Tag Archives: coaching

Client sau pacient? Psihoterapie, coaching sau dezvoltare personala?

Am fost intrebat de multe ori cum numesc persoanele cu care lucrez : clienti sau pacienti?

Intrebarea tradeaza anxietatea: “Sunt bolnav, sunt nebun, daca merg la un psihoterapeut? Imi vei pune un diagnostic, o eticheta, doctore?”

Marturisesc ca este o intrebare care ma pune in dificultate.

As putea raspunde simplu: “Nu, nu esti bolnav, vrei doar sa te cunosti pe tine insuti. O parte din tine vrea sa se exprime, a vrut dintotdeauna, dar nu a gasit contextul potrivit, persoana potrivita, nu a fost incurajata sa se exprime. S-a temut ca va fi judecata, etichetata, respinsa, exclusa… asa cum te temi chiar acum cand imi pui aceasta intrebare.”

As putea raspunde in acest fel si as fi 100% sincer. Cand lucrez cu cineva, nu ma gandesc niciodata ca acum fac psihoterapie, acum fac coaching psihodinamic, acum fac dezvoltare personala. In fata mea este o persoana care are nevoie sa inteleaga ce se petrece cu ea insasi, ce se petrece in relatiile sale. De aceea imi place psihanaliza: acolo sunt doi oameni care cauta impreuna sa inteleaga.

Nu obisnuiesc sa impart oamenii in sanatosi si bolnavi. Nu imi place sa inghet lumea in  etichete. Imi place sa vad lumea in schimbare, sa vad cum lucrurile se schimba. Caci ele se schimba, chiar daca noi nu sesizam intotdeauna acest lucru.

Pentru mine exista doar oameni care vor sa inteleaga si oameni care nu sunt interesati (inca) sa inteleaga. Mai precis, oameni carora nu le-a venit timpul pentru a cauta sa inteleaga. Caci pentru fiecare persoana exista un timp anume cand nevoia de a intelege se activeaza si se impune imperios.

Ceea ce face psihanalistul se rezuma la o schema foarte “simpla”: este vorba despre o maniera (intr-adevar speciala, specifica, nu prea usor de achizitionat) de a asculta, de a intelege si de a comunica ceea ce a inteles. Asta-i “tot”: ascultare profunda, intelegere profunda, comunicare profunda.

Privind lucrurile in acest mod, eu insumi m-am intrebat deseori daca cunoasterea psihologica nu ar trebui “eliberata” din perimetrul psihoterapiei si dusa in sfera educatiei si stiintelor comunicarii.

(Intr-o anumita masura, acest lucru se intampla deja de foarte multa vreme. Din fericire, peste tot in lume exista un interes din ce in ce mai mare pentru psihologie si tendinta de a vedea in cunoasterea/intelegerea psihologica o abilitate esentiala pentru viata sociala este tot mai evidenta. Asa cum scriam la un moment dat pe acest blog, este probabil ca in viitor cunoasterea psihologica sa se transforme intr-o exigenta educationala la fel importanta precum scrisul si cititul).

Prin urmare, de ce psihoterapie? Nu mai bine… consiliere, coaching sau dezvoltare personala? Nu-s termeni mai prietenosi, mai accesibili, mai apti sa entuziasmeze?

Parca…da. Oricum termenul de pacient nu este intru totul adecvat. Trimite la relatia medic-pacient, o relatie in care pacientul joaca mai degraba un rol pasiv. Nu este cazul in psihoterapia psihanalitica: psihanalistul nu ofera retete (nici macar “retete ale succesului”), ci ajuta persoana sa-si gaseasca propriile forme de a se exprima si de a se construi pe sine.

Pe de alta parte, nici termenul de client nu mi se pare inspirat. Trimite cu gandul la o relatie de tip business. “Clientul nostru, stapanul nostru” – ei bine, nu este deloc cazul psihoterapiei psihanalitice. Cat despre strategiile de tip win-win din business…cu rare exceptii, ele exista doar la nivel declarativ.

Entuziasmul care a insotit ideea de a renunta la termenul de psihoterapie in favoarea unor termeni mai prietenosi de genul dezvoltare personala s-a estompat brusc in momentul in care o remarca a unor maestri buddhisti m-a “lovit” intr-o maniera Zen:

“A nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta”.

Mi-a adus aminte de corolarul psihanalitic: problemele persista si se acumuleaza atata vreme cat raman la nivel inconstient. A nega o problema nu inseamna a o rezolva.

Termenul psihoterapie este adecvat atat timp cat exista suferinta. Nu doar suferinta in forme extreme (boli psihice), ci suferinta in forme mai putin spectaculoase, dar omniprezente: suferinta de a nu rezona cu cineva, de a nu fi inteles, de a fi respins/exclus/parasit, de a nu avansa profesional, de a nu-ti valorifica potentialul la maxim, de a nu trai conform visurilor tale, de a nu putea lega relatii satisfacatoare, de a nu fi apreciat, de a nu ti se recunoaste meritele, de a nu gasi un sens in viata, suferinta provocata de invidie, gelozie, abandon etc etc etc.

Cu acest gen de suferinta se lucreaza in psihoterapie.

Suferinta emotionala este prezenta la tot pasul, nu scuteste pe nimeni si, probabil tocmai pentru ca este atat de prezenta, cei mai multi oameni o iau ca atare, nici nu-si mai pun problema prevenirii, ameliorarii sau vindecarii ei. Uneori nici macar nu ajung sa o recunoasca.

In spatele oricarei motivatii catre dezvoltare personala vom gasi una din formele de suferinta enumerate mai sus. Mai mult, un demers de dezvoltare personala nu da rezultate daca nu se ajunge la punctele vulnerabile.

Deci …

De ce psihoterapie? Pentru ca exista suferinta si a nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta.

….

P.S.  Care este momentul in care dorinta de a intelege devine importanta?

Invariabil, momentul in care insatisfactia depaseste satisfactia. Progresul isi are originea in insatisfactie.

1 Comment

Filed under Buddhism si Psihanaliza, COACHING PSIHODINAMIC, Dezvoltare personala, Psihoterapie si psihanaliza