Există multe motive pentru care oamenii apelează la un psihoterapeut.
De obicei, o fac pentru:
– a depăși situații de criză (separare, divorț, pierdere etc);
– a-și gestiona mai bine stările emoționale;
– a-și pune gândurile în ordine și ordine în viață;
– a depăși confuzia și a ajunge la claritate;
– a se înțelege mai bine pe sine, pe ceilalți și pe sine în relațiile cu ceilalți;
– a învăța cum să facă trecerea de la conflict la cooperare;
– a conștientiza cum se autosabotează și cum își blochează accesul la fericire și la succes;
– a fi însoțiți într-un proces de tranziție (schimbare de job, avansare în carieră, schimbare de partener etc), căci schimbarea naște întotdeauna anxietate;
– a trece la următorul nivel al procesului lor de dezvoltare personală etc.
Iar acestea sunt doar câteva din motivele care îmi vin acum spontan în minte. Nu am să zăbovesc pe acest subiect, căci intenția mea este de a atrage atenția asupra unui alt aspect al colaborării client-psihoterapeut.
Așa cum sugerează și motivele menționate mai sus, oamenii apelează la psihoterapeut pentru un ajutor de specialitate, pentru expertiza sa. Aș numi această contribuție a psihoterapeutului o contribuție de tip “yang”-e explicită, e activă, e la vedere.
Dar există de asemenea, o contribuție de tip “yin”, implicită, rezervată, modestă. Și se referă la maniera în care este concepută relația terapeutică: ca o relație aparte, neobișnuită, diferită de relațiile sociale cunoscute.
Ce se întâmplă de obicei într-o relație?
Fiecare participant vine cu nevoile sale emoționale, cu așteptările sale, cu cererile sale.
Copiii cer lucruri părinților; părinții, la rândul lor, pretind lucruri copiilor. Într-o manieră foarte încărcată emoțional.
Prietenii sunt alături de tine (fac lucruri pentru tine) și se așteaptă să fii alături de ei (să faci lucruri pentru ei). Dacă nu există reciprocitate, afectele se dezlănțuie sau te macină mocnit, eficient, neîncetat.
În special între îndrăgostiți…După o perioadă în care nevoile celuilalt sunt în prim plan (asta ca o dovadă de iubire), fiecare luptă pentru a-și afirma nevoile proprii și nu contenește a-i reproșa celuilalt că nu este atent la nevoile sale.
Relațiile interumane pot fi extrem de consumatoare sub aspect emoțional. Uneori, presiunea cererilor emoționale escaladează în zona roșie, iar vinovăția legată de a nu fi răspuns acestor cereri devine copleșitoare.
Adesea, în astfel de momente, oamenii se gândesc să meargă la psihoterapie.
Pentru a primi sfaturi de la un specialist?
Poate și pentru asta… Deși soluțiile cele mai bune sunt cele care vin din interiorul lor.
Cu siguranță însă, oamenii vin la psihoterapeut și dintr-un alt motiv, mai puțin evident: vin pentru că se așteaptă ca în cabinet să găsească un loc în care doar nevoile lor să conteze și ale nimănui altcuiva; un loc în care să se elibereze de povara așteptărilor celorlalți; un loc în care să se îngrijească doar de ei înșiși.
Da, plătești un psihoterapeut pentru expertiza sa.
Dar, pe măsură ce progresezi în terapie, devine din ce în ce mai clar faptul că îl plătești și pentru a NU aduce în relație propriile lui nevoi, opinii, așteptări.
Într-un fel, îl plătești pentru a fi diferit de toate celalte persoane din viața ta-diferit prin această atitudine de a nu-ți cere nimic, de a nu te presa, de a nu aștepta nimic de la tine.
Rolul psihoterapeutului este doar acela de a înțelege și de a-ți comunica înțelegerea lui într-o manieră empatică. Atât. Ce faci tu cu această înțelegere este treaba ta.
Într-o lume în care stresul fiecăruia dă peste răscoale și devine copleșitor și poluant pentru ceilalți,
a fi în prezența unui profesionist care nu pune presiune pe tine, care nu îți cere să faci nimic, nici măcar să te schimbi (deși aparent tu asta îi ceri!), este asemeni unei guri de aer proaspăt.
În condițiile în care presiunea așteptărilor celorlalți devine sufocantă, aici poți să respiri.
Virgil Rîcu - Psihoterapie psihanalitica 