii constiente si scenarii inconstiente. Iar acestea nu coincid intotdeauna, ba dimpotriva, in marea majoritate a cazurilor intra in conflict.

Putem crea constient un scenariu de viata in care totul sa fie la superlativ, iar acesta sa fie cu succes sabotat de un scenariu inconstient antagonist care reflecta ceea ce credem cu adevarat despre noi, despre ceilalti, despre viata.

Indiferent ca traim un scenariu de viata plin de succes sau unul saturat cu suferinte, un lucru este cert: scenariul este alimentat de dorinta noastra de a fi speciali.

Cariere: Cum se construieste un scenariu de viata ?

V.R. Scenariul de viata incepe sa se construiasca in copilarie, cand ceilalti membri ai familiei regizeaza interactiunile si ne ofera modele de rol. Observandu-i pe cei din jur, aflam ce inseamna sa joci rolul de tata, mama, frate, copil etc. Tot atunci experimentam autoritatea parentala, care este primul model de autoritate si care va influenta ulterior relatiile noastre cu toate celelalte autoritati din viata noastra, in special cele de la serviciu.

Imi amintesc in acest sens de un middle manager, despre care toti colegii se plangeau ca este foarte retrasa si extrem de tacuta, de multe ori nestiind cum sa interactioneze cu ea. In cadrul unei intalniri cu aceasta, incercand sa explorez motivatiile comportamentului sau, mi-a declarat subit: ‘De fapt, ceea ce experimentez eu la serviciu seamana foarte mult cu ceea ce am trait in familia mea. Sora mea mai mare este foarte extravertita, foarte vorbareata, si in copilarie toate serile erau marcate de conversatiile ei cu tata. Eu practic nu apucam sa spun nimic. Dupa un timp m-am resemnat si am preferat sa petrec timpul citind.’

Daca aceasta declaratie vi se pare bizara, va invit sa va amintiti pozitia pe care ati avut-o in cadrul sistemului familial, felul in care interactionati cu ceilalti membri ai familiei si felul in care acestia gandeau despre Dvs, si comparati cu felul in care interactionati in prezent cu sefii si colegii de la serviciu. Daca sunteti ca marea majoritate a oamenilor, veti fi surprinsi de asemanari.

In decursul vietii, evenimentele exterioare ne forteaza sa experimentam noi roluri si sa initiem schimbari la nivelul scenariului.

Am lucrat, de exemplu, cu o persoana – middle manager in cadrul unei mari corporatii – a carei mama fusese extrem de rece si de exigenta cu ea in copilarie. Clienta mea avusese senzatia ca ea nu exista pentru mama ei decat in masura in care obtine performante scolare extraordinare si depusese in mod constant eforturi uriase pentru a-si multumi mama. La maturitate devenise bineinteles workaholica, iar acest fapt a fost exploatat din plin de mai multe sefe ale ei. Criza a aparut in momentul in care s-a mutat intr-un alt departament, in care ritmul de lucru era mult mai echilibrat, iar noua sefa a devenit curand exasperata de eforturile titanice ale clientei mele pentru a obtine rezultate spectaculoase in speranta de a fi recunoscuta si apreciata. Atitudinea clientei mele se rasfrangea negativ asupra celorlalti membri ai echipei, care isi vedeau amenintat stilul de lucru si confortul psihologic, iar sefa a trebuit sa intervina in forta pentru a stopa criza, debusoland-o total pe clienta mea prin feedback-urile negative, dar realiste si corecte. A trebuit sa lucram ceva timp pentru a trece de la o viziune extrem de individualista si competitiva, de la un stil de lucru prometeic, la o abordare mai echilibrata si focusata pe munca in echipa.

Este mai mult decat evident ca, in mod inconstient, angajatii – de la orice nivel – folosesc locul de munca pentru a-si pune in scena propriile drame, propriile conflicte in speranta de a le gasi o rezolvare. De aceea cred ca exista multa nevoie de psihanaliza in organizatii.

Cariere: Cum poate fi constientizat si controlat scenariul de viata?

V.R. Din pacate, suntem cu totii prizonierii propriei minti si nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte, temnicerul insusi. Este nevoie de un element exterior, care sa ne scoata din propriile rutine, din propriile pattern-uri de gandire si de actiune, din propria filosofie de viata. Avem nevoie de ceva sau cineva care sa ne puna o oglinda in fata si sa ne ofere ceva diferit.

Daca suntem pregatiti, acest element exterior poate fi o carte, un film sau un seminar care sa ne ofere un insight valoros cu privire la propriul nostru scenariu. Dar este nevoie de multe acumulari pentru a face acest insight posibil. Eventual putem apela la un psihanalist sau la un expert in analiza tranzactionala.

Cariere: Cum sa construiesti un nou scenariu de viata care sa-ti favorizeze succesul in cariera si in relatiile cu ceilalti?

V.R. Am sa ma refer la succesul autentic, acela care te implineste cu adevarat si care depinde mai putin de ‘pecetile’ puterii (statut, cont in banca etc). In viziunea mea, 3 lucruri sunt esentiale pentru a accede la succesul autentic.

1. Fii tu insuti.

Fiind tu insuti, atragi ceea ce este potrivit pentru tine, ceea ce te implineste. Nu trebuie sa planifici, nu trebuie sa faci ceva special in aceasta directie. Fiind tu insuti pur si simplu atragi lucrurile de care ai nevoie.

Dar pentru a fi tu insuti trebuie mai intai sa fii sincer cu tine insuti si sa iti asumi ceea ce esti si ceea ce vrei. Multi dintre noi nu indraznim sa fim noi insine de teama ca am putea fi rejectati. Nu credem ca ceilalti o sa ne placa si de aceea trebuie sa ne ‘vindem’.

2. Concentreaza-te asupra actiunii si nu te agata de rezultate.

Stiu, e o idee greu de inghitit. Am fost invatati sa planificam minutios pe termen mediu si lung. Dar adevarul este ca nu avem control asupra rezultatelor. Nu avem control decat asupra actiunilor noastre, care poarta amprenta personalitatii noastre iar aceasta va atrage clientii potriviti pentru noi. Just simple as that!

3. Nu te focaliza pe ceea ce ai putea obtine, ci pe felul in care poti contribui la a aduce o schimbare pozitiva in viata altora.

Acest principiu diferentiaza mentalitatea matura de cea infantila. In plus, exista o lege universala care spune ca pentru a primi trebuie mai intai sa oferi.

Cariere: Cum ne descurcam cu ceilalti in scenariul nostru de viata?

V.R. Ceilalti sunt actori in scenariul nostru de viata.

Simplificand foarte mult lucrurile, putem spune ca fiecare dintre noi, la nivel inconstient, are in minte un scenariu, un rol in acest scenariu, precum si alte cateva personaje principale care au de asemenea fiecare rolul lui in scenariul respectiv. Fiecare dintre noi circula prin lume avand in inconstient un astfel de scenariu si cauta in ceilalti actori potriviti pentru a juca rolurile celorlalte personaje din respectivul scenariu. In timp devenim experti in recrutarea actorilor potriviti pentru rolurile din scenariul nostru si astfel jucam aceeasi piesa iar si iar, la nesfarsit. Uneori actorii se schimba, dar scenariul ramane acelasi. Ne pierdem slujba la fiecare 2 ani, suntem mereu umiliti de seful nostru, suntem mereu pe locul doi etc.

Din momentul in care decidem ca vrem un alt scenariu, cu alte personaje, si ne modificam in concordanta atitudinea si reactiile, vom vedea cum actorii isi schimba brusc rolul sau apar noi actori care sa interpreteze mai adecvat noile personaje. Totul depinde de noi.

]]> http://psihoterapie.wordpress.com/2011/09/24/scenarii-de-viata/feed/ 0 Psihoterapie