Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panică sunt deja bine cunoscute unui număr din ce în ce mai mare de oameni: teamă intensă, apărută ca din senin, însoțită de palpitații, puls ridicat, senzații de sufocare și înecare, transpirație abundentă, dificultăți respiratorii, durere toracică, vertij, amețeli, teamă de pierdere a controlului sau de a înnebuni, parestezii, depersonalizare, frică intensă de moarte.

Ceea ce se cunoaște mai puțin sunt cauzele atacurilor de panică. Fără pretenția de a oferi o explicație exhaustivă, exemplul de mai jos reprezintă o incursiune în culisele atacului de panică.

Bărbat, 40 ani, asistent universitar, solicită terapie pentru stări de anxietate. Cu câteva săptămâni în urmă, întorcându-se acasă de la serviciu, un atac de panică, apărut că din senin, i-a creat senzația puternică că va face atac de cord.
F6105B85-56F8-45BE-8883-AB61037D545C
Nu se știa cardiac, motiv pentru care a fost cu atât mai surprins și mai înspăimântat. Bineînțeles, s-a grăbit să facă investigații medicale, dar toate au ieșit în regulă.

”Se pare că este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorând în terapie ce se întâmplase în ajunul crizei sale, pacientul ajunge să povestească un incident/o ceartă cu profesorul și mentorul sau (căruia îi era asistent). Pacientul și-a exprimat opiniile științifice (care difereau de cele ale ale profesorului) într-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simțea extrem de vinovat, întrucât își respecta și admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om în vârstă și pacientul își amintește că, ulterior certei, a avut fantezia că profesorul, supărat, furios, indignat și slăbit de vârstă, face un atac de cord și moare. Această fantezie l-a înspăimântat teribil și l-a umplut de vinovăție: din cauza lui, profesorul putea să moară. În aceeași zi, el însuși avut acel atac de panică (însoțit de teamă că el va face un atac de cord) care l-a condus, în cele din urmă, la terapie.

Pentru cei familiarizați cu psihoterapia psihanalitică, lucrurile devin puțin mai clare acum.
Fantezia legată de profesorul care face atac de cord conține, evident, dorința inconștientă(!) a pacientului ca profesorul să moară. Ceea ce, la nivel conștient, părea o banală dispută profesională, o exprimare-ceva mai emoțională, mai vehementă-a unui punct de vedere diferit, la nivel inconștient a fost trăit că o crimă.

Urmând legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul-acea parte a minții noastre asociată conștiintei morale, judecătorul interior-a aplicat pedeapsa adecvată: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea țintită către profesor a fost întoarsă împotriva propriei persoane. Pentru intențiile sale criminale (inconștiente!), asistentul trebuia să împărtășească aceeași soartă cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe măsură ce a început să se simtă din ce în ce mai în siguranță în relație cu terapeutul, nemaifiindu-i teamă că va fi judecat, pacientul a verbalizat și o altă fantezie pe care o avusese în acea perioadă, și anume că, în urmă morții profesorului, el-pacientul- prelua catedra acestuia. Iată că avem acum și „mobilul crimei”!

În momentul conflictului, văzând cum profesorul se schimbă la față și părea că i se face rău, s-a panicat la gândul că dorința sa era pe cale să se îndeplinească! Iar la scurt timp după… a venit pedeapsa în forma atacului de panică și a temerii că el însuși va muri.

Câtă ușurare că toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai că corpul nostru reacționează negreșit la ideile/fanteziile din mintea noastră…

Povestea de mai sus oferă o viziune inedită asupra atacului de panică: senzația de moarte iminentă trăită intens în atacul de panică este o autopedeapsa pentru dorințele agresive nutrite față de persoanele pe care le iubim.

Judecătorul interior, conștiință noastră morală, se asigură că ne autopedepsim pentru toate intențiile noastre agresive.

Psihoterapia aduce la suprafata copilul din noi insine

Psihoterapia aduce la suprafata copilul din noi insine

Sondand inconstientul, psihanaliza a descoperit…copilul! Dincolo de teribila increngatura a pulsiunilor, a conflictelor inconstiente si a dorintelor refulate cu care ne-a obisnuit vocabularul tehnic al psihanalizei, experienta terapiei scoate de fiecare data la iveala copilul prezent in fiecare dintre noi, adultii.

Intram intr-o psihoterapie invocand diverse motive: nu ne simtim bine cu noi insine, esuam in a lega relatii satisfacatoare in viata personala si profesionala, parcurgem crize existentiale (divort, pierderea unei persoane dragi, maladii grave), avem ganduri si reactii care ne surprind si in care nu ne mai recunoastem, dezvoltam simptome (atacuri de panica, fobii, insomnii, depresii etc).

Dar, pe masura ce vorbim despre noi insine in cabinetul de psihoterapie, ajungem inevitabil la evenimente din perioada copilariei si descoperim cu o uimire aproape socanta cat de prezent, cat de actual si de viu, este in noi copilul care am fost. Copilul abuzat, frustrat, maltratat, copilul neglijat, copilul rebel, copilul terapeut, copilul cuminte care s-a straduit sa implineasca ambitiile parintilor, copilul umilit, copilul fara copilarie. Copilul de care am uitat, copilul pe care am incercat cu disperare sa-l reducem la tacere bagatelizandu-i suferinta, dispretuindu-i slabiciunea, ignorandu-i nevoile.

Ne place sa credem ca timpul ne-a schimbat, ca ne-am maturizat, ca am depasit problemele, dar daca privim cu sinceritate in interiorul nostru observam ca suferinta copilului care am fost este inca acolo, teribil de actuala, ca ranile au fost doar ignorate si nu vindecate. Este suficient ca seful sa strige la noi pentru a ne simti umiliti ca odinioara, cand tata sau mama ne mustrau sau ne pedepseau pe nedrept. E de ajuns ca un coleg nou sa fie apreciat din prima zi de lucru pentru a ne simti gelosi si invidiosi, exact ca in ziua in care mama a venit de la maternitate cu un nou fratior. Ni se pare normal ca altcineva sa ne traseze sarcini si sa ne dirijeze viata, suntem obisnuiti sa fim priviti ca “ciudati” doar pentru ca suntem diferiti. Nu gasim nimic neobisnuit in a nu ne fi ascultata opinia, in a ne fi ignorate nevoile, in a ni se impune conditii aberante si in a accepta ceea ce nu ne face placere.

Dar in timp ce luam anormalul drept normal, ducand o viata incorsetata in rutina si in stereotipii de comportament, copilul din noi continua sa isi strige suferinta in speranta de a fi auzit.

Pe parcursul mai multor sedinte, Alexandru mi-a vorbit despre o imagine care ii aparuse la un moment dat spontan in minte si apoi revenise cu regularitate, aproape obsedant: imaginea unui copil tinut prizonier intre 4 ziduri reci, suferind, plangand, disperand ca nu il aude nimeni. A trebuit sa lucram o perioada lunga de timp pentru a intelege ca acel copil era el insusi, ca imaginea surprindea exact felul in care se simtise in familia lui, perfectionista si rigida, care ii oferise totul, mai putin libertatea de a fi el insusi. Retraind angoasa in cadrul securizant al terapiei, manifestandu-si revolta si ura pe care nu indraznise sa le exprime niciodata, facand doliul copilariei pe care nu a avut-o, a reusit sa se elibereze de suferinta, iar vechea imagine a fost inlocuita spontan de o noua imagine, cea a unui copil energic jucandu-se voios pe malul marii.

Bogdan a intrat in terapie pentru ca de mai multi ani nu reusea sa aiba o relatie stabila. Cu toate femeile din viata lui lucrurile se petreceau identic: depunea eforturi considerabile pentru a le seduce pentru ca apoi sa rupa brusc relatia cu ele. In terapie a devenit clar faptul ca folosea femeile pentru a se razbuna astfel pe mama sa, care il abandonase la varsta de 4 ani lasandu-l in grija bunicilor.

Sarcina terapiei este aceea de a ne asigura contactul cu copilul din noi insine, de a-i oferi posibilitatea sa-si exprime nevoile, dorintele, frustrarile, fricile, revolta, ura, sentimentele in genere si in felul acesta de a relua un proces de dezvoltare intrerupt brutal cu ani in urma.

Restabilirea contactului cu copilul din noi nu numai ca ne elibereaza de suferinta muta, neexprimata, care ne-a insotit atatia ani, dar ne permite totodata redobandirea autenticitatii, a spontaneitatii si a creativitatii. Invatand sa ne respectam trairile si sa tinem cont de ele in luarea deciziilor, avem sansa de a ne crea un viitor mult mai in acord cu propria fiinta. Un viitor care sa sune in mod real si autentic bine.

In cautarea sensului pierdut – apanajul psihanalizei

Ceea ce deosebeste in mod evident psihoterapia psihanalitica de celalte metode psihoterapeutice este cautarea sensului. Pentru toate celelalte terapii, simptomul (ex. atacul de panica, depresia, fobia etc ) este ceva care trebuie eliminat, fara a ne pune problema identificarii cauzelor sau a sensului sau. Pacientul este tratat oarecum dupa modelul omului-masina, simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si… atat.