Inteligenta vs Intelepciune via Dorinta

Ceea ce diferentiaza cel mai elocvent si mai plenar inteligenta de intelepciune este raportul fiecareia dintre ele cu dorinta.

Inteligenta este intotdeauna in slujba dorintei (constiente sau inconstiente).

Intelepciunea este cea care face dorinta constienta, o pune sub intrebarii, decide daca-i cazul sa o urmeze sau sa o abandoneze.

Vrei sa incepi o psihoterapie psihanalitica? E bine sa fii pregatit pentru asta!

debut psihoterapie 3

Se spune că norocul îi favorizează întotdeauna pe cei pregătiți.

Deci, dacă vrei să începi o psihoterapie psihanalitică și să crești șansele de reușită ale acesteia, este bine să fii pregătit(ă)!

Asta înseamnă că…

1) Ești dispus(ă) să vorbești despre gândurile, emoțiile și sentimentele tale. Cu cât mai sincer, cu atât mai bine.

Recomandarea shakespeariană “Mai presus de orice, fii sincer cu tine însuți” exprimă esența demersului psihoterapeutic autentic.

Un psihoterapeut nu îți ia durerea cu mâna, nu îți oferă elixiruri și pilule magice, nu te vindecă prin puterea gândurilor sale bune. El îți spune că în spatele oricărei probleme stă un noian de gânduri, emoții, dorințe, fantezii neexprimate, ignorate, înăbușite, negate și neasumate. Sarcina ta-ca și client-este ca, sub îndrumarea lui, a terapeutului, să vorbești despre toate aceste lucruri înăbușite pentru a le scoate la lumina și a le pune în ordine (a le clarifica, a le găsi sens).

Progresul în psihoterapie se realizează pe măsură ce îți dezvolți capacitatea de autoobservare (care e de dorit să devină în timp o a doua natură), capacitatea de a-ți verbaliza gândurile, emoțiile și de a reflecta asupra lor, precum și abilitatea de a surprinde intențiile din spatele comportamentelor.

2) Vrei să îți organizezi viața de așa natură încât să poți veni regulat la ședințe.

Psihoterapia este un antrenament intensiv, riguros, susținut, al unor abilități psihologice esențiale pentru viață; și așa cum un sportiv care dorește rezultate deosebite se automotiveaza puternic să vină la antrenamente, indiferent de vreme, trafic sau starea de spirit, la fel un client de psihoterapie trebuie să participe regulat la ședințe dacă își dorește o creștere semnificativă a calității vieții sale.

3) Ești de acord că rezultatele (ceea ce obții) depind în mod direct de investiția (timp, energie, bani) pe care o faci.

Un adevărat practicant Zen meditează în fiecare zi. Un pasionat de Tai Chi, Yoga sau qigong practică zilnic. Alte persoane fac jogging în fiecare dimineață sau merg la sală de mai multe ori pe săptămâna.

În mod similar, frecvența ședințelor este importantă în dezvoltarea personală.

1 ședință pe săptămână este frecvența minimă, 2 ședințe/săptămână reprezintă o frecvență moderată, iar 3 ședințe/ săptămână înseamnă un ritm de lucru intensiv.

4) Ești dispus(ă) să îți asumi responsabilitatea pentru alegerile tale și pentru situațiile de viață în care te afli.

Puterea de a schimba lucrurile aparține doar acelora care conștientizează propria contribuție la crearea situațiilor în care se află și și-o asumă.

Cei care invocă exclusiv circumstanțele nefavorabile sau relele intenții ale celorlalți pentru ceea ce li se întâmplă, se deposedează singuri de puterea de a realiza o schimbare.

Raportat specific la cadrul psihoterapeutic, asumarea responsabilității implică conștientizarea faptului că, dacă întârzii la ședințe, o faci pe timpul tău (ședința nu se prelungește cu durata întârzierii tale, ci se termină la momentul programat să se termine) iar dacă absentezi de la ședințe, o faci pe banii tăi (ședințele de la care absentezi se plătesc).

5) Relația terapeutică este esențială pentru buna desfășurare a procesului de dezvoltare personală. Ea este asemenea unui vas în care au loc procesele specifice terapiei, în care clientul își depozitează trăirile sale emoționale intime. Dacă vasul este fisurat, el se poate sparge și totul se duce de râpă.

De aceea, este extrem de important să găsești nu numai un terapeut competent, ci și unul în care să simți că poți avea increderere, cu care să simți că poți rezona, în fața căruia să simți că te poți deschide emoțional.

Iar atunci când găsești un astfel de terapeut, asigură-te că nu ai să fisurezi tu vasul prin atitudini nepotrivite.

6) Proverbele Graba strică treaba și Lenesul mai mult alearga se regăsesc din plin în sfera psihoterapiei.

Nu te grăbi prea tare pentru că riști să ratezi cele mai prețioase lucruri.

Și nu uita că a promite cuiva rezultate spectaculoase peste noapte, fără ca cel în cauză să trebuiască să depună vreun efort special, este apanajul șarlatanilor, nu al profesioniștilor.

Bion, un faimos psihanalist britanic, i-a spus odată unui pacient nu mai puțin celebru, Samuel Beckett: “Dvs sunteți cea mai importantă persoană pe care o veți întâlni vreodată!”

Prin urmare, nu fii grăbit și nu fii superficial, că nu cumva să ratezi întâlnirea vieții tale (cea cu tine însuți).

________________________________________

P.S. Dacă te angajezi să respecți exigențele de mai sus, nu există niciun motiv pentru care psihoterapia să nu dea roade. Dimpotrivă, se întrunesc condițiile pentru ca experiența psihoterapiei să devină unul din cele mai bune lucruri care ți s-au întâmplat în viață.

Este nevoie de o revolutie

Obisnuiesc sa spun ca este nevoie de o revolutie in planul gandirii pentru ca o persoana sa apeleze la un demers psihoterapeutic bazat pe introspectie si orientat catre insight.

Obisnuiesc sa exagerez (doar putin, nu foarte mult) spunand ca diferenta dintre o persoana care a internalizat modul de a reflecta psihodinamic asupra experientelor sale de viata si o persoana care nu a facut inca aceasta achizitie este comparabila cu diferenta dintre o persoana care stie sa scrie si sa citeasca si una care nu stie.

( :) citeste Scribii si psihologii – Despre viitorul psihoterapiei)

Ma refer deci la tranzitii semnificative in modul de gandire al unei persoane si este normal ca nu oricine sa poata aprecia un astfel demers de autocunoastere sau, chiar daca ii intuieste importanta, sa nu aiba inca capacitatea, disponibilitatea interna sau autodisciplina necesare pentru a-l intreprinde.

Dar acolo unde exista o aspiratie sincera si un efort sustinut, exista si rezultate.

P.S. citeste Cadrul psihoterapeutic sau Conditiile care fac succesul posibil

 

Schimbarea si rezistenta la schimbare

Orice schimbare are loc in conditii de rezistenta. Aceasta este o axioma.

Oricat de motivata si entuziasta ar fi o persoana cu privire la demersul introspectiv, este inevitabil ca la un moment dat sa nu apara semne ale rezistentei: lipsa de chef, indispozitie, oboseala, descurajare (“Ce sens, ce rost are?”), absentarea de la sedinte pe motivul (sub pretextul) unor subite stari de rau („Chiar inainte de sedinta mi s-a facut rau, m-a apucat o migrena teribila”) sau uitari „inexplicabile” („Mi-a iesit total din minte ca azi aveam sedinta”) etc.

Rezistenta este inevitabila… si este semn ca procesul lucreaza! Renuntarea la tiparele noastre rigide de gandire si de comportament nu se face usor.

In acelasi timp, trebuie constientizat faptul ca progresul nu se poate realiza decat in masura in care aceste rezistente sunt verbalizate cu sinceritate in sedinta de psihoterapie, analizate impreuna cu psihoterapeutul si in final depasite.

De ce o psihoterapie cere timp?

Pentru ca rezolvarea problemelor emotionale si relationale implica in primul rand un proces de dezvoltare de abilitati.

Oamenii se confrunta cu probleme emotionale pentru ca abilitatile lor de a face fata acestora au ramas in urma, nu sunt suficient de dezvoltate.

Orice persoana inzestrata cu un minim (un varf de unghie) de simt psihologic stie ca, atunci cand vine vorba despre probleme de suflet, solutia oferita de altii nu ajuta. Ai solutia, dar nu poti face nimic cu ea. Nu o poti “implementa”.

In decursul procesului psihoterapeutic realizam ca abilitatile de a ajunge la solutie sunt mai importante decat solutia in sine.

O psihoterapie cere timp pentru ca abilitatile de lucru cu gandurile si emotiile (inteligenta emotionala) se dezvolta in timp.

Client sau pacient? Psihoterapie, coaching sau dezvoltare personala?

Am fost intrebat de multe ori cum numesc persoanele cu care lucrez : clienti sau pacienti?

Intrebarea tradeaza anxietatea: “Sunt bolnav, sunt nebun, daca merg la un psihoterapeut? Imi vei pune un diagnostic, o eticheta, doctore?”

Marturisesc ca este o intrebare care ma pune in dificultate.

As putea raspunde simplu: “Nu, nu esti bolnav, vrei doar sa te cunosti pe tine insuti. O parte din tine vrea sa se exprime, a vrut dintotdeauna, dar nu a gasit contextul potrivit, persoana potrivita, nu a fost incurajata sa se exprime. S-a temut ca va fi judecata, etichetata, respinsa, exclusa… asa cum te temi chiar acum cand imi pui aceasta intrebare.”

As putea raspunde in acest fel si as fi 100% sincer. Cand lucrez cu cineva, nu ma gandesc niciodata ca acum fac psihoterapie, acum fac coaching psihodinamic, acum fac dezvoltare personala. In fata mea este o persoana care are nevoie sa inteleaga ce se petrece cu ea insasi, ce se petrece in relatiile sale. De aceea imi place psihanaliza: acolo sunt doi oameni care cauta impreuna sa inteleaga.

Nu obisnuiesc sa impart oamenii in sanatosi si bolnavi. Nu imi place sa inghet lumea in  etichete. Imi place sa vad lumea in schimbare, sa vad cum lucrurile se schimba. Caci ele se schimba, chiar daca noi nu sesizam intotdeauna acest lucru.

Pentru mine exista doar oameni care vor sa inteleaga si oameni care nu sunt interesati (inca) sa inteleaga. Mai precis, oameni carora nu le-a venit timpul pentru a cauta sa inteleaga. Caci pentru fiecare persoana exista un timp anume cand nevoia de a intelege se activeaza si se impune imperios.

Ceea ce face psihanalistul se rezuma la o schema foarte “simpla”: este vorba despre o maniera (intr-adevar speciala, specifica, nu prea usor de achizitionat) de a asculta, de a intelege si de a comunica ceea ce a inteles. Asta-i “tot”: ascultare profunda, intelegere profunda, comunicare profunda.

Privind lucrurile in acest mod, eu insumi m-am intrebat deseori daca cunoasterea psihologica nu ar trebui “eliberata” din perimetrul psihoterapiei si dusa in sfera educatiei si stiintelor comunicarii.

(Intr-o anumita masura, acest lucru se intampla deja de foarte multa vreme. Din fericire, peste tot in lume exista un interes din ce in ce mai mare pentru psihologie si tendinta de a vedea in cunoasterea/intelegerea psihologica o abilitate esentiala pentru viata sociala este tot mai evidenta. Asa cum scriam la un moment dat pe acest blog, este probabil ca in viitor cunoasterea psihologica sa se transforme intr-o exigenta educationala la fel importanta precum scrisul si cititul).

Prin urmare, de ce psihoterapie? Nu mai bine… consiliere, coaching sau dezvoltare personala? Nu-s termeni mai prietenosi, mai accesibili, mai apti sa entuziasmeze?

Parca…da. Oricum termenul de pacient nu este intru totul adecvat. Trimite la relatia medic-pacient, o relatie in care pacientul joaca mai degraba un rol pasiv. Nu este cazul in psihoterapia psihanalitica: psihanalistul nu ofera retete (nici macar “retete ale succesului”), ci ajuta persoana sa-si gaseasca propriile forme de a se exprima si de a se construi pe sine.

Pe de alta parte, nici termenul de client nu mi se pare inspirat. Trimite cu gandul la o relatie de tip business. “Clientul nostru, stapanul nostru” – ei bine, nu este deloc cazul psihoterapiei psihanalitice. Cat despre strategiile de tip win-win din business…cu rare exceptii, ele exista doar la nivel declarativ.

Entuziasmul care a insotit ideea de a renunta la termenul de psihoterapie in favoarea unor termeni mai prietenosi de genul dezvoltare personala s-a estompat brusc in momentul in care o remarca a unor maestri buddhisti m-a “lovit” intr-o maniera Zen:

“A nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta”.

Mi-a adus aminte de corolarul psihanalitic: problemele persista si se acumuleaza atata vreme cat raman la nivel inconstient. A nega o problema nu inseamna a o rezolva.

Termenul psihoterapie este adecvat atat timp cat exista suferinta. Nu doar suferinta in forme extreme (boli psihice), ci suferinta in forme mai putin spectaculoase, dar omniprezente: suferinta de a nu rezona cu cineva, de a nu fi inteles, de a fi respins/exclus/parasit, de a nu avansa profesional, de a nu-ti valorifica potentialul la maxim, de a nu trai conform visurilor tale, de a nu putea lega relatii satisfacatoare, de a nu fi apreciat, de a nu ti se recunoaste meritele, de a nu gasi un sens in viata, suferinta provocata de invidie, gelozie, abandon etc etc etc.

Cu acest gen de suferinta se lucreaza in psihoterapie.

Suferinta emotionala este prezenta la tot pasul, nu scuteste pe nimeni si, probabil tocmai pentru ca este atat de prezenta, cei mai multi oameni o iau ca atare, nici nu-si mai pun problema prevenirii, ameliorarii sau vindecarii ei. Uneori nici macar nu ajung sa o recunoasca.

In spatele oricarei motivatii catre dezvoltare personala vom gasi una din formele de suferinta enumerate mai sus. Mai mult, un demers de dezvoltare personala nu da rezultate daca nu se ajunge la punctele vulnerabile.

Deci …

De ce psihoterapie? Pentru ca exista suferinta si a nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta.

….

P.S.  Care este momentul in care dorinta de a intelege devine importanta?

Invariabil, momentul in care insatisfactia depaseste satisfactia. Progresul isi are originea in insatisfactie.