[Psihoterapie] Spune-ti ce-ti doresti

La inceputul anilor 2000 (intr-o alta viata 😊), participand la o conferinta pe teme legate de leadership si management, am fost socat sa aud pe unul din speaker-ii internationali spunand ca

daca managerii ar dedica 15 minute pe luna pentru a se gandi la dezvoltarea activitatii departamentului lor, productivitatea ar creste exponential.

15 minute?!..pe luna?! Eu credeam pe atunci ca managerii petrec o ora pe zi, in fiecare zi(!), gandindu-se la asta. Nu este planificarea una din activitatile principale ale unui manager?

Se pare ca nu. Majoritatea managerilor isi petrece timpul ocupandu-se de sarcinile curente, rezolvand probleme care apar tot timpul, din ce in ce mai multe, dau navala, sunt coplesitoare.

La sfarsitul zilei, simtindu-se asemeni unor pompieri care au trebuit sa stinga focul, sunt mult prea obositi ca sa se mai gandeasca la viitor, la dezvoltare.

Iar lucrurile nu stau asa doar in cazul managerilor. Daca suntem sinceri cu noi insine, foarte probabil multi dintre noi ar recunoaste ca si in viata personala se intampla cam la fel: ne lasam prinsi in rutina vietii de zi cu zi, fara sa ne gandim prea mult la ceea ce ne dorim in viitor, fara sa formulam ceea ce ne-am dori sa fie diferit.

Nici in cabinetele de psihoterapie lucrurile nu stau prea diferit : clientii vorbesc despre nelinistile, framantarile, nemultumirile lor legate de

viata de cuplu…

parinti…

familie, copii…

atmosfera de la serviciu, relatia cu seful sau cu colegii…

problemele financiare…

Dar, prinsi in iuresul emotiilor, rar se intampla sa si formuleze, sa si verbalizeze ceea ce vor, ceea ce isi doresc legat de respectivele situatii/persoane care le frustreaza.

Uneori exista asteptarea ca ceea ce isi doresc sa se inteleaga din context, sa fie evident atat pentru ei insisi, cat si pentru interlocutor (psihoterapeutul).

Ei bine, surpriza este ca in majoritatea cazurilor nu este deloc evident. Nici macar pentru ei insisi… sau mai ales pentru ei insisi!

Cred ca a verbaliza ceea ce vrei este esential. Este esential sa te auzi pe tine declarand ceea ce iti doresti pentru ca in felul acesta este mai usor sa iti asumi dorintele sau sa le adaptezi situatiei.

De aceea m-am obisnuit sa intreb adesea:

“Intr-un astfel de context, ce v-ati dori sa faca sotul/sotia/copilul Dvs?

Cum ati dori sa va trateze seful/sefa Dvs?” (Be specific)

sau

“Ce v-ati dori sa-i spuneti?”

Sunt intrebari pe cat de simple, pe atat de puternice. (De altfel, am fost intotdeauna de parere ca intrebarea “Ce vrei?” este o intrebare fundamentala in psihanaliza. Ca si intrebarea corolar “Ce cauti sa eviti?”)

Este esential ca in psihoterapie oamenii sa vorbeasca despre frustrarile lor, despre nemultumirile lor, exact asa cum le resimt ei. Cu cat iau mai mult contact cu trairile lor, cu atat efectul catarctic este mai puternic, cu atat sansele de a se detensiona si elibera de stress sunt mai mari.

Dar daca lucrurile se opresc aici, sedintele de psihoterapie ar fi asemeni unor activitati de rutina de genul facut curat, aerisit, sters praful, dat cu aspiratorul… in spatiul mental/emotional.

Da, bineinteles, in fiecare sedinta vom sterge praful asezat in timpul scurs de la ultima sedinta. Este necesar sa facem asta, nu se poate altfel.

Dar – daca ne ajunge timpul- poate mai facem si altceva: sa incercam sa punem in cuvinte ceea ce ne dorim. De preferat, intr-o maniera cat mai specifica.

A formula ceea ce iti doresti echivaleaza de multe ori cu a-ti reprezenta mental o solutie la problemele tale.

PROVOCARE:

Cum ar fi daca, de fiecare data cand te frustreaza ceva, ti-ai dezvolta obiceiul de a formula explicit

Asta ma frustreaza…

Iar cutare lucru m-ar face multumit(a), fericit(a)”

specificand cat mai clar atat ceea ce te frustreaza, cat si ceea ce te-ar multumi?

Cum ar fi daca, in fiecare zi, pe langa un “to do list” ti-ai face si un “wish list”?

Cum ar fi daca ai face aceste lucruri pentru 100 de zile consecutiv?

________________

P.S. Daca esti asemeni majoritatii oamenilor, probabil vei da “dismiss” acestei provocari.

Probabil in mintea ta va exista un comentariu de genul:” ce rost are sa spun ce vreau sotului/ sotiei/ sefului meu? Oricum nu le pasa de ce vreau eu…”

Daca nu te vei lasa prada acestui comentariu (care exprima, de fapt, o forma de rezistenta la schimbare), s-ar putea sa ai surpriza/revelatia ca

in general, oamenii vor sa indeplineasca dorintele celor apropiati.

Poate nu chiar toti. Poate nu chiar imediat. Poate nu exact in termenii tai.

Dar, in general, oamenii tind sa indeplineasca dorintele celor la care tin.

_______________

P.P.S. O alta “surpriza”/revelatie pe care s-ar putea sa o ai se refera la faptul ca a identifica ceea ce iti doresti cu adevarat, ceea ce te face fericit(a), nu este deloc un lucru simplu.

Acest fapt se datoreaza unui “antrenament” indelungat de a-ti fi ignorat dorintele, de a te focusa mult prea mult pe ceea ce trebuie in detrimentul lui ceea ce vrei.

Cel mai bun psihoterapeut

Cand ai o problema medicala, in Romania se obisnuieste sa vrei sa mergi la „cel mai bun doctor”. Intr-un fel, este de inteles. Cand te confrunti cu o chestiune de viata si de moarte, vrei sa stii ca esti pe maine bune. Daca este posibil, pe cele mai bune.

Iar „cel mai bun doctor” este, de regula, o celebritate, o somitate, o autoritate in domeniu. Si, bineinteles, el e „cel mai bun doctor” pentru toti pacientii cu afectiuni care tin de specializarea lui.

Cand se pune problema de a incepe o psihoterapie, notiunea de „cel mai bun psihoterapeut” este putin mai… relativa.

Intrucat psihoterapia implica diminuarea suferintei emotionale ca urmare a unui proces de dezvoltare a mintii, in psihoterapie nu doar „doctorul” (psihoterapeutul) lucreaza, ci si (sau mai ales) pacientul.

E o munca in echipa, iar asta face ca notiunea de „cel mai bun psihoterapeut” sa sa fie corelata in mod pozitiv si direct cu nivelul de dezvoltare personala al clientului.

img_0284

Lucrurile vor deveni mai clare dupa ce am sa dau cateva exemple.

Este evident ca, atunci cand e vorba de matematica, un profesor universitar de la Facultatea de matematica stie mult mai multa matematica decat o invatatoare tanara, aflata la inceput de cariera.

Dar pentru un scolar de 7-8 ani, parca invatatoarea ar fi de preferat profesorului universitar.

In schimb, pentru un student interesat sa aprofundeze tainele matematicilor superioare, evident, profesorul universitar este alegerea potrivita.

Daca ai centura alba la karate si esti la stadiul de a invata cateva miscari de baza, nu are rost sa dai fuga in Japonia sa cauti maestri cu 7, 8 sau 9 dani. Un profesor cu centura albastra sau maro este mai mult decat suficient.

Dar daca ai deja peste 1 dan si vrei sa simti spiritul autentic al artelor martiale, atunci merita sa faci o calatorie in Japonia pentru a intalni un maestru.

Acelasi principiu este valabil si in psihoterapie. In functie de abilitatile tale introspective, de capacitatea ta de autoreflectie, de interesul pentru a descifra aspectele emotionale si relationale ale vietii tale, esti „client incepator” sau „client avansat”.

Un client de psihoterapie „incepator” este usor de recunoscut pentru ca cererile sale de ajutor sunt dupa modelul „Spune-mi ce sa fac”.

Neavand obisnuinta de a se uita catre sine si de a cauta raspunsuri in interior, cauta cu disperare solutii in exterior – solutii pe care oricum nu le poate aplica, caci le resimte ca fiind straine si greu de implementat.

Daca facem o comparatie cu experienta din corporatii, un client incepator este asemeni unui „entry level” din organizatii care are nevoie de indrumare la nivel de detaliu si caruia ii este greu sa iasa din „patratelul” sau (deocamdata!)

Clientul de psihoterapie „avansat” este obisnuit sa se uite la sine, la starile sale, le poate sesiza si le poate pune in cuvinte.

Curios cu privire la ce se intampla in mintea si in sufletul sau, dornic sa intre in contact cu trairile sale, nu vrea sa fie intrerupt cand vorbeste despre ceea ce simte si il irita interventiile premature ale interlocutorului, precum si oferirea de solutii prefabricate, de formule standard de succes.

Cand intra intr-o psihoterapie, el are nevoie de un bun ascultator, de un companion de incredere, empatic, calm si rabdator, dar vigilent si apt sa sesizeze ceea ce este evitat, ignorat, neasumat, in prezenta caruia sa exploreze arii sensibile ale personalitatii sale. La acest nivel, un reglaj fin poate genera transformari profunde.

Pastrand comparatia cu mediul organizational, un client de psihoterapie avansat este asemeni unui angajat care stapaneste bine sarcinile job-ului sau. Il irita „micromanagement”-ul si gaseste ofensatoare si infantilizanta ideea de avea prin preajma pe cineva care sa-i spuna frecvent exact ce si cum sa faca.

Avand un grad de performanta inalt, persoana de care are el nevoie se refera la un bun si atent ascultator, care-i intuieste nevoile de dezvoltare, care-l provoaca sa gaseasca solutii creative si sa treaca la urmatorul nivel.

Prin urmare, daca vrei sa incepi o psihoterapie si esti la nivel de incepator, nu are rost sa cauti un psihoterapeut cu o experienta de peste 10 000 ore de practica (10 000 de ore e pragul despre care Gladwell spunea ca este nevoie sa-l atingi pentru a fi considerat expert intr-un domeniu).

Un psihoterapeut aflat la inceput de drum, inteligent si empatic, este un psihoterapeut „suficient de bun pentru tine”.

Daca esti un „client avansat”, altfel spus daca abilitatile tale instrospective sunt dezvoltate, fie ca urmare a unor demersuri anterioare de dezvoltare personala, fie ca urmare a predilectiei tale de a privi catre interior, si vrei sa treci la urmatorul nivel, atunci un psihoterapeut cu experienta este alegerea potrivita.

Mai este un motiv pentru care sustin echipele client incepator- psihoterapeut incepator, respectiv client avansat -psihoterapeut cu experienta, iar acest motiv se refera la factorul economic.

Orice psihoterapie costa, iar tarifele psihoterapeutilor (exact ca si cele ale consultantilor, avocatilor etc) variaza in functie de nivelul lor de experienta.

S-a dovedit ca exista o corelatie directa si pozitiva intre nivelul inteligentei emotionale al unei persoane si gradul de succes in profesie, finante sau alte domenii ale vietii indivizilor.

Altfel spus, daca esti un client la nivel de incepator pentru psihoterapie, probabil venitul tau financiar nu este prea grozav. Un psihoterapeut cu un tarif mai mic (un psihoterapeut incepator, dar talentat) ar fi o alegere de preferat.

Oricum, pana nu atingi un anumit nivel de dezvoltare, nu poti face uz de ceea ce ce un psihoterapeut experimentat iti poate oferi in plus fata de unul incepator.

Mentionez acest lucru pentru ca multi oameni spun ca nu incep o psihoterapie pentru ca nu au bani pentru un astfel de demers.

In conditiile in care se stie ca psihoterapeutii incepatori au tarife accesibile si multi chiar sunt deschisi la negocieri (daca vad in client o motivatie puternica de a face o schimbare in viata sa), lipsa banilor este un pretext, nu un motiv real.

In plus, as adauga ca, daca ai probleme financiare si vrei sa scapi de ele, atunci cu atat mai mult ai nevoie de terapie. Situatia ta financiara nu se va schimba pana cand mintea ta nu se va schimba, pana cand nu iti vei descoperi convingerile limitative si modalitatile prin care iti sabotezi sansele de succes.

Daca esti un client de psihoterapie avansat, pretul nu este un element important in decizia de a incepe o psihoterapie. Stii ca ti-l poti permite.

Ramane doar sa faci loc in programul tau pentru un demers sistematic si consecvent de reflectie asupra vietii tale si asupra a ceea ce vrei sa faci in viitor.

Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie (Adevarul de week end, 31 ianuarie 2014))

Adevarul (Elena Coroianu): De multe ori exista tendinta ca la inceputul unei relatii sa-ti abandonezi prietenii din dorinta de a petrece cat mai mult timp cu partenerul. Cat de daunator este asta pentru relatie si pentru echilibrul personal?

Virgil Rîcu: Dorintele exercita presiunea de a fi satisfacute. Daca simti dorinta de a petrece mai mult timp cu partenerul, oricum nu te vei gandi decat la asta. Indeplinindu-ti dorinta, presiunea dispare, urmeaza o (foarte) scurta perioada de liniste si fericire (fericirea este absenta dorintei, dupa cum reiese si din expresia „sunt fericit, acum nu imi mai doresc nimic”), apoi apare o noua dorinta, cum ar fi aceea de a-ti revedea prietenii, si implicit o presiune de a cauta in aceasta directie.

Nu-i nicio problema aici. Asa functioneaza lucrurile. Problemele apar atunci cand suprapunem tot felul de semnificatii, izvorate din propriile temeri, peste mersul firesc al lucrurilor.
De exemplu, dupa ce el si-a satisfacut dorinta (pofta?) de a fi cu ea, incepe sa se gandeasca la o intalnire cu prietenii. Ea insa interpreteaza acest lucru prin prisma temerii ei de a fi parasita: „S-a saturat de mine asa de repede! Acum o sa ma paraseasca! De fapt, nu ma iubeste, doar s-a folosit de mine si acum ma paraseste!”
Daca nu ar exista acest comentariu mental (mai exact, daca nu ar exista teama de a fi parasita care genereaza aceasta interpretare), el s-ar duce cu prietenii, si dupa ce aceasta dorinta s-ar satisface, ar aparea foarte probabil dorinta de a o revedea pe ea.

Adevarul: Cand locuiesti cu partenerul, cum ii dai ocazia sa i se faca dor de de tine? Fara a pleca de acasa 🙂

VR: Deci dorinta ei este ca lui sa i se faca dor de ea. Carui scop serveste aceasta dorinta, ca lui sa-i fie dor de ea?
Scopului de a se intalni („mi-e dor de el, vreau sa-l vad si vreau ca si el sa simta la fel”) sau unui scop de validare („vreau ca el sa se gandeasca cu dor la mine, dar chiar in momentul asta nu vreau sa ma intalnesc cu el, am alta treaba”)?
Sau poate „vreau ca lui sa i se faca dor de mine” este o dorinta proiectata, insemnand de fapt „vreau ca mie sa mi se faca dor de el, ma sperie putin faptul ca nu simt ca-l mai doresc”?

Adevarul: Exista persoane care cred ca pentru o buna relatie cu partenerul (de lunga durata) este ideal ca fiecare partener sa aiba propriul dormitor. Ce parere aveti?

VR: O astfel de persoana are dreptate! Pentru ea, aceasta situatie este ideala. Dar daca incercam sa generalizam si sa consideram ca pentru oricine este valabil, am construit deja un pat al lui Procust!

Adevarul: Am intalnit aceasta idee si la persoane tinere (de obicei femei, care isi doreau acest lucru pentru a nu fi surprinse intr-o ipostaza mai putin atragatoare), dar si la persoane care au trecut de o anumita varsta si care motivau aceasta dorinta prin aparitia unor probleme medicale, sforaitul partenerului pe care dupa X ani nu-l mai pot accepta, etc. Asadar se poate spune ca exista o varsta potrivita la care sa se ajunga la dormitoare separate? Care ar fi aceeea?

VR: Sa observam ca atat persoanele tinere, cat si persoanele in varsta folosesc ideea dormitului separat ca strategie menita sa protejeze stabilitatea cuplului: primele pentru a-si proteja imaginea „aranjata” si a evita sa-l dezamageasca pe partener, celelalte pentru a-si proteja relatia de propria ostilitate.
Sa observam de asemenea ca multe din lucrurile pe care le fac oamenii in cuplu sunt menite sa protejeze cuplul de pericolul aparitiei unor stari emotionale care pot duce la destramarea lui (dezamagire, furie, ostilitate).

Daca analizam in profunzime situatiile, vom ajunge mereu la aceeasi concluzie: nu exista probleme, ci doar solutii! Orice problema este o solutie menita sa previna un pericol mai mare. Iar de multe ori, acest pericol exista doar in imaginatie!

Adevarul: Stiu pe cineva care odata cu mutatul intr-o locuinta noua, si-a ales mobila de dormitor cu un pat mai mic decat precedentul, pe motiv ca asa va exista mai mult contac fizic intre parteneri, motivand ca nu actul sexual in sine il urmarea, ci atingerea nonsexuala (daca pot zice asa). Ce parere aveti? (respectiva persoana are o teorie cf careia apropierea fizica – in afara contactului sexual – de genul imbratisare, sau ca sa o citez atingerea „piele pe piele“ ii apropie pe parteneri, creaza/consolideaza o legatura)

VR: A sta intr-un astfel de contact senzorial este o experienta savuroasa a intimitatii, care pe mine ma trimite cu gandul la nostalgia dupa contactul mama-bebelus.

Adevarul: Am vzt un interviu al unui actor de la Hollywood, ajuns la o varsta venerabila si care toata viata a fost insurat cu o singura femeie, inca din tinerete. Intrebat fiind care este secretul, a raspuns: „bai separate”. Ce parere aveti despre asta?

VR: Este vorba de o gluma, desigur, dar gluma este o maniera adaptativa de a comunica un adevar: a nu deveni intruziv, a nu dori sa stii chiar totul despre partener pentru a pastra un spatiu de proiectie, a nu lasa realitatea sa alunge imaginatia sunt lucruri importante in cuplu.

Adevarul: Cat de mult conteaza cum o pornesti in relatie pentru a-ti mai schimba apoi obiceiurile?
De exemplu, voi prezenta povestea unei fete care si-a cunoscut actualul sot pe cand era studenta la Facultatea de Arte Plastice. La momentul acela talentul ei parea un atu, iar iubitul ei era mandru de ea. Cu toate acestea, cand s-au mutat impreuna si ea a vrut ca intr-un colt al balconului sa-si instaleze sevaletul (pt ca acolo avea cea mai buna lumina si nici nu ocupa spatiul din locuinta) el s-a opus vehement. Ea a cedat si nu si n-a mai pictat. Dupa ani de casatorie si (vreo doi de la nasterea copilului) printre alte certuri si suparari ale ei fata de comportamentul sotului este si faptul ca nu o lasa sa picteze.
Ce parere aveti despre aceasta situatie?

VR: Cred ca in aceasta poveste, ca in toate povestile, sunt multe lucruri nespuse.
O poveste este asemenea unui tablou: exista lucruri in prim plan si lucruri in fundal. Daca ai aduce in fata lucrurile din fundal, perspectiva s-ar schimba semnificativ.

Asa cum este povestit cazul, pare ca el nu o lasa pe ea sa picteze, ca are ceva impotriva pasiunii si talentului ei. Dar, daca suntem atenti, el nu a fost de acord ca ea sa picteze pe balcon! – interesant, motivele lui sunt trecute sub tacere. Eu pot sa imi imaginez, de exemplu, ca a picta pe balcon lui i se parea mult prea ostentativ, poate ca se jena de vecini sau de trecatori…sau poate era gelos!
Perspectiva se schimba: el nu are nimic impotriva pictatului, lui nu-i plac tendintele ei exhibitioniste sau el nu are incredere in fidelitatea ei.

Reintorcandu-ne la ea, ramane intrebarea: oare nu a renuntat prea usor la pictat? Multi dintre noi stim foarte bine ca, in copilarie, daca ne pasiona o carte, citeam si la lumina lanternei, a lumanarii sau chiar a clarului de luna!
La fel si eroina noastra, daca ar fi fost devorata de pasiunea pictatului, ar fi pictat si la lumina lunii! Prin urmare, poate ca nu ar strica sa se intrebe daca nu cumva se ascunde in spatele scuzei ca nu o lasa sotul.

Adevarul: Daca nu ai alte hobbyuri fata de cele ale partenerului, exista riscul sa devii plictisitor pentru partener?

VR: Multe persoane pun intrebarea aceasta. Este o intrebare care izvoraste din frica. Iar de ce iti este frica, nu scapi.
Multe persoane adopta tot felul de strategii pentru a nu deveni plictisitoare, dar – intrucat initiativele lor nu  sunt spontane, nu sunt firesti – automat genereaza crispare, incordare, iar rezultatul este exact opusul: ele devin obositoare pentru partenerul lor.

Teama de a nu deveni plictisitoare ascunde o frica de respingere sau chiar de abandon. Aceate temeri trebuie infruntate si depasite.

Adevarul: Iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii asa cum se zice?

VR: O persoana care se simte bine cu ea insasi, o persoana care se simte implinita, gaseste satisfactie in multe activitati (profesie, hobby-uri, sport, calatorii) si in multe tipuri de relatii (de cuplu, de prietenie, profesionale).
Gandind intr-o maniera fengshui, fericirea este asociata unui echilibru intre „energiile” specifice acestor activitati si relatii. Acestea se potenteaza unele pe altele, iar un exces intr-o directie determina o carenta in alta etc.
Un focus prea mare pe viata de cuplu genereaza un dezechilibru. In acest sens, iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii – ele restabilesc echilibrul (generator de fericire) pierdut prin excesul de focus asupra relatiei.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie’ aparut in Adevarul Week End, 31 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.