Fascinatia victimelor pentru agresori (Adevarul de week-end, 22 nov 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Exista multe femei care au avut mariaje nefericite, in care adesea s-a ajuns si la violenta fizica. Cumva, dupa multi ani de casatorie au reusit sa-si ia inima in dinţi si sa divorţeze. Ceea ce surprinde este ca, intr-un fel sau altul, se intorc la cel care ani in sir le-a facut nefericite.

Cum este posibil asa ceva? De ce te-ai intoarce la un sot cu care ai avut o viata grea, dupa ce cu greu te-ai hotarat sa te separi de el?

Virgil Rîcu: Tabloul clasic este urmatorul: O femeie se casatoreste cu un barbat care o abuzeaza emotional si fizic, suporta aceasta situatie vreme indelungata (ani la rand), iar atunci cand reuseste in sfarsit sa se separe de el, constatam cu stupoare ca se intampla sa se intoarca la el. Abuzurile continua, bineinteles, ea decide sa-l paraseasca din nou, doar pentru a se intoarce iarasi la el dupa un timp.
In SUA, statisticile arata ca in medie este nevoie de 7 astfel de cicluri separare-revenire pentru ca persoana sa se poata desprinda suficient si sa nu mai revina.

Daca luam doar aceste date in considerare, tabloul e de neinteles, contrazice bunul simt si frizeaza irationalul.
Sa fie teama de singuratate atat de mare incat femeile in cauza sa prefere abuzul?
Psihoterapeutii care au lucrat cu victime ale abuzului (Fairbairn, Celani) au descoperit ca astfel de persoane simt o atractie irezistibila fata de barbatii abuzivi.
Este important sa nu confundam atractia irezistibila fata de abuzatori cu placerea de a fi abuzata! Este vorba mai degraba de o afinitate electiva: victima alege inconstient abuzatorul, iar in aceasta alegere important este atasamentul si nu placerea.

De ce se intampla acest lucru?
Una din descoperirile ale psihanalizei, revolutionara prin puterea sa explicativa, se refera la faptul ca, la varsta adulta, ne alegem partenerii dupa chipul si asemanarea figurilor importante din copilaria noastra (parinti, bunici etc) si rejucam scenariile de interactiune cu acestia in relatie cu partenerul de viata.
Altfel spus, femeile care intra si raman in relatii abuzive sunt persoane care au fost abuzate emotional si eventual chiar fizic in copilarie de catre parintii si/sau bunicii lor.

Induiosator si cutremurator in acelasi timp este faptul ca nimic nu se compara cu dragostea unui copil pentru parintii sai, indiferent cat de abuzivi ar fi acestia.

Fairbairn a descoperit ca, in mod paradoxal, copiii abuzati emotional sunt mult mai atasati si mai dependenti de parintii lor decat copiii neabuzati. De fapt, cu cat sunt mai abuzati, cu atat se agata mai mult de parintii lor abuzivi. Comportament care face sens: cu cat se simt mai nesiguri in relatia cu parintii, cu atat se agata mai mult de acestia (pentru a face relatia mai sigura).

Merita de asemenea mentionat ca prin abuz se intelege atat intruziunea, molestarea, maltratarea, incestul cat si extrema cealalta, respectiv neglijenta, indiferenta, abandonul.

Cea mai mare frica pentru copil este sa nu fie iubit de parintii sai. Agatarea disperata de un parinte abuziv este bazata pe fantezia ca intr-o zi acest parinte ii va oferi iubirea la care el tanjeste (lucru care nu se intampla aproape niciodata).
Pentru a proteja aceasta speranta, copilul gaseste tot felul de scuze parintelui. De exemplu, el nu gandeste „tata ma bate pentru ca este un alcoolic sadic”, ci gandeste „daca mi-as fi curatat mai bine pantofii, nu i-as fi dat tatalui motive sa explodeze. Tata are dreptate, sunt cam lenes cateodata, prin urmare e vina mea, merit sa fiu pedepsit.”
Bataia, indiferent cat de crunta ar fi, este mai putin dureroasa decat gandul „tata nu ma iubeste”.

In mod similar, un copil abandonat intr-o gara la varsta de 4 ani  de propria mama la varsta adulta o va cauta pe aceasta cu speranta de a primi la ea o explicatie – si va crede orice explicatie, oricat de neverosimila ar fi ea, doar pentru a evita gandul „mama nu m-a iubit, mamei nu i-a pasat de mine”.

Abuzul, prin incarcatura sa emotionala coplesitoare, lasa o amprenta puternica asupra victimei, o „formateaza” emotional.

La varsta adulta, victimele abuzului din copilarie vor cauta inconstient parteneri abuzivi, de la care vor astepta de asemenea sa primeasca iubirea pe care nu au primit-o in copilarie. Iubire care, exact ca in copilarie, va intarzia sa vina.
De ce accepta violenta si puternica rejectie a partenerului? De ce intra in acest joc, in acest scenariu?
Deoarece inconstient ele simt ca doar acceptand rolul de victima pot ramane in relatie cu partenerul abuziv. Si vor sa ramana in relatie pentru ca inconstient spera ca, daca accepta acest rol si il gratifica pe partener, acesta le va rasplati sacrificiul iubindu-le. Ceea ce, din pacate, in realitate nu ajunge sa se intample.

_______________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce se intorc femeile abuzate la sotul agresiv?’ aparut in Adevarul Week End, 22 noiembrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

P.P.S. In februarie 2014, Ed. TREI a publicat cartea lui David P.  Celani “Iluzia iubirii. De ce se intoarce femeia maltrata la agresorul sau”.

Infidelitati si relatii paralele (Adevarul de week end, 15 nov 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Saptamana aceasta vorbim despre relatiile paralele. De ce vor unele persoane sa fie implicate in doua relatii simultan? Ce le motiveaza?

Virgil Rîcu: Imi vin in minte spusele unei femei aflate intr-o asemenea situatie (sot + amant): „Nu exista barbat perfect. Dar din mai multi poti face unul”.

Orice persoana are o serie de nevoi si multe vise, multe dorinte (unele explicite, altele inconstiente). Este greu sa gasesti o persoana care sa corespunda tuturor dorintelor tale, care sa poata juca toate rolurile din fanteziile tale. Mai ales ca unele roluri sunt incompatibile cu altele!

O femeie isi poate dori de la un barbat siguranta emotionala si financiara, confort, dar si romantism, placere sexuala, idealism. Se poate casatori cu un businessman de succes, care ii ofera confortul si siguranta materiala, dar e cam greu de imaginat ca acest businessman, dupa o zi de negocieri cu miza mare, se poate transforma seara intr-un partener romantic si sensibil care sa rezoneze emotional cu trairile ei.

Ok, sotul nu poate face asta. Dar un amant atent selectat poate. Evident, amantul idealist si romantic nu ii poate oferi confortul si siguranta materiala.

Deci, de ce aceasta femeie este implicata in doua relatii? Pentru ca are nevoi si dorinte diferite, care sunt toate importante pentru ea, si pentru fiecare nevoie si dorinta doreste „furnizori” de calitate!

Lucrurile stau similar in cazul barbatilor. Este greu pentru o femeie sa fie pe rand mama, prietena, gospodina  in bucatarie, dezinhibata in pat, camarad ideal pentru visare etc si sa joace toate aceste roluri foarte bine!

In cazul persoanelor necasatorite implicate in relatii paralele, probabil vorbim despre acumulare de experiente, de „perioade de proba” simultane. Si poate vorbim despre crearea unor plase de siguranta: daca se termina o relatie, cel putin raman cu cealalta.

Adevarul: Cu ce difera o astfel de situatie fata de o aventura de-o noapte?
Exista credinta cum ca inselatul/adulterul are grade de gravitate, respectiv ca o aventura de-o noapte (cu o persoana pe care n-o mai vezi niciodata) nu este la fel de grav ca o situatie in care tradarea a fost de durata, a fost o relatie.

VR: Oamenii cauta tot timpul strategii de a negocia cu sentimentele lor, in special cu cele dureroase.
Daca esti foarte indragostit de o persoana si acea persoana are o aventura chiar si numai de o noapte cu altcineva, oricum suferi intens. Esti furios si vrei sa iti impui sa nu o mai iubesti, dar sentimentele sunt prea puternice pentru a se lasa ucise. Atunci, pentru ca nu poti renunta la persoana iubita, incerci sa te convingi ca ceea ce a facut nu este asa de grav, oricui i se poate intampla asta, e vechi pacatul, nu este ea prima vinovata etc.
Prin acest tip de rationalizari incerci sa te anesteziezi, sa iti scoti din minte acest fapt pentru a putea trai mai departe cu respectiva persoana.

Psihanaliza a demonstrat insa ca nimic nu este uitat, ci doar ascuns in inconstient. Mintea poate uita, poate ignora foarte multe lucruri pentru a se proteja de durere, dar acestea revin in constiinta atunci cand persoana se simte in siguranta, atunci cand se simte mai puternica.

Adevarul: In cazul persoanelor casatorite, unul dintre soti se plange ca mariajul merge rau si isi ia libertatea de a cauta in alta parte ce-i lipseste acasa. E normala o astfel de reactie sau e doar o scuza?

VR: Sa observam ca persoana in cauza nu divorteaza mai intai si apoi pleaca sa caute in alta parte. Desi se plange ca mariajul merge prost, persoana nu renunta la acest mariaj. Acest detaliu este important.

As face o paralela cu situatia in care o persoana isi alege o profesie. Un timp este satisfacuta de alegerea facuta, i se pare ca i se potriveste dar, intrucat nu traim intr-o lume perfecta, la un moment dat inevitabil apar frustrari. Presiunile cresc, stresul se acumuleaza, persoana resimte insatisfactia si cauta o evadare. Apar momente in care se gandeste sa isi schimbe profesia, are fantezii legate de acest lucru, dar in acelasi timp realizeaza ca este dificil sa o iei de la capat, realizeaza ca si in alte profesii exista stress si frustrari. Si atunci persoana noastra face un compromis:  isi ia o vacanta.
In timpul vacantei, se relaxeaza, se dedica placerii, frustrarile dispar din cadru, e totul bine si frumos…cu exceptia faptului ca nimic nu dureaza la nesfarsit. La un moment dat, i se face dor de acasa, i se face dor de partile bune ale profesiei sale, de toate acele lucruri bune care au facut-o sa aleaga initial profesia respectiva…si atunci decide sa se intoarca la lucru.

Cam acelasi lucru se intampla si in casnicie. Daca in analogia de mai inainte, inlocuim profesia cu sotia, iar vacanta cu amanta, respectiv amantul, obtinem un tablou asemanator.

Atunci cand avem nemultumiri in casnicie si spunem la nervi:„M-am saturat! Mi-a ajuns! Nu mai suport!”, uitam mult prea repede ca alegerea sotiei/sotului este o alegere semnificativa, profunda, asemeni alegerii unei profesii.
O profesie ne reprezinta intr-o anumita masura, este o oglinda, la fel si partenerul de casatorie. Amandoua presupun legaturi care implica a fi impreuna la bine si la rau.

Spus intr-o maniera reductionista, partenerul de casatorie este ceea ce avem nevoie, pe cand o iubita/un iubit este ceea ce ne dorim.
Iar balanta nevoie-dorinta se inclina intotdeauna in favoarea nevoii: nevoia se impune cu necesitate, dorinta este facultativa.

Evident, exista si oameni care isi schimba profesia, realizand ca prima alegere in cariera nu a reprezentat expresia aspirantiilor lor, ci mai degraba o alegere menita sa le asigure o siguranta materiala, o alegere menita sa-i multumeasca pe parinti etc.

In mod analog, exista persoane care divorteaza si se recasatoresc.
Daca a doua sotie (al doilea sot) este in genul primei (primului), nu au realizat mare lucru: au schimbat actorii, dar au pastrat personajele si scenariul.
Daca in schimb a doua sotie (al doilea sot) este mult diferita de prima (primul), atunci putem infera ca persoana a realizat o schimbare semnificativa in viata sa.

Adevarul: Doua persoane au o relatie de mai multi ani si la un moment dat unul dintre parteneri se implica intr-o alta relatie. Aparitia celei de-a doua relatii implica automat existenta unei probleme in cuplul de baza sau se poate ca si in cazul cuplurilor armonioase (fericite) sa se intample ca unul dintre parteneri sa calce pe langa?

VR: Oamenii prefera gasesc tot felul de justificari (pretexte) pentru faptele lor: este o consecinta a incapacitatii omului de a fi sincer cu el insusi.

O persoana nu se implica in alta relatie pentru ca are probleme cu partenerul de casatorie. Poti sa ai probleme in cuplu si sa nu te uiti in alta parte.
Incepi o relatie cu alta persoana (alta decat sotul sau sotia) pentru simplul motiv ca…iti place acea persoana!
Si folosesti problemele din cuplu doar pentru a te simti „indreptatit(a)” sa intri in noua relatie.

Adevarul: Sunt persoane care spun ca aventura unuia dintre soti le-a salvat mariajul. Este posibil asa ceva? Cum explicati?

VR: Mariajul are dificila sarcina de a satisface atat nevoile de siguranta emotionala si materiala, cat si pe cele referitoare la placere.
Exagerand putin, cu riscul de a-i ofensa pe romantici, „the ideal marriage = business (security) + pleasure”.

Intr-o relatie de durata, placerea fluctueaza, se instaleaza rutina…
Disparitia placerii ii frustreaza atat de mult pe unii soti mai hedonisti incat se gandesc la o alta sotie care  sa le ofere placere. Lucru perfect valabil si in cazul sotiilor.
Daca in schimb, ei/ele gasesc un alt „furnizor” de placere (o amanta/un amant), mariajul poate continua. Rolurile sunt acum clar impartite: sotia ofera siguranta, amanta/amantul ofera placerea.

Exista si alte motive pentru care aventura unuia dintre soti le poate salva mariajul.
Un exemplu: ea nu il respecta pe el ca barbat, considera ca un astfel de sot o dezavantajeaza social, simte ca ea merita ceva mai bun. O aventura a sotului cu o femeie interesanta o face pe sotie sa-l repozitioneze pe acesta in proprii ochi si sa si-l doreasca langa ea.

In fine, o aventura inseamna consumarea unei fantezii. Si intrucat cu stomacul plin gandesti altfel decat cu stomacul gol, dupa aventura realizezi ce este de fapt important pentru tine si cum este mai bine pentru toti cei implicati.

Indiferent cat de buna se dovedeste a fi o relatie, tot vor fi momente in care ea va fi acoperita de nori (afecte negative). Daca iei acesti nori drept ceva permanent, vrei sa pleci din acea relatie. Dar daca esti constient de impermanenta norilor, gasesti in tine resurse pentru a astepta reaparitia soarelui.

Adevarul: Dupa ce ai fost implicat in mai multe relatii in acelasi timp, te mai poti intoarce la partenerul de drept? Mai sunt sanse ca relatia aceea sa mearga? In ce conditii?

VR: Uneori lucrul acesta se intampla. Este ca un fel de intoarcere a fiului risipitor. Partenerul plecat se intoarce tocmai pentru ca acum, in urma experientei dobandite, il poate aprecia mai mult pe vechiul sau partener. Acum stie ce vrea, ce e important pentru el.
Se intoarce „vaccinat”, caci acum stie ce inseamna tentatia, cunoaste pretul cedarii tentatiei, este intr-o oarecare masura imunizat.

Adevarul: Cum schimba situatia faptul ca partenerul stie sau nu stie despre cealalta relatie?

VR:  LA nivel inconstient, oricine stie cand persoana de langa el este implicata intr-o alta relatie. Daca ignora acest lucru, o face pentru ca nu este pregatit sa duca o discutie confruntativa.

Adevarul: Cum comentati despre casatoriile in care ambii soti au alte relatii, de comun acord? Este normala o astfel de situatie sau ar fi mai potrivit sa rupa actul care-i leaga si sa-ti vada fiecare de viata lui? Care ar putea fi motivatia unei astfel de relatii deschise?

VR: Este util sa ne amintim ca normalul este chestiune de statistica (normal este ceea ce face majoritatea) si nu are o valoare de adevar in sine. Normalul de azi nu seamana cu normalul de ieri, iar normalul de maine va fi diferit de cel de azi.

In trecut, fetelor li se impunea sa se marite virgine. In trecut, masturbarea era considerata anormala si se considera ca duce la orbire. In trecut, homosexualitatea era rau blamata.
Lucruri care acum sunt acceptate ca fiind normale in trecut erau considerate anormale.
Problema tine mai degraba de rigiditatea noastra mentala, de intoleranta si in ultima instanta de teama.

Daca doi oameni accepta un mariaj deschis si ei pot duce acest lucru (pot face fata sentimentelor de gelozie), de ce sa-i consideram anormali?
Raspunsul e simplu: ne convine sa-i consideram anormali,  pentru ca in felul acesta ne protejam de presiunea gandului ca si noi ar trebui sa facem la fel ca ei (Simtiti presiunea dorintei in acest gand?)
Dar nu este obligatoriu sa facem la fel. Avem voie sa fim diferiti. Asta inseamna toleranta.
In ultima instanta, toleranta inseamna sa putem gandi lucruri de negandit (interzise) fara teama ca le-am pune imediat in act. Este nevoie de o mare putere interioara pentru a fi autentic tolerant.

Adevarul: Credeti ca situatia relatiilor in paralel este mai intalnita la persoanele care s-au implicat in relatii de lunga durata de la varste fragede (sau chiar s-au casatorit foarte tinere)? Persoane despre care o vorba din popor spune ca „n-au avut timp sa-si traiasca viata”.

VR: Despre astfel de persoane se spune ca „nu au copilarit indeajuns”. Expresia mi se pare geniala. Dragostea care duce la casatorie este un alt gen de dragoste decat cea din adolescenta. Prima presupune un nivel de maturitate, o experienta de viata (experienta care vine adesea ca urmare a unor suferinte in dragoste), pe cand a doua este „joaca de copii”.
A nu fi „copilarit” indeajuns inseamna fantasme neconsumate, care se cer a fi consumate la un moment in viata.
Trebuie inteles faptul ca maturizarea emotionala nu se realizeaza natural (precum maturizarea biologica, de exemplu), ci presupune metabolizarea psihologica a unor experiente semnificative. Daca o persoana nu traieste aceste experiente, ea nu se poate maturiza.

Adevarul: Daca doar unul dintre parteneri este implicat intr-o alta relatie (de durata), iar celalalt stie si accepta, ce spune aceasta situatie despre cea de-a doua persoana?

VR: Ca nu este pregatita pentru a aduce in discutie situatia, ca se teme de despartire, ca nu are alternative mai bune.
Iar in unele cazuri, se poate intampla chiar sa ii convina situatia (de exemplu, se simte eliberata de presiunea de a presta anumite lucruri in relatie).

 Adevarul: Cum sa reactionezi daca afli ca persoana iubita mai are o relatie? Sa-ti iei bagajele si sa pleci sau sa vezi ce nu a fost bine in relatia voastra si sa incerci o refacere a relatiei?

VR: Nu exista proceduri standard in chestiuni de suflet. Procedurile sunt pe placul rationalului, dar nu si a emotionalului.
In tot ceea ce facem este intelept sa ne ascultam sentimentele. Daca te simti foarte legat(a) de acea persoana, degeaba iti faci bagajele si pleci. Emotional tot vei fi atasat(a) de ea. A purta o discutie sincera este mult mai indicat.
Pe de alta parte, daca relatia scartia de mult timp, acest eveniment poate fi picatura care umple paharul si determina despartirea care oricum era inevitabila.

Adevarul: Daca il ierti si-ti promite ca renunta la cealalta persoana, nu este un fel de accept tacit pentru o alta situatie de gen?

VR: Daca tu il ierti pentru ca el iti spune „iarta-ma, nu mai fac”, asta e un joc de copii. Important este sa explorati ce anume semnificatie are asta pentru voi si pentru viitorul relatiei voastre.
De obicei, ea nu vrea sa exploreze asta pentru ca se teme ca va da piept cu adevarul pe care-l intuieste: el nu este foarte indragostit de ea, nu o iubeste indeajuns, ea nu-i ofera tot ceea ce el cauta.
Iar daca merge cu analiza sincera mai departe, poate descoperi ca nici el nu este chiar ceea ce isi doreste ea dar, in lipsa de ceva mai bun, sta cu el.

Dar toate aceste concluzii sunt periculoase pentru ca „dezvrajesc situatia” si te obliga cumva sa iei atitudine, sa faci ceva cu viata ta, sa reiei cautarea, sa faci un efort de dezvoltare personala, educationala, profesionala, adica…un efort care poate fi coplesitor, un efort pentru care nu te simti pregatit, nu ai incredere ca il poti face. Si atunci, pentru a te proteja de durerea neputintei, preferi sa nu te mai gandesti la toate aceste lucruri si sa continui sa te joci ca un copil, sperand ca la un moment dat, prin magie sau nu stiu ce, lucrurile se vor schimba.

Adevarul: Stiu situatii cand persoana care avea doua relatii era cea geloasa, cea care impunea anumite restrictii in relatie, iar cealalta accepta. Ce parere aveti despre o astfel de situatie? (in cuplu n-ar tb sa existe o echitate intre parteneri? Cum are ea loc in acest caz?)

VR: Hotul de hot se teme, nu-i asa? Iar infidelul de infideli.
Psihologii numesc acest fenomen proiectie: sa atribui altuia trasaturi care iti apartin tie (in cazul acesta tendinta catre infidelitate).
In ceea ce priveste faptul ca cealalta persoana accepta situatia…nu trebuie subestimata fascinatia pe care sado-masochismul o exercita asupra oamenilor.

Adevarul: Ca le mint pe celelalte persoane asta e clar, dar intr-o oarecare masura cred ca aceste persoane care se implica in relatii paralele se mint cumva si pe ele insele.

VR: Bineinteles!
Dar cati oameni traiesc conform adevarului, cati oameni sunt cu adevarat sinceri cu ei insisi?

Intreaga societate este imbibata de minciuna: parintii spun tot felul de minciuni copiilor, corporatiile isi mint angajatii, politicienii isi mint electoratul. Oriunde ne-am uita, am vedea oameni care mint si oameni care se lasa mintiti.
De ce se lasa mintiti? Pentru ca minciuna este mai blanda decat adevarul, este generatoare de speranta, este convenabila. Minciuna ne protejeaza iluziile.

A fi sincer cu tine insuti inseamna a renunta la iluzii. Trebuie sa fii foarte puternic pentru a face acest lucru. Un Buddha sau un Freud nu se naste in fiecare zi.

_____________________________________________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Poti iubi mai multe persoane in acelasi timp’ aparut in Adevarul Week End, 15 noiembrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

Cum sa depasesti un esec sentimental (Adevarul de week end, 8 noiembrie 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Sunt persoane care desi arata bine, sunt inteligente si au o cariera cel putin multumitoare, nu reusesc sa aiba o relatie multumitoare. Unele au perioade lungi de timp in care nu-si gasesc deloc pe cineva, altele au relatii din care ies „sifonate”. Vom numi in continuare aceasta situatie ca „esec sentimental”.
Ce este de facut pentru a iesi din „esecul sentimental”?

Virgil Rîcu: Ma gandesc ca ar ajuta o introspectie menita sa elucideze modul in care s-a ajuns la esec.
In psihoterapia psihanalitica, asta presupune identificarea scenariilor de relationare, identificarea dorintelor inconstiente care intretin scenariile, precum si a pericolelor pe care aceste scenarii sunt menite sa le previna.
Prin lucrul asupra acestor dorinte si temeri, se cauta ulterior elaborarea unui alt tip de scenariu relational.

Adevarul: Cum se face ca de multe ori o persoana gaseste acelasi tip de partener, respectiv se implica in acelasi gen de relatii, de parca ar urma un scenariu? De ce ne indragostim de acelasi tip de persoana?

VR: Psihanalistii vorbesc despre existenta in psihicul uman a unei compulsii la repetitie. Mintea functioneaza in baza unor acte reflexe, automatizate, care ocolesc  sistemul constient. Dintr-o perspectiva cibernetica sau IT-ista, mintea functioneaza in baza unor programe (softuri). Orice efort de adaptare la o situatie noua presupune o dezvoltare de soft care se bazeaza evident pe soft-urile anterioare.
Primele experiente din viata unei persoane sunt de obicei si cele mai importante intrucat atunci se formeaza programele initiale pe care se construiesc achizitiile ulterioare.
Nevoia de siguranta a copilului il determina sa investeasca afectiv persoanele de care el depinde (parinti, bunici etc) si sa le caute prezenta. Familiarul este important pentru ca el este asociat cu siguranta. Ulterior, ca adult, persoana cauta in persoanele noi pe care le intalneste elemente familiare. Altfel spus, cauta inconstient persoane care sa semene cu persoanele importante in copilaria sa.
Pentru copilul mic, lumea este familia sa, iar curentii afectivi care circula prin sistemul familial sunt cei favorizeaza sau inhiba dezvoltarea mintii. Daca copilul se simte iubit si in siguranta, el are incredere sa exploreze lumea si astfel mintea lui se imbogateste, devine curioasa si deschisa la experiente noi.
Daca curentii afectivi in familie sunt preponderent agresivi, ei starnesc in copil frica si nesiguranta. Scopul lui nu este acela de a explora lumea, ci de a se apara de ea. Mintea copilului tinde sa devina un sistem inchis, cu repercursiuni serioase asupra dezvoltarii emotionale si chiar a celei cognitive. In special acesti copii se confrunta la varsta adulta cu tot felul de repetitii in alegerile si experientele lor.
Ei resimt puternic sentimentul de fatidic, de neputinta in fata sortii, dar aceasta nu este decat proiectia rigiditatii propriilor tipare de gandire.

Adevarul: Cum poate fi depasit acest tipar?

VR: Sincer vorbind, nu este tocmai usor. Este greu sa schimbi ceva ce nici macar nu sesizezi bine. Esti constient doar de deznodamantul dezamagitor, dar nu stii cum, prin propriile alegeri si actiuni, tu insuti ai creat acest deznodamant.
Este nevoie de antrenarea unor abilitati de autoobservare si autoanaliza, iar acest antrenament nu este unul facil, cere timp si o mobilizare sustinuta.

Pentru a contura o imagine mai clara, ne putem imagina ca fiecare om este un actor care invata de la cei din jur mai multe scenarii de a fi in relatie. Unii invata scenarii tragice, altii scenarii de comedie. Si fiecare actor se identifica atat de mult cu personajul jucat, incat uita ca el este doar un actor, ca la finalul piesei poate iesi din rol, iar a doua zi poate juca un alt rol.
Exista actori care joaca un numar limitat de roluri si actori care tot timpul invata roluri noi. Exista de asemenea actori care se simt prizonieri ai unui singur rol, rol care devine parte din identitatea lor. Exemplu:„Eu sunt cel care da totul in relatie, iar la sfarsit raman de fiecare data ranit si parasit”.

Pentru a schimba scenariul, este nevoie sa identifici mai intai in ce scenariu joci, cum ai ajuns sa joci un astfel de scenariu, ce te tine intr-un astfel de scenariu, ce beneficii ai si ce speri sa obtii jucand acest scenariu.

Una din descoperirile revolutionare ale psihanalizei a fost aceea ca orice scenariu (vis, fantasma), oricat de tragic ar fi el, este de fapt o strategie de a realiza o dorinta inconstienta.
In momentul in care identifici dorinta inconstienta care  intretine scenariul, poti alege sa renunti la ea pentru o dorinta mai adaptativa sau o poti pastra si elabora constient o strategie mai eficienta de realizare a ei.

Adevarul:„Esecul sentimental” este la fel de intalnit la femei ca si la barbati sau difera in functie de sex?
VR: In dragoste sufera atat barbatii, cat si femeile.

Adevarul: Ce rol are educatia primita in esecul amoros?

VR: Educatia care conteaza este o educatie asemanatoare celei oferite de Sheherezada in „O mie si una de nopti”. Respectiv povesti, filme, situatii de viata avand drept element central suferinta din dragoste si prezentand maniere de a gestiona aceasta suferinta. In felul acesta, reflectand asupra a ceea ce a functionat si asupra a ceea nu a functionat in respectivele povesti, invatam din experienta altor oameni cum sa gestionam propria suferinta.
De asemenea, reflectand cu sinceritate asupra propriei suferinte, transformam suferinta in oportunitate de invatare.

Adevarul: Dar relatia individului cu parintii, respectiv relatia dintre parinti?

VR: Scenariile relationale de baza sunt construite in relatie cu parintii. Ce se intampla intre parinti si intre copil si parinti sunt scenarii care sunt rejucate la varsta adulta in relatie cu partenerul.

Adevarul: De multe ori aceste persoane se intreaba daca este ceva in neregula cu ele sau daca au pretentii prea mari. Cum poti continua fara sa ajungi in pragul depresiei sau fara sa te arunci intr-o relatie nesatisfacatoare (de compromis), doar de dragul de nu fi singur?
Exista o expresie populara: „pe seceta e buna si ploaia cu pietre“. Se aplica ea si in cazul relatiilor? Adica e mai bine sa ne implicam in relatii care nu par din start a fi ceea ce ne dorim, decat sa stam singuri in asteptarea a ceva mai bun?

VR: Sa observam mai intai ca problema este pusa in termeni exteriori persoanei. Psihologii lucreaza cu interiorul (emotii, ganduri, credinte) si ei traduc seceta ca fiind  expresia faptului ca capacitatea afectiva a persoanei este blocata.
Deblocarea capacitatii afective se va solda cu o ploaie regenerativa, fertila in oportunitati.

Nu trebuie sa uitam ca oamenii functioneaza pe doua niveluri (constient si inconstient), iar ceea ce se doreste in plan constient poate sa nu coincida cu ceea ce se doreste in plan inconstient.
O persoana isi poate impune constient sa cunoasca noi persoane, dar inconstient ea ramane atasata de o persoana din trecutul ei. Rezultatul? Persoana respectiva merge la multe intalniri, dar nu poate lega nimic.

In mod similar, o persoana poate declara sincer ca s-a saturat de singuratate dar, la o privire mai atenta, descoperim ca se teme foarte mult de apropriere intrucat in mintea sa asociaza deschiderea si apropierea cu riscul de a fi ranita, folosita si abandonata.
In primul caz, deblocarea afectiva vine pe masura ce se lucreaza atasamentul fata de persoana din trecut; in al doilea caz, deblocarea se produce pe masura ce isi infrunta temerile si cauta sa le inteleaga.
In momentul in care si in plan inconstient, si in plan emotional, persoana este pregatita sa investeasca afectiv intr-o noua relatie, rezultatul nu va intarzia sa apara.

Succesul este intotdeauna rezultatul cooperarii dintre constient si inconstient, dintre rational si emotional.

Adevarul: Cum stii cand ai pretentii prea mari? Exista anumite criterii general valabile dupa care te poti baza sa-ti reformulezi „scara de valori”?

VR: De obicei, atunci cand avem pretentii prea mari de la altii, avem pretentii prea mici de la noi.
Destinatarul cel mai potrivit pentru toate sfaturile, asteptarile, pretentiile noastre, suntem noi insine. Pretentii si asteptari prea mari de la altii este un semn de infantilitate. Un om matur, cu incredere in fortele proprii, are asteptari de la sine, constient ca el insusi este responsabil pentru cum decurge viata sa.

Adevarul: Se poate intampla sa ne indragostim de o persoana inainte de a fi intr-o relatie propriu-zisa si cand ajungem sa fim impreuna sau dupa ce trece timpul realizezi ca persoana de care te-ai indragostit era de fapt o proiectie a mintii tale care nu avea decat foarte putine calitati in comun cu persoana „in carne si oase”. Cum explicati acest lucru? Si cum putem sa ne punem frau imaginatiei pentru a putea lua lucrurile usor, si a realiza inainte sa fie prea tarziu ca nu e persoana pe care ne-o dorim?

VR: Omul este o fiinta a dorintei, manata si dominata de dorinta. Atunci cand vorbim de libertate interioara, vorbim de fapt de autonomia in raport cu propriile dorinte. Vorbim de capacitatea individului de a deveni constient de dorintele sale (inclusiv cele inconstiente), de a le supune reflectiei, de a alege daca sa le urmeze sau sa le abandoneze.

Exemplul la care te referi demonstreaza inca o data ca marile dezamagiri nu sunt decat consecinta fireasca a marilor amagiri. Altfel spus, dorinta pune stapanire pe noi si este grabita sa isi gaseasca implinirea, ne face orbi la toate semnele si detaliile din realitate care ar contrazice-o si care ne-ar avertiza asupra consecintelor.

Necunoscutul (lipsa de informatie) functioneaza ca un spatiu ideal pentru proiectie. Cu cat stiu mai putine lucruri despre o persoana, cu atat imi este mai usor sa imi imaginez lucruri despre ea care sa convina dorintelor mele. Si pe masura ce dezvolt tot felul de fantezii despre ce bine si frumos ne-ar fi impreuna, incep sa ma indragostesc de propriile fantezii (nu de persoana!) si imi doresc atat de mult sa devina reale, incat ignor foarte multe detalii care imi contrazic fanteziile. Sau imi spun ca aceste detalii nu sunt mare lucru si gasesc explicatii ingenioase menite sa imi pastreze fanteziile intacte.

Este important de recunoscut: cu cat sunt mai mari asteptarile noastre de la celalalt, cu atat mai mult avem nevoie noi de dezvoltare personala.

Adevarul: Auzim tot timpul expresii sau primim sfaturi de genul: schimbarea e in tine, cum se aplica in acest caz?

VR: Daca admitem existenta unei legaturi intre cauza si efect, atunci trebuie sa admitem ca situatia noastra actuala de viata este consecinta alegerilor si actiunilor pe care le-am facut pana in prezent.
Daca dorim alte rezultate in viata noastra, atunci trebuie sa realizam alt gen de actiuni; iar daca vrem sa realizam alt gen de actiuni, intentiile noastre trebuie sa fie altele; iar pentru ca intentiile sa fie altele,  avem nevoie de o alta perspectiva, de o alta viziune asupra lucrurilor.
In sensul acesta, schimbarea depinde de noi.

Daca pana acum ne-am victimizat si am aruncat toata responsabilitatea in spatele celuilalt, iar acum renuntam la aceasta viziune si constientizam propria contributie la crearea problemelor, atunci avem sansa sa schimbam ceva in viata noastra.

Daca sesizam propria infantilitate atunci cand pretindem  tot felul de lucruri partenerului, dar nici nu ne trece prin minte ideea de a oferi ceva in schimb, atunci avem sansa de a face ceva in vederea reechilibrarii balantei,  iar situatia se va schimba in consecinta.

Adevarul: Persoanele care au parte de relatii nefericite spun ca nu au noroc in dragoste. Cum  atragi norocul?

VR: A gandi in felul acesta inseamna a ignora legea cauza-efect.
De fiecare data cand vorbim despre soarta si noroc, vorbim de fapt despre un sentiment de neputinta.Despre neputinta de a face ceva, dar mai ales despre neputinta de a vedea clar ce se intampla. In acelasi timp, vorbim despre refuzul de a reflecta asupra atitudinilor si actiunilor noastre.

Cum putem „atrage” lucruri bune in viata noastra?
Facand lucruri bune.
Cum putem avea „noroc” in dragoste?
Sfatul lui Seneca nu si-a pierdut din actualitate: „Daca vrei sa fii iubit, iubeste”.
Cum stim ca iubim pe cineva?
Atunci cand, facand ceva pentru el, nu asteptam altceva in schimb.

Adevarul: S-au scris carti, s-au facut filme despre persoane care isi atrag partenerii dupa un set fix de reguli. Exista asa ceva?
(de Ex: nu suni pe cineva decat a 2-a, a 3-a zi dupa ce ti-a dat nr lui.)

VR: Exista persoane care scriu astfel de carti (despre una stiu sigur ca a fost tradusa si in limba romana) si exista si mai multe persoane care le citesc si incearca sa puna ideile in aplicare. In special in USA, unde exista preferinta masiva pentru tot felul de modele „How to…”

Presupun ca in aceasta categorie exista deopotriva barbati si femei, si eventual se pot cupla.
Aceasta maniera de a privi lucrurile tradeaza tendinte controlatoare si manipulatoare. Inclusiv in Romania are adeptii ei. De exemplu, am intalnit numeroase persoane folosind expresia „a sti ce butoane sa apesi pentru a obtine rezultatul dorit”.

A trai cu un robot sau cu o masina care iti raspunde la comenzi poate sa iti aduca siguranta si confort…dar parca o relatie interumana inseamna altceva.

_________________________________________________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Esecul sentimental, intre mostenire si frica de schimbare’ aparut in Adevarul Week End, 8 noiembrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

Importanta banilor in cuplu (Adevarul de week end, 25 oct 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Saptamana aceasta vorbim despre importanta banilor intr-o relatie. Am pornit de la un studiu britanic care spune: „Casatoria este de 20 de ori mai importanta pentru bunastarea unei persoane decat veniturile obţinute si de 13 ori mai importanta decat deţinerea unei locuinţe“. Dar si de la un studiu facut de Discovery network care spune ca trasaturile pe care le cauta o femeie la un partener sunt: inţelegere şi loialitate (89%), onestitate(78%),  simţul umorului (54%).

Cum comentati concluziile acestor studii?

Virgil Rîcu: Rezultatele primului studiu demonstreaza inca o data ca nevoile de atasament si de siguranta emotionala (satisfacute prin casnicie) sunt prioritare celor de ordin material.

Referitor la cel de-al doilea studiu am rezerve. Sunt studii care au demonstrat ca exista diferente semnificative intre ceea ce declara oamenii ca isi doresc si ceea ce isi doresc cu adevarat. Oamenii functioneaza pe 2 niveluri (constient si inconstient) si adesea se intampla ca dorintele de la nivelul constientului sa fie contrazise de cele de la nivelul inconstientului.

Adevarul: In opinia dvs. cat de importanti sunt banii intr-o relatie?

VR: Depinde de semnificatia simbolica pe care fiecare o acorda banilor.
Pentru unii, banii sunt ochiul dracului („Ptiu, drace!”) si radacina tuturor relelor, idei care subliniaza puterea de fascinatie, de tentatie pe care o au banii asupra lor insisi.

Unii prefera spiritualitatea, o viata „curata”, care le permite sa se simta superiori celor care „au mancat mult rahat cand erau mici”, iar acum, la varsta adulta, sunt “plini de bani”. Acesti oameni se apara de propria invidie prin dispret, incearca sa compenseze o lipsa telurica printr-o bogatie in plan ideatic.

Pentru altii, banii sunt totul. Nu conteaza educatie, talente, idealuri si alte „abstractiuni” inutile. In opinia lor, „Daca nu ai bani, nu ai nimic. Nimeni nu te respecta, scuipa toti pe tine”.
Aceste conceptii tradeaza sentimentele de neputinta, de autodevalorizare si de umilire. Ai nevoie de bani „ca sa fii cineva”, sa te respecte lumea. Banii iti asigura respectul.

“Banii iti asigura independenta, libertate, mobilitate”, considera cei cu o autostima crescuta si cu incredere in fortele proprii.

Psihanalistii asociaza banii cu conflicte legate de  putere, control si agresivitate.
Deci, daca intr-un cuplu predomina discutiile despre bani, este foarte probabil ca lupta dintre ei sa fie o lupta pentru putere.

Din cele ce am spus mai sus, reiese ca importanta banilor intr-o relatie de cuplu tine de conflictele interioare ale fiecaruia, de imaginea despre sine, despre nevoia de a se pozitiona superior in raport cu ceilalti.

 Adevarul: Pot fi depasite problemele in cuplu cauzate de bani sau pornind de la bani se ajunge la altele?

VR: Intotdeauna se ajunge la altele.

Sa ne imaginam situatia unui cuplu tanar cu venituri medii, ea vrea sa schimbe mobila in sufragerie, iar el vrea niste super boxe sau vrea sa-si schimbe masina. Evident, apar discutii pe tema banilor si evident, daca ar fi fost suficient de multi bani, ambii si-ar fi satisfacut dorintele.

Dar niciodata nu vor exista suficienti bani, pentru ca orice suma de bani disponibila genereaza multe dorinte care se intrec pentru a-si gasi satisfacerea.

Privind lucrurile din alta perspectiva, problema cuplului nu tine de bani, ci de cum isi negociaza ei prioritatile, cum se raporteaza fiecare la nevoile celuilalt. A spune ca se cearta din cauza banilor este o maniera de a privi lucrurile simplista, superficiala si reductionista.

In spatele discutiilor legate de bani, exista intotdeauna reprosuri vis-a-vis de insensibilitate, nepasare, rejectie („tu nu tii niciodata cont de nevoile mele”, tu nu ma asculti niciodata”, „eu trebuie sa ma sacrific de fiecare data”, „tie nu-ti pasa de cum ma simt eu!” etc)

Daca cei doi ar rezona emotional, asta ar duce la generozitate, nu la razbunari.

Adevarul: Exista mai multe expresii pe aceasta tema:
• „Dragostea trece prin stomac“ sau „dragostea nu tine de foame“

•„Banii nu aduc fericirea“ (eventual cu completarea „doar numarul lor“)
cat de actuale sunt ele si cum se aplica relatiilor in viziunea dvs?

Referitor la expresiile „Dragostea trece prin stomac“ sau „dragostea nu tine de foame“, imi place sa cred ca aceste expresii apartin unor timpuri trecute, unor timpuri in care evolutia era putin probabila si se realiza extrem de greu si de lent. Aceste expresii erau sfaturi date tinerelor fete sarace pentru a descuraja casatoria din dragoste cu tanar sarac si pentru a le convinge sa accepte o casatorie lipsita de romantism, dar satisfacatoare material. Erau timpuri in care situatia femeilor nu putea evolua decat prin casatorie. Acum lucrurile stau altfel, orice poate evolua printr-un efort dedicat.

Referitor la „Banii nu aduc fericirea”…

Banii asigura confortul, dar nu fericirea. Foarte multi oameni bogati experimenteaza stari depresive; foarte multi copii de bani gata sunt nefericiti si se indoiesc de propria lor valoare; iar femeile intretinute sunt mai tot timpul plictisite si usor iritabile.

Adevarul:  Certurile din cauza neajunsurilor financiare pot fi depaşite sau, in timp, relatia se „macina” din cauza prea multelor griji?

VR: Certurile din cauza neajunsurilor financiare pot fi depasite in masura in care se constientizeaza ca ceea ce deranjeaza de fapt este intotdeauna o problema de atitudine.

Adevarul: Cum e mai bine intr-o relatie, ca partenerii sa puna banii la comun sau sa fie fiecare cu caştigul sau?

VR: Nu stiu cum este mai bine, un psiholog nu are raspunsuri  predefinite si nici nu stie ce este mai bine pentru o persoana. Ceea ce face un psiholog este sa puncteze lucruri care scapa atentiei constiente a persoanei, elemente importante care sunt in mod sistematic ignorate si care, odata luate in calcul, ofera o imagine mai ampla, mai putin incompleta, mai clara a situatiei.
O problema bine definita este pe jumatate rezolvata, asa se spune.

Ma gandesc ca un cuplu care pune totul la comun, inclusiv banii, functioneaza pe baza unei fantasme de fuziune: „noi doi suntem unul, prin urmare facem totul in comun, gatim impreuna, spalam vasele impreuna, nu iesim separat cu prietenii, ci doar impreuna, banii mei sunt si ai tai si viceversa etc”.

Un cuplu in care banii nu se pun toti la comun, fiecare cu castigul lui, dar fiecare isi aduce partea sa de contributie la cheltuielile casei, in mod echitabil, este un cuplu in care granitele sunt mai vizibile si mai usor de respectat.

Acesti parteneri au grad de maturitate emotionala mai ridicat, accepta si tolereaza mai bine diferentele („accept ca tu ai putea gandi diferit, ca tie ar putea sa iti placa alte lucruri decat mine”), nu transforma    aceste diferente in puncte ireconciliabile.

Adevarul:  Cum se impaca separarea veniturilor cu „la bine şi la greu”?

VR: Separarea veniturilor nu coincide obligatoriu cu anularea sprijinului si al generozitatii.

Adevarul: Cum sunt afectate in timp relatiile in care intre parteneri exista diferente (foarte) mari intre veniturile lor (fie ca vb de salarii, fie ca unul dintre parteneri provine dintr-o familie foarte bogata)?

VR: Cred ca orice persoana, pentru a se simti bine cu sine, are nevoie sa se simta valoroasa intr-un fel sau altul.

La fel cum pretul unui produs se presupune a reflecta valoarea lui, la fel un salariu sau un venit mare se presupune a reflecta valoarea unei persoane.

Banii inseamna apreciere. Daca sunt bine platit, asta inseamna ca angajatorii mei (daca sunt angajat) sau clientii mei (daca sunt antreprenor), aprecieaza munca mea si ma considera valoros. Iar pentru ca altii ma apreciaza si eu dezvolt o autostima crescuta.

Evident, sunt multe moduri prin care eu ma pot simti valoros (cum ar fi sa actionez conform unor principii umanitare nobile sau sa pornesc o revolutie menita sa rastoarne un sistem de valori si sa promoveze un altul), dar banii sunt o dimensiune observabila si cuantificabila a valorii.

Banii au o stransa legatura si cu puterea (cu bani poti face multe), deci daca fac bani, ma simt puternic, ma simt independent, pot sa ma descurc, nu depind de nimeni.

Revenind la situatia de cuplu, o diferenta mare in ceea ce priveste veniturile ridica intrebari cu privire la valoare si la putere.  Comparatia si competitia sunt inevitabile, chiar daca sunt tacite, dupa cum inevitabila este si invidia, chiar daca este nerecunoscuta sau negata.

Cel cu venituri mici adesea se simte incapabil sa castige competitia, iar pentru a proteja relatia de efectele invidiei, va dezvolta tot felul de mecanisme de aparare si strategii de reglare a stimei de sine.

De exemplu, se refugiaza intr-un sistem de valori in care alte lucruri (nu banii) sunt importante. Dezvolta preocupari intelectuale, boeme si artistice si incearca sa se autoconvinga ca banii nu sunt importanti.

Evident, nu ar renunta la partenerul care aduce bani pentru un artist cu venituri inconsistente, dar poate avea un love affair in secret cu acest gen de persoane.

In alte cazuri, partenerul cu venituri mai mici poate imbratisa sistemul de valori al celuilalt, poate accepta  faptul ca banii sunt importanti si pentru el, dar neaga, ignora, pretinde ca nu observa faptul ca celalalt face bani, nu el insusi.

Se poate produce o identificare cu celalalt: el (celalalt) devine „noi”. Noi facem, noi negociem contracte importante, noi dezvoltam afaceri, noi achizitionam proprietati etc…cand de fapt doar celalalt face aceste lucruri.

In felul acesta, partenerul cu venituri mici se simte valoros si important prin asocierea cu partenerul prosper.

Este acelasi mecanism care apare si in cazul unora din angajatii marilor corporatii: identificarea cu brand-ul corporatiei creeaza iluzia unei valori si puteri proprii, efect care dispare (uneori intr-o maniera dureroasa si bulversanta) odata cu parasirea sistemului, cand persoana realizeaza ca puterea de face lucruri sa se intample apartine organizatiei si nu siesi.

Rezumand, partenerul cu venituri mici se confrunta cu sentimente de invidie, de dependenta, de indoiala cu privire la ceea ce poate face el singur si la cat valoreaza in ochii celorlalti. Trairi carora incearca sa le faca fata dezvoltand tot felul de mecanisme si strategii de supravietuire.

Partenerul cu venituri mari in cuplu se simte valoros prin contributia pe care o aduce la bunastarea cuplului, se simte puternic si simte ca are un ascendent asupra celuilalt.

Daca iubeste controlul (altfel spus, daca se teme sa nu fie parasit), va intretine aceasta situatie in cuplu si va sabota – mai mult sau mai putin inconstient – eforturile partenerului de a creste profesional.

Multe persoane care iubesc puterea au nevoie de un partener pe care sa-l simta in totalitate la dispozitia lor si atunci chiar le convine ca celalalt sa nu lucreze  (de fapt, sa lucreze doar pentru ei).

In cazul unui barbat, ceea ce se spune in act este dorinta infantila a baiatului de a o avea pe mama permanent disponibila pentru el in timp ce el se joaca realizand fapte eroice.

In cazul unei femei care intretine un barbat, ceea ce se pune in act este fantezia unei mame care creste un copil ce nu se poate descurca fara ea. Inconstient, ei ii convine ca el nu se poate descurca fara ea, intrucat asta pare a-i garanta ca nu o va parasi.

Concluzionand, cuplurile in care exista diferente majore intre veniturile lor si care rezista pe termen lung, sunt mai degraba cupluri de tipul parinte-copil decat adult-adult.

Adult esti atunci cand te poti intretine singur si te bazezi pe tine pentru indeplinirea dorintelor tale.

Adevarul: Veniturile mai mari dicteaza in casa?

VR: Intr-un fel sau altul, da.

Adevarul: Care sunt sansele unei relatii/casatorii care are la baza o motivatie materiala, fie ca vorbim de cazul in care unul dintre parteneri il vrea pe celalalt pt contul din banca, fie ca amandoi au o situatie materiala buna, pe care vor sa şi-o sporeasca prin aceasta reunire?

VR: De multe ori, privim dragostea superficial, idealist si…nesincer.

Daca am fi mai obiectivi, ne-am pune desigur intrebarea: de ce Cenusareasa trebuia sa se marite neaparat cu un print si nu cu baiat modest, dar muncitor din oraselul ei?

Tranzactia pe care nu vrem sa o vedem, pentru ca „nu e de bon ton” si pentru ca ar distruge vraja subtire a romantismului, este aceasta: el o ia pe ea pentru frumusetea ei, iar ea il ia pe el pentru banii lui (daca  e si frumusel, cu atat mai bine). E o tranzactie, ca toate tranzactiile. Nu e nevoie ca iubirea sa fie implicata.

Cea de-a doua situatie (amandoi au o situatie materiala buna si vor sa şi-o sporeasca prin aceasta reunire) caracterizeaza mariajul traditional. In trecut (in urma cu 100 de ani si mai mult), casatoria din dragoste era mai degraba o exceptie decat o regula.
Raison d’être al unei casatorii avea mai degraba de a face cu asigurarea bunastarii materiale decat cu dragostea.

Daca cei doi vad casatoria ca pe un parteneriat de afaceri, de multe ori asistam la mariaje foarte stabile si longevive. Vorbim despre un cuplu adult-adult. Exista respect intre parteneri (mult mai mult decat in relatiile pasionale), fiecare se gandeste cum actiunile proprii il vor afecta pe celalalt si, chiar daca relatia nu este savuroasa si incarcata de adrenalina, in timp se dezvolta o afectiune care incepe sa semene cu dragostea.
De multe ori, relatia se mentine solida chiar daca unul sau ambii parteneri au legaturi extraconjugale.

___________________________________________________________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Banii si iubirea. Cine aduce fericirea?’ aparut in Adevarul Week End, 25 octombrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

Iubiri si iluzii (Adevarul de week end, 18 octombrie 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Tema de saptamana aceasta este marea iubire. Exista marea iubire sau este doar o iluzie?

Virgil Rîcu: Gratie proiectiilor noastre… marea iubire este marea iluzie. Marea iubire este o constructie personala, expresia capacitatii de a iubi a unui om, marea creatie a mintii sale.
De aceea, cu adevarat mari iubiri nu traiesc decat oamenii cu suflete mari si cu minti vaste.

Pentru multi, marea iubire este o promisiune de salvare dintr-un mod de viata nefericit. Din cauza unui puternic  sentiment de neputinta, au atat de multe asteptari de la celalalt, incat acesta traieste rolul de partener in marea iubire ca pe o povara coplesitoare.

 Adevarul : Marea iubire este aceeasi cu prima iubire? Este intr-adevar prima iubire ceva de neuitat? Este bine sa ne raportam la ea in relatiile urmatoare?

V.R.:  Prima iubire pune intr-adevar asupra noastra o amprenta greu de inlaturat.

Prima iubire ne „formateaza” intr-un anumit fel, specific, intim, personal.
Personalitatea fiecarui om vorbeste despre cum a iubit si despre cum a fost iubit acel om in contextul primei sale iubiri.
Toate celelalte iubiri vin si se aseaza pe fundatia pusa de prima iubire.
Cu o singura si esentiala mentiune: ceea ce oamenii numesc de obicei prima iubire nu este de fapt prima iubire!
Prima iubire, atat pentru barbati, cat si pentru femei, se refera la…relatia cu mama.

Chiar daca multi par a fi uitat acest lucru, la nivel inconstient este de neuitat.  Chiar si atunci cand ne fortam sa uitam asta!

In toate relatiile noastre adulte (fie ca suntem barbati sau femei), rejucam scenariul relatiei cu mama (sau substitutul matern).

Adevarul : Stiu persoane care s-au mai implicat in relatii, dar care tot timpul se raporteaza la o mare iubire (din trecut) si afirma ca nu vor mai putea sa se implice emotional niciodata cum au facut-o atunci, ba chiar avertizeaza partenerul actual sa nu aiba alte asteptari. Asa sa fie?

V.R.: Acest gen de persoane au o placere deosebita in a-si pune actualul partener in competitie cu fostul!

Evident, un astfel de mesaj este o invitatie/provocare adresata actualului de a incerca sa o contrazica, respectiv sa lupte si sa il invinga pe celalalt din mintea ei, in felul acesta eliberand-o de fantoma fostului!

Numai ca ea, persoana in cauza, nu-i va face deloc munca usoara, ci dimpotriva!
In astfel de persoane se duce o lupta: pe de o parte sunt fidele fostei iubiri si spera in secret la o reintoarcere a fostului, pe de alta parte intuiesc ca sunt bantuite de o fantoma, dar inca nu isi doresc suficient de mult sa se elibereze de ea.
O astfel de persoana se afla in pozitia de a fi pierdut pe cineva, dar nu doreste inca sa faca doliul.
Iubirea trecuta este idealizata (persoana isi aminteste doar partile bune ale relatiei), pusa pe un piedestal, mult pretuita pentru ca ii ofera persoanei prilejul de a spune : „Eu am trait o mare iubire!”
E vorba deci de o experienta care confera valoare persoanei si din acest motiv este integrata in imaginea de sine („Eu sunt persoana care a trait o mare iubire.”)
Evident, aceasta este doar o parte a tabloului. Ceea ce este reprimat/ refulat este furia impotriva fostului, dar – pentru ca fostul sa ramana pe piedestal – aceasta furie este indreptata impotriva actualului partener. Actualul plateste pentru pacatele fostului.
„Daca ma iubesti, atunci trebuie sa suferi! Sa suferi la fel cum am suferit eu in relatie cu fostul!”
Actualul partener se vede deci pus in competitie cu o fantoma, o competitie in care este net dezavantajat tocmai pentru ca adversarul nu este o persoana reala (cu bune si cu rele), ci o constructie idealizata, un miraj!

Adevarul: Ideea de „mare iubire” sau de „o singura” iubire nu este mai mult un impediment in calea fericirii unei persoane? Fie traiesti superficial in asteptarea „Acelei” iubiri/persoane, fie daca atribui asta unei relatii trecute, nu te mai implici suficient in alte relatii?

VR: Ma tem ca astfel de decizii nu se pot lua constient. O persoana nu are sentimentul ca poate alege intre a se pastra pentru marea iubire sau a se implica in relatii mai „modeste”. Sentimentul ei este ca astfel de lucruri i se pot intampla sau nu, nu sta in puterea ei de a le controla.
A te pastra pentru o mare iubire, pe de o parte si a incepe o relatie fara a simti nimic, doar pentru a fi in randul lumii, pe de alta parte, sunt de fapt doua extreme.

Daca cei mai multi oameni au sentimentul ca intalnirea iubirii tine de soarta, de ceva exterior lor, psihologii  ii invita sa se uite in interiorul lor: oamenii nu intalnesc iubirea pentru ca, din cauza unor traume, capacitatea lor de a iubi, de a investi afectiv, a fost blocata.
Odata deblocata capacitatea de a investi afectiv, foarte probabil oportunitatile pentru a te indragosti nu se vor lasa asteptate.

Adevarul : Marea iubire garanteaza finalul fericit, acel „si-au trait fericiti pana la adanci batraneti”?

VR: Nu neaparat. Un sentiment nobil genereaza consecinte pozitive, dar concomitent cu legea cauzalitatii actioneaza si principiul impermanentei. Iubirea, oricat de mare va fi fost ea initial, nu ramane constanta.

Dar este adevarat, comparativ cu alte relatii, marea iubire favorizeaza longevitatea si fericirea relatiei. Persoanele implicate au un sentiment de implinire, de multumire de sine, in contrast cu cei care nu se casatoresc din dragoste, care sunt incercati de regrete si de un sentiment de neimplinire.

Adevarul : Am gasit un studiu facut de britanici, a carui concluzie era ca „73 % dintre oameni convietuiesc in relatii resemnate, dupa ce marea dragoste le-a scapat printre degete”. Ce parere aveti?

VR: Sincer, m-as fi asteptat ca procentul sa fie mai mare. Marea dragoste este asemeni unui voltaj inalt, nu poti rezista prea mult in acele stari intense…decat daca faci eforturi sustinute pentru a te transforma. Daca e sa fim onesti cu noi insine, preferam un status quo mai linistit si mai „resemnat”.

Adevarul: Pe de alta parte, acelasi studiu spunea ca un sfert dintre respondenti au marturisit ca au iubit doua persoane in acelasi timp. Se poate asa ceva?

VR: Poate este momentul sa mai demontam o iluzie. Iubirea nu este unidirectionata, nu devine posesia persoanei catre care o indreptam.

Putem afirma ca noi nu iubim persoane, ci iubim stari. Practic, noi iubim iubirea. Iar pentru ca traim aceasta stare in prezenta unei persoane, pentru ca aceasta persoana ne inspira, ne faciliteaza trairea starii de iubire, ii spunem „Te iubesc!”.
Dar daca observam cu atentie, acest „te iubesc!” izvoraste dintr-o stare de iubire si i se adreseaza acestei stari.
Iubim iubirea, nu iubim persoane. Daca persoana careia recent i-am spus „te iubesc!” ne contrazice asteptarile, ne infuriem. In acel moment, starea de iubire pentru respectiva persoana s-a dus.
Privind lucrurile din aceasta perspectiva, oamenii pot trai stari de iubire in prezenta mai multor persoane.

Adevarul : Dar sa iubesti o singura persoana toata viata (fie ca te implici in alte relatii, fie ca nu)? In acest caz e vorba de iubire sau de obsesie?

VR: Aceasta persoana functioneaza ca o ancora si/sau ca un declansator pentru starea de iubire. Este un „chip cioplit” in jurul caruia construim fanteziile noastre de iubire.

Daca relatia de iubire nu se consuma, imaginatia are castig de cauza in fata realitatii, iar dezidealizarea nu se produce. Orice iubire implica o idealizare (vrajire), iar orice final de iubire este consecinta unei dezidealizari (dezvrajire).

Adevarul : Dar in cazul persoanelor care au o relatie se cearta, se impaca si tot asa. Uneori se intampla sa aiba alti parteneri intre doua impacari. Despre ce este vorba in acest caz, o mare iubire sau altceva…?

VR: Poate fi o „dragoste cu nabadai”. Genul „nu pot trai cu tine, dar nu pot nici fara tine”. Gelozie, posesivitate, ambivalenta („I love to hate you”), dorinta de a fuziuna cu celalalt si concomitent dorinta de iesi din fuziune, de a se separa si individua.

Astfel de persoane inca nu il pot accepta pe celalalt ca  fiind o persoana separata, de sine statatoare, diferita. Nu pot accepta ca celalalt sa existe si sa fie diferit: in opinia lor, el trebuie sa aiba aceleasi idei, aceleasi pasiuni, acelasi ritm cu ele.
Daca celalalt face tot ceea ce isi doresc ele, este partenerul ideal. Daca indrazneste sa aiba alte preferinte sau alte opinii, brusc partenerul ideal este transformat in inamicul nr. 1.

Adevarul: Ce rol are in acest caz educatia primita sau relatia pe care au avut-o parintii nostri?

VR: Inveti sa simti si sa exprimi iubirea in familie.

Exista familii inghetate in care exprimarea afectiunii este blocata.

Copiii care cresc in astfel de contexte au  doua optiuni:

– fie sa nege iubirea (pentru a nu suferi din cauza lipsei de iubire),

– fie sa se refugieze intr-o lume fantasmatica in care salvarea vine printr-o iubire extraordinara menita sa compenseze toate suferintele si privatiunile suferite.

Exista, pe de alta parte, familii afectuoase care ofera un model de identificare sanatos si realist. Iubirea nu este privita ca fiind ceva extraordinar si greu accesibil, ci mai degraba ca un dar natural al vietii.

___________________________________________________________________
P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Marea iubire sau marea iluzie’ aparut in Adevarul Week End, 18 octombrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

A persista in relatii proaste (Adevarul de week end, 11 octombrie 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Tema de saptamana aceasta este „De ce raman cuplurile impreuna daca sunt constiente ca au o relatie proasta“? Ce te mai tine intr-o relatie despre care crezi ca nu e ceea iti doresti?

Virgil Rîcu:
Teama de singuratate;
Teama ca iti va fi mai greu sa te descurci singur (financiar, administrativ);
Credinta ca nu meriti ceva mai bun;
Incapacitatea de a-ti imagina un viitor mai bun fara respectiva persoana;
Neincrederea in fortele proprii;
Sentimentele de culpabilitate, mai ales cand celalalt da semne ca va suporta foarte greu despartirea;

Sentimentul de esec:
Pentru multi oameni un divort este un esec; ei merg pe presupozitia (falsa, bineinteles) ca, daca esti suficient de inteligent, poti face orice relatie sa mearga. Daca totusi nu merge – spun ei – inseamna ca nu ai facut suficiente eforturi. Divortul este perceput ca un esec personal, greu de suportat pentru orgoliul lor.

Adevarul : Ce rol joaca teama de singuratate?

V.R.: Se pare ca un rol foarte mare, dupa declaratiile multora. Dar teama de singuratate reflecta neincrederea respectivei persoane in abilitatile sale de relationare, in capacitatea sa de a se deschide fata de o noua persoana.

Adevarul : Unii asteapta sa iasa dintr-o relatie in care lucrurile nu mai merg pana apare la orizont posibilitatea (concreta) a altei relatii. Este bine pentru noua relatie sa se intample asa?

V.R.: Oamenii nu stau impreuna doar din iubire. Stau impreuna mai ales dintr-o nevoie de siguranta, care poate fi emotionala si/sau materiala.
A iesi dintr-o relatie atunci cand perspectiva altei noi a aparut la orizont este asemanator cu a renunta la un job care nu te mai satisface exact in momentul in care ai primit o alta oferta si nu mai devreme.

Adevarul : O vorba din popor spune „rau cu raul, dar mai rau fara el”. Credeti ca se aplica si in cadrul relatiilor?

V.R.: Se aplica mai ales relatiilor! Iar aceasta zicala reflecta descoperirile care au stat la baza dezvoltarii teoriei atasamentului.
Copilul mic are nevoie de o figura de atasament (mama sau un substitut matern), pe care o percepe -pe buna dreptate- ca pe o persoana de care depinde insasi supravietuirea lui. Cand scopul este supravietuirea, cand supravietuirea ta este pusa in pericol, accepti foarte multe lucruri pe care in mod normal nu le-ai accepta.
Oamenii au nevoie sa se atașeze, sa se simta in siguranta, sa evite singuratatea, iar pentru acestea fac multe concesii.
Orice rau devine un rau necesar atunci cand previne un rau mai mare.

Adevarul: Exista persoane care intra intr-o relatie cu gandul ca va reuși sa schimbe la celalalt ceea ce nu-i place. Sa fie asta o cauza a eșecului relatiei si totodata o speranta ca o relatie defectuoasa ar putea sa se transforme intr-una fericita, indiferent de cat a trecut de cand relatia este asa?

V.R.: Putem avea doar intentii nobile atunci cand vrem sa schimbam pe cineva dar, daca persoana respectiva nu doreste sa se schimbe conform intentiilor noastre, eforturile noastre vor fi resimtite ca fiind un abuz.

Apoi, sa nu uitam zicala „Drumul spre iad este presarat cu intentii bune”.
Intotdeauna suntem in situatia de a alege: alegem sa schimbam lumea sau alegem sa ne schimbam noi?
Evident, este mult mai usor sa cerem celuilalt sa acomodeze doleantele noastre. Este mult mai facil sa facem reprosuri celorlalti, e mult mai usor sa vedem paiul din ochiul celuilalt decat barna din ochiul nostru.

Adevarul : Din experienta dvs., o relatie care ani de zile merge prost are sanse sa mai mearga vreodata bine? Daca da, ce ar trebui sa faca cei doi?

V.R.: Doar in conditiile in care cel putin unul dintre cei doi are o revelatie, un insight transformator, care sa-i schimbe radical perspectiva.
Lucru care, daca e sa fim sinceri, nu se intampla prea des.

Dar se si intampla! Stiu o persoana, un barbat, care dupa aproape 30 de ani de casnicie, si-a schimbat total atitudinea fata de sotie… ca urmare a unui vis! Si vorbim despre cineva care NU era in terapie!

Atunci cand esti de multi ani intr-o relatie care merge prost, trebuie sa accepti ca exista mult loc de dezvoltare personala pentru tine. Si nu exista dezvoltare personala fara curajul de a-ti infrunta temerile.

Adevarul : Cat de tare isi pune amprenta relatia parintilor asupra unei persoane din punct de vedere al comportarii ei intr-un cuplu?

V.R.: Modelul relational parental conteaza extrem de mult, cu atat mai mult cu cat el este asimilat la invel inconstient.
Reproducem acest model chiar si atunci cand nu dorim sa o facem, chiar si atunci cand ne propunem sa nu o facem.

Adevarul: Apropiatii unui astfel de cuplu ar trebui sa intervina in vreun fel? Cum?

V.R.: Ca prieten, este bine sa fii dispus sa oferi suport, sa fii un bun ascultator si sa te abtii de la a da sfaturi pripite si radicale.

Adevarul : Stiu cazuri in care una dintre parti a refuzat foarte multa vreme despartirea desi celalat ii spunea cat se poate de clar ca nu o mai iubeste, ca nu-si mai doreste relatia si ca le-ar fi mai bine despartiti. Si totusi pana s-a produs despartirea a durat ani si si atunci au fost regrete. Cum explicati o astfel de situatie?

V.R.: Orice divort (si orice casatorie) implica de fapt o negociere, fie aceasta si doar cu propriile sentimente. Pentru ca lucrurile sa mearga lin si frumos, aceasta negociere trebuie sa fie de tipul win-win.
Daca in negocierea unei despartiri, una dintre persoane nu castiga nimic, ci doar pierde si se mai alege si cu sentimentele ranite, atunci evident ea se va opune despartirii. O relatie nu se termina decat atunci cand ambii parteneri accepta finalul.

Putem spune ca o relatie a fost suficient de buna daca atunci cand iesim din ea simtim ca suntem mai evoluati decat in momentul in care am intrat.

Adevarul : Daca sunt copii la mijloc și motivul mentinerii relatiei este „de dragul lor“. Copii simt acest lucru? Vor fi fericiti sau le-ar fi mai bine cu parintii separati? Copilul se va simti vinovat pentru certurile din familie?

V.R.: Copiii au tendinta de a crede ca, daca ceva rau se intampla in familia lor, este din vina lor. Daca parintii se cearta si vor sa divorteze, copiii cred ca asta se intampla din vina lor.
Daca li se explica ca de fapt separarea parintilor are legatura doar cu parintii, și nu cu ei, copiii vor accepta mai usor divortul.
De asemenea, au nevoie sa li se prezinte un scenariu (cum va continua viata lor dupa divort) in care sa se „aseze” mental si emotional in viitor.

Adevarul: Se poate intampla ca parintele sa acumuleze ceva „sentimente negative“ fata de copilul sau pentru ca din cauza lui a stat intr-o relatie pe care nu si-o mai dorea de multa vreme? In acelasi timp cred ca sentimentele negative sunt amestecate si cu vina, pt ca nu e normal sa simti asa ceva fata de propriul copil. Cum influenteaza asta relatiile dintre cele doua parti?

V.R.: Exista o mare diferenta intre motive si pretexte. Cand adultii spun ca au stat intr-o relatie doar de dragul copiilor, nu trebuie crezuti pe cuvant: de obicei, asta e un pretext, o scuza pentru a nu fi facut si a nu face nimic cu viata proprie.

Sigur ca ne putem imagina usor un parinte care resimte responsabilitatile legate de copil ca pe o piatra de moara legata de picior sau de gat. Si sigur ca poate avea momente de neputinta si de furie, in care sa se descarce pe copil, pentru ca apoi sa se simta vinovat.
Un astfel de parinte are nevoie sa isi aduca aminte ca acest copil este de fapt consecinta alegerilor lui.

Dar aceste momente de „cedare nervoasa” au rolul lor. Ele ne forteaza sa spunem „Stop! Ajunge! Trebuie sa fac ceva cu viata mea, caci asa nu mai merge!”, sa ne mobilizam sa facem o schimbare semnificativa in felul in care ne conducem viata.

Daca o mama blameaza in mod constant copilul pentru situatia in care se afla, ea face acest lucru tocmai pentru a evita situatia in care ar trebui sa accepte ca are nevoie sa faca o schimbare in viata ei. Se teme de schimbare, nu crede ca o poate face, nu stie cum o poate face si atunci se complace in a da vina pe copil.

E revoltator cat de multi parinti prefera sa-si blameze copiii pentru a evita infruntarea propriei neputinte!

Un astfel de copil se va simti vinovat, chiar daca rational va intelege ca nu e de fapt vina lui. Se va simti vinovat pentru ca nu a reusit sa o faca pe mama lui sa fie fericita, nu a reusit sa o faca sa-l iubeasca. Risca de asemenea sa dezvolte o imagine despre sine in care el apare ca o povara pentru ceilalti.

___________________________________________
P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Singuratate in doi: cum se transforma iubirea in resemnare’ aparut in Adevarul Week End, 12 octombrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

Relatie la final. Cine sufera mai mult? (Adevarul de week end, 4 octombrie 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Saptamana aceasta vorbim despre despartiri. Cine sufera mai mult, femeia sau barbatul?

Virgil Rîcu: Am auzit de mai multe ori aceasta intrebare, in diferite contexte, si de fiecare data m-am intrebat care ii este scopul. E vorba despre o competitie? Si cine castiga competitia? Cel care sufera mai mult sau cel care sufera mai putin?

Ok, sa dau totusi un raspuns:

Intr-o despartire, cel mai mult sufera…copilul.

Daca parintii se despart, cel mai mult sufera copilul.

Daca doi adulti se despart, cel mai mult sufera cel mai copil dintre ei.

Adevarul: Se spune ca femeile pot indura mai multa durere fizica decat barbatii si cel mai des se face referire la “durerile facerii”. Sa fie asta un motiv pt care femeile reusesc sa treaca mai usor peste o despartire, respectiv cu mai putina suferinta?

V.R.: Nu m-as grabi sa trag concluzia ca femeile trec mai usor peste o despartire.
Cunosc femei care, chiar si la 15 ani dupa divort, perioada in care au schimbat mai multi parteneri, inca nu se simt impacate cu ideea divortului si nutresc foarte multe resentimente.
Aceste femei pot trai singure, dar nu mai pot investi afectiv puternic intr-o alta relatie (sunt inca prinse emotional in vechea relatie).

Barbatii, cu exceptia celor care se autodistrug prin alcool si alte droguri, gasesc de obicei o „mamica” care este dispusa sa-i „infieze”. Sau, mai corect spus, ea ii gaseste pe ei si ei se lasa infiati.

Adevarul: Cum poti trece mai repede peste o despartire?

V.R.: Facand un travaliu de doliu serios.

Adevarul: Daca tu esti cel care pune capat relatiei, iti garanteaza o suferinta mai mica?

V.R.: Depinde de motivele care te fac sa iei decizia de a pune capat relatiei.
Sunt oameni care nu vor de fapt ca relatia sa se incheie dar, simtand ca celalalt are de gand sa o faca, din motive care tin de orgoliu, se grabesc sa puna ei primii capat relatiei. Paradoxal, chiar daca ei sunt cei care parasesc, in fapt ei traiesc despartirea ca si cum ei ar fi cei parasiti (ceea ce, la urma urmei, corespunde realitatii). Aceste persoane continua sa sufere foarte mult.

Altii ajung in punctul in care simt ca relatia nu are niciun viitor, nu simt ca mai exista dragoste in cuplu, nu vad niciun motiv pentru care cuplul lor ar trebui sa continue si atunci decid sa puna ei capat relatiei pentru ca celalalt nu da semne ca ar face-o vreodata. In acest caz, nu exista suferinta, ci doar un sentiment de culpabilitate care poate fi dus.

Adevarul: Este bine sa intri imediat intr-o alta relatie? Cat timp ar trebui sa treaca?

V.R.: Unele persoane incearca sa scurtcircuiteze suferinta despartirii si a singuratatii aruncandu-se imediat intr-o alta relatie. Aceste noi relatii sunt numite de psihoterapeuti relatii pansament (ele au rolul de pansa ranile provocate de relatia anterioara) si de obicei nu dureaza prea mult.

Motivul? Persoana nu se poate implica in mod real in noua relatie pentru ca nu si-a retras inca „investitia” afectiva din vechea relatie. Emotional, ea este inca acolo. In noua relatie este prezenta fizic, dar absenta emotional. Gandurile ii sunt acaparate de vechea relatie: simte furie, dezamagire, tristete, neputinta, uneori imagineaza scenarii de razbunare.

Psihoterapeutii spun ca aceasta persoana are nevoie sa faca un travaliu de doliu: un travaliu menit sa dizolve resentimentele si sa faciliteze acceptarea faptului ca s-a terminat, iar viata poate sa continue intr-un nou scenariu, alaturi de alte persoane.
Dupa realizarea acestui travaliu de doliu, persoana are resurse pentru a investi afectiv din nou.

Adevarul: Daca intri imediat intr-o alta relatie e posibil ca sentimentele pe care crezi ca le ai pentru noul partener sa fie de fapt o reminescenta din vechea relatie?

V.R.: Putem spune ca intr-o astfel de persoana se duce o lupta. O parte din sine ii este inca fidela fostului partener si il vrea inapoi. Alta parte din sine doreste sa puna capat suferintei pierderii si face eforturi sa se convinga ca ii este mult mai bine cu noul partener.

Se poate intampla chiar sa-i fie mai bine cu noul partener, dar chiar si asa, aceasta noua relatie va intra intr-o etapa semnificativa doar in momentul in care procesul de doliu va fi fost facut.

Prin urmare, nu cred ca sentimentele pentru noul partener sunt o reminiscenta a sentimentelor pentru vechiul partener.

Dar intuitia ta este buna. Ceva se transfera, dar nu sentimentele pentru vechiul partener catre noul partener.
Mai degraba, lucrurile stau in felul urmator:
O persoana are propriile idei si fantezii despre ceea ce inseamna dragoste si viata de cuplu. Multe dintre aceste fantezii sunt inconstiente (adica sunt diferite de ceea ce persoana declara ca-i place sau ca vrea), sunt foarte vechi si inspirate de istoricul ei familial, de modelele din familie.
In cadrul acestor fantezii, partenerului de cuplu ii este atribuit un anumit rol menit sa satisfaca anumite dorinte.
Aceste dorinte si fantezii (scenarii relationale) sunt ceea ce se pastreaza, se conserva, se transfera de la o relatie la alta.
Scenariul este mai important decat actorii, iar actorii sunt selectati astfel incat sa se potriveasca rolurilor din scenariu (si nu invers).

Toti partenerii (si actualul, si fostii) sunt actori in acest scenariu care, inca o data, este foarte vechi. Ei sunt invitati sa joace acelasi rol, dar si sa imbunatateasca partitura, sa imbogateasca scenariul.

Adevarul: E mai bine sa rupi total legatura cu fostul/fosta? Dar daca il mai suni, dai mesaje, ii verifici pagina de fb, ii intrebi pe cunoscuti despe el/ea. Te ajuta sau iti dauneaza?

V.R.: Daca ar fi sa-i trimiti mesaje, ce i-ai scrie in acele mesaje? Care ar fi intentia din spatele acelor mesaje? Ce iti doresti, de fapt? Sa reiei relatia? Sau nu vrei sa reiei relatia, dar vrei sa te asiguri ca nu exista resentimente?

Ca psihoterapeut, nu cred in reprimarea sentimentelor.
Cred cu tarie in clarificare. Daca intretinerea unui contact minim cu fostul/fosta te ajuta sa dobandesti o imagine mai clara asupra sentimentelor tale vis-a-vis de el/ea, atunci nu are rost sa-ti reprimi impulsul de a-l(o) contacta.

Dar a-l suna, a-i da mesaje, a-i verifica pagina de facebook in absenta oricarei atitudini reflexive nu este decat un mod de a ramane prinsa emotional in relatie.

Lucrurile sunt mai complicate in realitate.
Unele relatii pot fi comparate cu dependenta de alcool. In acest caz, „dezintoxicarea” presupune interzicerea totala a contactelor.

Adevarul: Daca povestesti cuiva prin ce treci te ajuta?

V.R.: Cu siguranta! Si acest confesor nici nu trebuie sa fie un psiholog, este suficient sa fie un bun ascultator. O persoana care sa te poata insoti emotional in povestea ta, fara sa te judece si fara sa iti ofere „solutii” prefabricate.

Adevarul: Se spune ca „nu se moare din dragoste”. Asa este?

V.R.: Copiii mor din lipsa de dragoste, este un lucru cunoscut cercetatorilor inca din anii ’50. Se sting vazand cu ochii.
Iar unii adulti se sinucid.

Adevarul: Statisticile spun ca nr barbatilor care se sinucid din dragoste il depaseste pe cel al femeilor care fac acelasi lucru. Asa sa fie?

V.R.: Nu sunt la curent cu aceste statistici, dar nu m-ar mira sa fie adevarat. Oricum, se pare ca ele (statisticile) reflecta punctul de vedere conform barbatii sunt mai idealisti, iar femeile au „survival skills” mult mai dezvoltate.

Adevarul: Cum te influenteaza suferinta din dragoste?

V.R.: Unii spun ca suferinta este cel mai bun profesor. Intreaga filosofie a Asiei sustine ca o mare suferinta conduce la o mare intelepciune. Traditia buddhista abunda in astfel de exemple.
Experienta psihologilor arata ca, pentru a putea transforma suferinta intr-o experienta de invatare, este  necesar ca „portia” de suferinta sa nu depaseasca capacitatea individului de a o metaboliza. O trauma puternica venita pe un teren vulnerabil poate fi coplesitoare si poate genera consecinte foarte grave.

Multi oameni nu pot metaboliza suferinta si atunci dezvolta „scuturi protectoare”, menite sa evite un contact emotional traumatic. Acesti oameni se inchid in sine, isi pierd increderea in oameni si evita sa se implice emotional in relatii. „Scuturile” defensive ii protejeaza, dar in acelasi timp ii izoleaza, ii desensibilizeaza, ii transforma in cinici si le diminueaza pofta de viata.

Adevarul: Suferinta din dragoste poate fi raportata la nivelul de educatie,varsta sau alti factori?

V.R.: Absolut. Oamenii cu nivel de educatie scazut sunt predispusi sa dezvolte mecanisme paranoide („oamenii sunt invidiosi, egoisti si vor sa iti faca rau”, „nu poti avea incredere in nimeni”, „nu poti sti niciodata cine iti este prieten si cine dusman”,”fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur” etc.).

Dar suferinta din dragoste nu-i ocoleste nici pe cei inteligenti- de multe ori se tine scai de acestia, iar unii dintre ei pot dezvolta strategii de razbunare foarte ingenioase.

Pentru a diminua suferinta din dragoste si a o metaboliza eficient (a o transforma in oportunitate de invatare, in intelepciune) este nevoie de un tip special de inteligenta – inteligenta emotionala.
Acest tip de inteligenta cautam sa-l stimulam si sa-l dezvoltam in procesele de psihoterapie.

Adevarul: Cu cat stai mai mult intr-o relatie disfunctionala scade sau creste suferinta la despartire?

V.R.: Daca folosesti aceasta perioada pentru a deveni constient(a) de aspectele disfunctionale ale relatiei, pentru a intelege de ce accepti aceste lucruri si cum anume le intretii (la nivel inconstient sau semiconstient), aceasta cunoastere nu poate fi decat deschizatoare de ochi. Pui capat relatiei avand sentimentul eliberarii si al lucrului bine facut.

Buddha a spus (si a spus bine) ca in viata suferinta este inevitabila. Dar ca om ai posibilitatea de a alege ca aceasta suferinta sa fie o suferinta absurda, lipsita de sens, sau o suferinta cu sens, cu un anumit rost, apta sa conduca la un rezultat pozitiv in viitor. Diferenta intre cele doua tipuri de suferinta o face atitudinea noastra, disponibilitatea noastra de a intelege cauzele si mecanismele suferintei.

Miliarde de oameni sufera din dragoste si perpetueaza aceasta suferinta cu fiecare noua relatie.
Dar exista si oameni care sufera din dragoste, fac un efort de a intelege aceasta suferinta, incearca sa o puna in cuvinte si astfel se nasc capodopere ale literaturii. Sau incearca sa-i dea o forma si asa se nasc capodopere ale picturii, ale sculpturii, ale arhitecturii.
Orice mare creatie se naste din si in suferinta. Agonia se transforma in extaz.

Adevarul: Sunt cazuri de despartiri in care decizia este luata de un singur partener, care dupa ce se „oficializeaza” ruptura nu mai este de gasit, lasandu-l pe celalalt cu o multime de intrebari la care nu va afla niciodata raspuns. Cum ar trebui sa procedeze cel parasit in acest caz pentru a depasi situatia?

V.R.: Experienta mea de psihoterapeut m-a convins ca oamenilor  le este foarte dificil sa identifice motivele reale ale actiunilor lor (mai ales ale acelor actiuni cu impact emotional). Nu pentru ca nu vor, ci pur si simplu pentru ca nu stiu (nu sunt constienti de asta).
Exemplu: Un barbat isi poate parasi sotia insarcinata fara a putea oferi o explicatie plauzibila si fara a constientiza ca in felul acesta repeta istoria propriului sau tata care a parasit-o pe mama lui chiar inainte ca el sa se nasca.
Deci, motivele multora din actiunile noastre rezida in identificari inconstiente cu persoane semnificative din istoria noastra personala (identificari care ne forteaza sa repetam povestea).

Deci, intorcandu-ma la intrebarea ta, chiar daca persoana parasita ar intalni-o pe cea care a parasit-o, este foarte putin probabil ca ea sa afle raspunsul real la intrebarea: De ce?
Cel mai adesea, raspunsul primit este o balbaiala vaga, in care se amesteca jena, culpabilitatea si acea tendinta „politicoasa” si „diplomatica” de a menaja sentimentele celuilalt (inclusiv clasicul „cred ca tu meriti pe cineva mai bun decat mine”) care de obicei nu face decat sa inrautateasca lucrurile.

Cred ca mult mai util pentru persoana parasita ar fi sa revada cu incetinitorul filmul relatiei lor, sa identifice momentele care prevesteau acest final (foarte rar lucrurile se schimba din senin), sa sesizeze cum anume acest deznodamant se integreaza in istoria ei personala, cum ii afecteaza imaginea de sine, ce lectie poate invata din aceasta poveste.

Socrate spunea ca o viata neanalizata nu merita sa fie traita.

Adevarul: Dar cel parasit pt altcineva?

V.R.: Aici cred ca deja intervine orgoliul, gelozia, competitia. Imaginea de sine, sentimentul valorii proprii sunt afectate.
In functie de caracteristicile propriei personalitati, unele persoane fac depresie, altele cauta razbunare. Acestea din urma lupta pentru a-l recastiga pe ingrat doar pentru ca apoi sa-l paraseasca ele pe el. In felul acesta, ii arata ele cine e mai tare si cine detine de fapt controlul!
Acelasi mecanism e valabil si la barbati.

Eu obisnuiesc sa spun ca daca cineva prefera stejarul sau salcia teiului, aceasta nu este vina teiului si nici nu scade valoarea teiului in ochii celor care prefera teii.
Deci, nu e cazul sa o luam prea personal. Dar intotdeauna o luam personal,nu?

Daca cineva ne-a parasit pentru altcineva, poate ca el (sau ea) a facut ceea ce si noi ne doream la nivel inconstient sa facem, dar nu am indraznit.
Poate ca a venit vremea sa admitem ca de fapt relatia noastra scartaia bine cam de multisor (acum nu mai putem  nega acest fapt) si sa ne mobilizam pentru a dobandi o noua perspectiva asupra vietii noastre.

Ne putem permite chiar sa fim optimisti si sa credem ca orice criza este o binecuvantare deghizata. De ce nu?
Un coleg de breasla mai experimentat spunea ca psihicul uman este atat de lenes incat are nevoie de o criza pentru a se mobiliza sa faca o schimbare (care sa fie in avantajul lui, evident).

Experienta din cabinet mi-a aratat ca persoanele parasite sunt mult mai interesate sa se dezvolte personal decat cele aflate intr-o relatie de cuplu „calduta”.

Adevarul: Dupa cateva experiente de acest gen devii mai calit, inveti cum sa alegi, suferi mai putin daca intri intr-o relatie care nu merge?

V.R.: Asa cum am mentionat la una din intrebarile anterioare, poti deveni mai calit si mai intelept sau poti sa te inchizi intr-o carapace (care te protejeaza si te izoleaza in acelasi timp), poti sa devii cinic si plin de resentimente.
Important este ca poti alege.

___________________________________________
P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Iubire la final.Cine sufera mai mult?’ aparut in Adevarul Week End, 4 octombrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.