Comunicare în straturi și discursuri „pansament”

psihoterapie_img_0300O femeie: „Toți bărbații din viața mea au fost niște ratați, niște idioți și niște imaturi!”

Un bărbat: „Toate femeile sunt lacome, competitive, obsedate de control, critice, dominatoare și imposibil de mulțumit!”

Bărbat/femeie: „Am fost la trei psihologi până acum și toți mi-au spus numai prostii! De fiecare dată, am plecat furios (furioasă) din cabinetul lor!”

Discursurile de mai sus sunt discursuri multinivelare, discursuri „în straturi”.

Stratul de la suprafață este saturat de furie: în mod evident, mesajele de mai sus sunt mesaje furioase.

Dar simți gustul amar care însoțește furia din declarațiile de mai sus? Da, un alt strat este cel al dezamăgirii.   Reformulate, ar suna cam așa:

„Sunt dezamăgită de faptul că toți bărbații din viața mea…”

„Sunt dezamăgit că femeile din viața mea au fost…”

„Sunt dezamăgit/dezamăgită de psihologi…”

Un alt strat care însoțește furia este cel al neputinței, al eșecului, al disperării. Căci, dacă ne reglăm fin auzul, mesajele pot fi ințelese și în termenii:

„Am întâlnit mai multe persoane care mi-au stârnit interesul și de fiecare dată am eșuat în a mă conecta cu ele așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi avut nevoie”.

Privind lucrurile în acest fel, suntem aproape de a realiza că declarațiile inițiale sunt mesaje de tip „scut” sau mesaje de tip „pansament”.

Este mult mai ușor să declari că „celălalt e defect” decât să iei contact cu suferința pe care o implică o concluzie precum:

„Iată, încă o persoană cu care nu m-am putut conecta…

Încă un eșec în încercarea mea de a rezona cu cineva…

What’s wrong with me?!

Mesajul psihoterapiei este că numai în condițiile în care suferința este mai întâi recunoscută (”există suferință în reacția mea furioasă”) și apoi asumată (”eu sunt cel care suferă în situația asta”), există șanse ca suferința să își găsească leac.

A gandi in prezenta altcuiva – cum ajuta si de ce e important

Una din experientele profunde pe care psihoterapia le ofera este aceea de a gandi in prezenta altcuiva.

In ce fel este asta important? Cum ajuta? Nu te poti descurca si singur? Chiar e necesar?

Pentru inceput, sa spunem ca este un avantaj.

Daca interesul tau e sa faci mici ajustari in planul dezvoltarii personale, “sa inoti in apa mica”, a gandi in prezenta unui psihoterapeut iti ofera cel putin oportunitatea de a primi un feedback – un feedback menit sa iti atraga atentia asupra a ceva ce scapa rutinelor tale mentale. Ai sansa de a nu te mai invarti in cerc.

Daca intentionezi sa te avanti in ape mai adanci sau daca te simti deja luat(a) de curenti emotionali puternici si vrei sa ajungi din nou la mal, sa simti pamantul solid sub picioare, atunci da, a gandi in prezenta unui psihoterapeut este necesar.

De ce?

Din cauza fricii.

Expertii in teoria atasamentului accentueaza importanta unui fapt pe care-l poate observa oricine.

Un copil de cativa ani, in prezenta mamei, va fi mult mai curajos in a explora mediul inconjurator decat atunci cand este singur. Pentru ca, in prezenta mamei, se simte in siguranta.

Mama, pentru ca el are incredere in ea (ca va fi acolo pentru el, ca nu va pleca, ca il va proteja la nevoie), functioneaza ca o baza de siguranta.

Un adolescent pasionat de munte, interesat sa exploreze un traseu nou si periculos, se va simti mai linistit stiind ca exista un prieten dispus sa i se alature. Pentru ca are incredere in acest prieten, curajul lui creste. Prietenul functioneaza, de asemenea, ca o baza de siguranta.

In mod similar, cand vine vorba de a-ti explora trairile emotionale, de a inota in ape tulburi, ai nevoie de cineva alaturi care sa functioneze ca o baza de siguranta.

Lorena, 32 ani, traieste foarte dificil momentele cand sotul ei pleaca in delegatie si o lasa singura cateva zile.

Incearca tot felul de strategii pentru a-si tine mintea ocupata (ramas peste program la serviciu, dat iama in frigider, uitat la seriale cu cat mai multe sezoane etc) si, nu de putine ori, roaga o prietena sa doarma peste noapte la ea.

In prezenta prietenei, simtindu-se mai in singuranta, Lorena se mai relaxeaza putin si poate vorbi cu aceasta despre faptul ca are stari de anxietate cand sotul e plecat si ca „ii este urat sa stea singura”… dar nu merge mai departe de atat.

In sedinta, in prezenta psihoterapeutului, simtindu-se si mai in siguranta, isi poate permite sa simta si sa verbalizeze furia teribila pe care i-o creeaza absentele sotului. Mai mult, poate chiar accesa amintiri de mult uitate, legate de experiente dureroase din copilarie in care mama o lasa singura peste noapte pentru a se duce fie la lucru, fie la petreceri.

Lorena poate face aceste lucruri pentru ca, mergand de ceva timp in terapie, a capatat incet-incet incredere: atat in proces, cat si in psihoterapeut. In cabinet se simte acum suficient de in siguranta pentru a-si da voie sa simta lucruri pe care pana atunci le blocase in mod sistematic, sa gandeasca lucruri care pana atunci o infricosasera si sa accepte adevaruri dureroase legate de propria persoana si de alte persoane importante pentru ea pe care pana atunci le respinsese.

Vindecarea si evolutia in psihoterapie sunt rezultatul unor procese care au loc nu numai la nivel cognitiv, cat mai ales la nivel emotional.

Pentru a intra in contact cu propriile sentimente (si a simti ca viata trece prin tine si nu pe langa tine) este nevoie ca mecanismele de aparare sa se relaxeze.

Iar mecanismele de aparare se relaxeaza pe masura ce frica se diminueaza, pe masura ce incepi sa te simti in siguranta in prezenta unei persoane calme, care e interesata sa inteleaga, nu sa judece, si care – prin atitudinea sa – iti da incredere. Incredere ca, desi dificile si infricosatoare, emotiile tale pot fi simtite, intelese si, in final, depasite. Incredere ca te poti deschide in fata vietii si a ceea ce are ea de oferit.

Motivul neobisnuit pentru care apelezi la un psihoterapeut

Există multe motive pentru care oamenii apelează la un psihoterapeut.

De obicei, o fac pentru:

– a depăși situații de criză (separare, divorț, pierdere etc);

– a-și gestiona mai bine stările emoționale;

– a-și pune gândurile în ordine și ordine în viață;

– a depăși confuzia și a ajunge la claritate;

– a se înțelege mai bine pe sine, pe ceilalți și pe sine în relațiile cu ceilalți;

– a învăța cum să facă trecerea de la conflict la cooperare;

– a conștientiza cum se autosabotează și cum își blochează accesul la fericire și la succes;

– a fi însoțiți într-un proces de tranziție (schimbare de job, avansare în carieră, schimbare de partener etc), căci schimbarea naște întotdeauna anxietate;

– a trece la următorul nivel al procesului lor de dezvoltare personală etc.

 Iar acestea sunt doar câteva din motivele care îmi vin acum spontan în minte. Nu am să zăbovesc pe acest subiect, căci intenția mea este de a atrage atenția asupra unui alt aspect al colaborării client-psihoterapeut.

4048C7D7-2E53-4128-BC7E-D3A39F75CF39Așa cum sugerează și motivele menționate mai sus, oamenii apelează la psihoterapeut pentru un ajutor de specialitate, pentru expertiza sa. Aș numi această contribuție a psihoterapeutului o contribuție de tip “yang”-e explicită, e activă, e la vedere.

Dar există de asemenea, o contribuție de tip “yin”, implicită, rezervată, modestă. Și se referă la maniera în care este concepută relația terapeutică: ca o relație aparte, neobișnuită, diferită de relațiile sociale cunoscute.

Ce se întâmplă de obicei într-o relație?

Fiecare participant vine cu nevoile sale emoționale, cu așteptările sale, cu cererile sale.

Copiii cer lucruri părinților; părinții, la rândul lor, pretind lucruri copiilor. Într-o manieră foarte încărcată emoțional.

Prietenii sunt alături de tine (fac lucruri pentru tine) și se așteaptă să fii alături de ei (să faci lucruri pentru ei). Dacă nu există reciprocitate, afectele se dezlănțuie sau te macină mocnit, eficient, neîncetat.

În special între îndrăgostiți…După o perioadă în care nevoile celuilalt sunt în prim plan (asta ca o dovadă de iubire), fiecare luptă pentru a-și afirma nevoile proprii și nu contenește a-i reproșa celuilalt că nu este atent la nevoile sale.

Relațiile interumane pot fi extrem de consumatoare sub aspect emoțional. Uneori, presiunea cererilor emoționale escaladează în zona roșie, iar vinovăția legată de a nu fi răspuns acestor cereri devine copleșitoare.

Adesea, în astfel de momente, oamenii se gândesc să meargă la psihoterapie.

Pentru a primi sfaturi de la un specialist?

Poate și pentru asta… Deși soluțiile cele mai bune sunt cele care vin din interiorul lor.

Cu siguranță însă, oamenii vin la psihoterapeut și dintr-un alt motiv, mai puțin evident: vin pentru că se așteaptă ca în cabinet să găsească un loc în care doar nevoile lor să conteze și ale nimănui altcuiva; un loc în care să se elibereze de povara așteptărilor celorlalți; un loc în care să se îngrijească doar de ei înșiși.

Da, plătești un psihoterapeut pentru expertiza sa.

Dar, pe măsură ce progresezi în terapie, devine din ce în ce mai clar faptul că îl plătești și pentru a NU aduce în relație propriile lui nevoi, opinii, așteptări.

Într-un fel, îl plătești pentru a fi diferit de toate celalte persoane din viața ta-diferit prin această atitudine de a nu-ți cere nimic, de a nu te presa, de a nu aștepta nimic de la tine.

Rolul psihoterapeutului este doar acela de a înțelege și de a-ți comunica înțelegerea lui într-o manieră empatică. Atât. Ce faci tu cu această înțelegere este treaba ta.

Într-o lume în care stresul fiecăruia dă peste răscoale și devine copleșitor și poluant pentru ceilalți,

a fi în prezența unui profesionist care nu pune presiune pe tine, care nu îți cere să faci nimic, nici măcar să te schimbi (deși aparent tu asta îi ceri!), este asemeni unei guri de aer proaspăt.

În condițiile în care presiunea așteptărilor celorlalți devine sufocantă, aici poți să respiri.