Tag Archives: consiliere maritala

Persoane care “iubesc prea mult” (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Vom vorbi despre femei care iubesc prea mult, pornind de la cartea omonima scrisa de Robin Norwood. Numeroase persoane isi aleg parteneri cu probleme din dorinţa de a-i schimba, de a-i salva. Psihoterapeutul american Robin Norwood spune despre aceste persoane ca „iubesc prea mult“.

Multe persoane cred ca iubirea poate rezolva orice problema. De unde porneste aceasta credinta? In ce masura este adevarata? Se aplica si barbatilor si femeilor?

Virgil Rîcu: Gandul care imi vine in minte este ca aceasta credinta (conform careia iubirea poate rezolva orice problema) isi are originea in gandirea magica a copilului.

Un copil simte mult si iubeste mult; dar gandirea lui este o gandire rudimentara, in formare. Sigur, uneori copiii ne surprind cu niste observatii de-a dreptul geniale, totusi mintea se formeaza in timp si are nevoie de un antrenament special sub influenta factorilor socio-culturali pentru a se dezvolta.
In planul evolutiei societatii, de exemplu, gandirea stiintifica este o achizitie relativ recenta si – de ce sa nu recunoastem – nu toti adultii de azi si-au insusit-o.

Prin urmare, viziunea unui copil este pura, inocenta, plina de iubire, dar in acelasi timp o viziune care reflecta dezechilibrul intre afect si intelegere. Solutiile copilului vor purta aceasta amprenta a „excesului” de sentiment si a „carentei” de intelegere: iubirea rezolva orice problema.

Ceea ce invatam cu totii – din pacate, the hard way – in decursul vietii, este ca iubirea trebuie echilibrata de o intelegere profunda daca vrem ca lucrurile sa iasa bine si sa suferim mai putin.

Adevarul: Autoarea spune ca femeile care iubesc prea mult sunt cele care intra (poate inconstient) intr-o relatie cu probleme. Sau mai bine zis cu un partener cu probleme (dependent de alcool sau altceva). Ce se ascunde in spatele acestor alegeri? Cum se realizeaza ele?

VR: Ideea de baza in viziunea psihodinamica asupra dezvoltarii personalitatii este aceea ca toti ne construim in functie de experientele relationale cu figurile parentale in copilarie.

Daca mama a fost perceputa ca fiind rece si rejectanta, in relatiile adulte vom cauta persoane reci si rejectante (in dorinta de a conserva relatia cu mama) sau noi vom fi persoane reci si rejectante (ne vom identifica cu mama).

Daca tata ne-a abandonat, abandonul va fi o tema ce se va juca in relatiile noastre de cuplu sau in relatie cu proprii copii.

Relatiile cu figurile parentale in timpul copilariei ne „formateaza” specific (expertii in neurostiinte pot descrie acest fenomen in termeni de trasee neuronale sau populatii neuronale activate sau mult decat altele), astfel incat vom rejuca aceste scenarii relationale iar si iar in decursul vietii, recrutand inconstient parteneri special inzestrati pentru a juca rolul personajelor din scenariile noastre.

De exemplu, daca unul din parinti de care am fost foarte atasati a fost alcolic, traseul minimei rezistente este sa dezvoltam o slabiciune pentru alcoolici sau sa devenim noi alcoolici. Emotional, nu vom putea face „clic” cu persoanele nealcoolice, echilibrate, si vom rationaliza asta spunand ca astfel de persoane sunt „mult prea normale”, „conformiste”, „plictisitoare”.

Este ca si cum experientele noastre relationale din frageda copilarie ne-ar seta un prag de sensibiliate emotionala. Daca o suferinta nu este suficient de intensa, daca problemele unui om nu sunt suficient de dramatice, nu putem fi sensibilizati emotional pentru ca stimulul este prea slab pentru a genera o reactie in noi.

Adevarul: Inteleg din cartea amintita mai sus ca femeile cu astfel de experiente in copilarie iti indreapta la maturitate toata atentia spre relatia cu un barbat, in timp ce un barbat cu astfel de probleme isi va indrepta obsesia spre cauze externe: cariera, sport, hobbyuri. Este adevarata aceasta teorie? Puteti sa o explicati putin?

VR : Un barbat care se canalizeaza excesiv pe cariera, sport, hobby-uri in detrimentul relatiilor face aceste lucruri pentru a se proteja. Cariera, sportul, hobby-urile sunt pentru el un teren sigur, unde are sentimentul ca poate controla lucrurile. Spre deosebire de relatii, unde experienta sa timpurie i-a demonstrat ca lucrurile pot scapa lesne de sub control; nu poti avea incredere in ceilalti pentru ca te mint, te manipuleaza, te lasa la greu, te folosesc, te parasesc tocmai cand ai mai multa nevoie de ei etc.

Adevarul: De ce simt oamenii nevoia sa-i schimbe celuilalt viata in bine, sa-l salveze? Și care sunt sansele reale sa se intample asta? Ce se ascunde in spatele dorintei de a fi „salvator“?

VR : Sa ne imaginam ca suntem intr-o masina pe care o conduce altcineva. La un moment dat, soferul atipeste si exista riscul coluziunii cu un alt vehicul. Observand asta, ne panicam si il alertam din toate puterile pe sofer.
Facand asta, vrem sa il salvam pe el? Vrem sa il salvam numai pe el? Cred ca raspunsul sincer este ca vrem sa il salvam pe el, dar si pe noi in egala masura (sau poate chiar in mai mare masura), poate si pe cei din vehiculul cu care riscam sa coluzionam.

Cei care isi asuma rolul de salvator sunt persoane care in copilarie au simtit ca adultii dragi lor (parinti, bunici etc) si de care ei depindeau in mod firesc au fost pe cale sa derapeze, sa se scufunde, sa deraieze (psihologic, bineinteles).

Sesizand asta, copiii au simtit panica si s-au straduit sa-i trezeasca, sa-i ajute, sa-i repare, sa-i vindece.
Aceasta situatie si acest rol i-au marcat, i-au „formatat”, astfel incat la varsta adulta inconstient ei  merg in directia in care s-au „specializat”.
Mai mult, cei din jur simt competentele lor de salvator si inconstient ii invita sa joace acest rol pentru ei.

Adevarul: Aceste persoane au speranta ca rezolvand problema partenerului, acesta la randul lui va face la fel cu problemele lor?

VR: Rezolvarea problemelor partenerului inseamna transformarea acestuia intr-o fiinta care sa le iubeasca, ocroteasca, ingrijeasca, rasfete.

Adevarul: Care sunt experientele copilariei care iti pot marca viata (respectiv actiunile) de adult?

VR: Rejectia, abandonul, excluderea, umilirea, ironizarea si ridiculizarea, boala sau moartea prematura a unui parinte, violenta, intruzivitatea, hiperprotectia, perfectionismul etc.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Dragostea in exces poate dauna fericirii?’ aparut in Adevarul Week End, 5 aprilie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Psihoterapia disfunctiilor sexuale psihogene si a tulburarilor de dinamica sexuala

Couple in BedAvertisment 🙂

Materialul de mai jos nu este nici funny, nici nu se preteaza la o lectura facuta rapid, in diagonala (a fost publicat intr-o carte de specialitate), dar celor interesati de subiect le poate oferi o viziune accesibila asupra a ceea ce se ascunde in spatele dificultatilor sexuale.

Disfunctiile sexuale pot avea cauze fiziologice, cauze psihice/ psihologice si cauze mixte. Psihoterapia se adreseaza cu predilectie disfunctiilor sexuale psihogene, dar este recomandabila ca demers terapeutic de suport in tratamentul tuturor tipurilor de disfunctii sexuale.

De-a lungul timpului au aparut si s-au dezvoltat mai multe curente/ abordari in cadrul psihoterapiei, fiecare propunand o viziune proprie asupra functionarii psihismului uman, fiecare aducand metode si tehnici proprii de interventie clinica si, de ce nu, fiecare adresandu-se unui anumit segment de pacienti.

Ansamblul psihoterapiilor poate fi imaginat ca situandu-se pe o axa, in care la un pol se afla psihoterapiile comportamentaliste, iar la celalalt pol psihanaliza. Celelalte psihoterapii pot fi vazute ca incercari de imbinare a celor doua mari curente de orientare extrema, fiecare preluand in procente diferite concepte si tehnici din arsenalul acestora, nuantandu-le, remaniindu-le, adaptandu-le. Amintim aici terapia Gestalt , terapia rational-emotiva, analiza tranzactionala, analiza existentiala, terapia centrata pe client (rogersiana).

In cele ce urmeaza vom trece in revista cele doua mari curente din cadrul psihoterapiei, subliniind nota specifica in care fiecare isi aduce aportul la tratamentul disfuctiilor sexuale. Nu avem spatiu pentru o expunere exhaustiva, prin urmare ne cerem scuze pentru omiterile care se vor dovedi inevitabile. De asemenea, vom da si cateva exemple de cazuri (mini vignette) pentru a o oferi o imagine mai clara asupra a ceea ce se intampla intr-o psihoterapie a disfunctiilor sexuale.

Psihoterapiile cognitiv-comportamentale (TCC) vad persoana ca fiind produsul unei istorii de invatare. Pentru terapeutul cognitiv-comportamentalist, problemele psihologice sunt in mare parte comportamente invatate inadaptate si dezadaptative, care provoaca suferinta pacientului, iar terapia implica un proces de dezvatare si reinvatare. Pacientul renunta la comportamentele dezadaptative si invata comportamente noi, apte sa-i asigure o mai buna adaptare la mediu si implicit o stare de bine psihologic.

Modelul comportamentalist postuleaza faptul ca acolo unde exista un stimul, exista si un raspuns, iar modelul cognitivist, care vede omul ca agent al prelucrarii informatiei, subliniaza faptul ca intre stimul si raspunsul se interpune interpretarea. Altfel spus, oamenii reactioneaza nu la stimul in sine, ci la interpretarea pe care ei o confera respectivului stimul (semnificatie atribuita subiectiv).

Desi arsenalul tehnicilor psihoterapeutice creste pe masura ce cercetarile stiintifice in psihologie se multiplica, principalele tehnici ale TCC vizeaza in principal desensibilizarea la stimuli anxiogeni si restructurarea cognitiva (prin care se incearca acordarea unei alte interpretari stimulului anxiogen).

Sa presupunem ca un barbat are un act sexual care se termina cu o ejaculare precoce, iar partenera sa isi exprima in mod vadit si brutal nemultumirea. Acest fapt se soldeaza cu un atac la adresa stimei de sine a barbatului, care va dezvolta ganduri negative cu privire la propria persoana (‘Nu sunt in stare, nu sunt suficient de potent etc). Mai mult, acest incident la conduce la aparitia unei anxietati anticipatorii cu privire la urmatorul act sexual (Daca iarasi nu voi fi in stare sa o satisfac etc). Daca experienta se repeta, acest lucru intareste anxietatea referitoare la performanta sexuala, barbatul se simte rusinat, umilit, vinovat. In dorinta de a evita rusinea, umilinta asociate, barbatul va adopta un comportament de evitare a actului sexual. Respectiv, lucreaza peste program (isi face de lucru), se implica in multiple activitati, care au rolul de a-l face indisponibil pentru partenera sa.

Aceasta suita de experiente duce la invatarea urmatoarei scheme de comportament : stimulul (invitatia la actul sexual) este interpretat ca fiind aducator de suferinta (umilire, rusine, vinovatie), iar rapunsul este comportamentul de evitare a actului sexual.

Scopul interventiei psihoterapeutice este de a inlocui aceasta schema de comportament cu urmatoarea : actul sexual este asociat cu placerea, raspunsul fiind un act sexual reusit, ceea ce nu va face decat sa intareasca noua schema de comportament.

Renuntarea la vechea schema de comportament (dezvatarea) este realizata prin desensibilizare, care se traduce prin expunere repetata si graduala la stimuli anxiogeni in conditiile unui cadru securizant.

Concret, psihoterapeutul recomanda cuplului ca timp de o anumita perioada actul sexual sa nu fie insotit de penetrare. Cei doi parteneri au voie sa se atinga, dar aceste atingeri trebuie sa evite zonele erogene. Faptul de a sti ca nu se asteapta de la el sa performeze sexual este in masura sa-l relaxeze pe barbat si sa nu mai evite apropierea. Mai mult, cei doi au acum ocazia de a explora si castiga in planul intimitatii. Urmatorul pas implica atingeri in zonele erogene, dar penetrarea nu este inca permisa. Pe masura ce balanta intre anxietatea referitoare performanta si placere inclina considerabil in favoarea placerii, penetrarea este permisa, dar numai in conditiile aplicarii metodei Stop- Start. Aceasta inseamna ca barbatul va trebui sa-si supravegheze atent gradul de excitatie sexuala in timpul actului sexual si sa se opreasca in momentul in care simte ca se apropie de ejaculare. In acest punct se retrage si asteapta scaderea excitatiei, apoi incepe din nou.

Cercetarile au aratat ca aceasta metoda, practicata timp de 2 pana la 10 saptamani, conduce la eliminarea simptomului de ejaculare precoce la majoritatea pacientilor barbati.

In mod analog, metoda desensibilizarii este aplicata cu succes in multe cazuri de vaginism.

Se poate observa ca psihoterapeutul cognitiv-comportamentalist trateaza psihicul ca pe o cutie neagra, nefiind preocupat de eventualele motivatii inconstiente sau beneficii pe care pacientii le pot avea de pe urma problemelor lor. El se focalizeaza pe identificarea conditiilor (contextului, conjucturii) si comportamentelor care au condus la esec in scopul de a le elimina si de a le inlocui cu altele care sa favorizeze succesul. Iar aceasta abordare conduce la rezultate foarte bune in conditiile in care ambii parteneri sunt cooperanti, suportivi unul cu celalalt si foarte motivati sa aiba o viata sexuala activa si generatoare de satisfactii.

Se poate intampla insa, si nu rareori, ca unul din cei doi parteneri sau chiar amandoi sa aiba reactii care sa se opuna bunului mers al terapiei, multe din aceste reactii fiind inconstiente. Ei pot ‘uita’ sa faca exercitiile, pot fi prea ‘obositi’ pentru a le face, nu au rabdare sa le faca sau le fac intr-o maniera mecanica. Mai rau, unul din parteneri le poate considera decadente, absurde, prostesti, scandaloase etc. In acest moment vorbim despre rezistenta vis-a-vis de acest proces propus de psihoterapeut si este indicata o abordare psihanalitica sau de inspiratie psihanalitica.

In contrast cu abordarea comportamentalista, psihanaliza este deosebit de interesata de continutul ‘cutiei negre’ a psihicului, motiv pentru care ea se pozitioneaza nu numai ca metoda de psihoterapie, ci si ca metoda de investigare a psihismului inconstient.

Psihanaliza si psihoterapiile psihodinamice (de inspiratie psihanalitica) cauta sa inteleaga ce se afla in spatele simptomului sau, mai bine spus, ce anume se incearca a fi comunicat prin simptom.

Simptomul capata o alta semnificatie in ochii psihanalistului. El deopotriva un mesaj si o solutie.

Psihanaliza postuleaza faptul ca inerent vietii psihice este conflictul intrapsihic intre dorinte sau tendinte contrare. Simptomul este solutia de compromis, rezultanta a acestui conflict si totodata un mesaj subtil, o comunicare a ceea ce nu poate fi inca pus in cuvinte.

Sa luam de pilda cazul unui angajat care urmeaza sa faca o prezentare dificila in fata unui sef care il sperie teribil. Teama pe care o incearca in fata acestei situatii il face sa doreasca sa nu faca prezentarea, dar stie ca seful sau nu va accepta acest lucru. Prin urmare, aceasta persoana in dimineata zilei cu pricina face o febra teribila, care devine un motiv acceptabil pentru a se sustrage de la efectuarea prezentarii.

In acest caz, simptomul – febra – devine o solutie pentru evitarea unei situatii anxiogene. El este totodata un mesaj: ‘Nu vreau sa fac prezentarea’, ‘Mi-e teama sa fac prezentarea’, ‘Nu vreau sa prezint atunci cand vrei tu’, dar un mesaj care nu poate fi pus in cuvinte fara repercursiuni riscante. Un mesaj pe care nici macar el nu vrea sa-l gandeasca constient pentru ca ar intra in conflict cu parerea pe care o are despre el ( a spune ca ii este teama poate insemna in sistemul sau de gandire ca el este un fricos sau un las).

In mod analog, o femeie poate acuza o durere de cap teribila pentru a se sustrage actului sexual. Ea nu ii poate spune direct partenerului ‘nu am chef sa ma culc cu tine’ pentru ca asta ar putea conduce la o situatie neplacuta (discutii stresante si interminabile, certuri etc), in schimb foloseste durerea de cap drept scuza. Durerea de cap este solutia de compromis gasita. Faptul ca durerea de cap este reala si nu doar pretinsa se datoreaza faptului ca femeia ascunde si fata de ea insasi faptul ca nu doreste actul sexual.

Prin urmare, psihanalistul cauta sa inteleaga ce anume se ascunde in spatele simptomului, care sunt lucrurile nespuse intre parteneri si care sunt lucrurile de care nici macar acestia nu sunt constienti. Problemele sexuale pot reprezenta doar aspectul de suprafata al unor probleme mult mai profunde. Acest fapt va genera multe rezistente in procesul de schimbare si putem infera ca problemele sexuale nu vor disparea inainte ca acele conflicte inconstiente profunde sa-si gaseasca o rezolvare.

In mod paradoxal, simptomul este o solutie si ofera beneficii, care intaresc acel simptom si il fac sa persiste. Iar unul din motivele pentru care oamenii nu renunta la simptomele lor (pentru care nu se vindeca), este faptul ca le este greu sa renunte la beneficiile generate de simptom. Simptomul este un rau mai mic care este preferat unui rau mai mare. Bineinteles, toate aceste mecanisme sunt inconstiente.

Sa consideram urmatoarea situatie. Un pacient barbat solicita o psihoterapie, acuzand probleme de disfunctie erectila. La o investigatie mai atenta, psihoterapeutul afla ca aceste probleme apar in urma unor certuri cu sotia si intreaba pacientul daca ar putea exista o legatura intre lipsa erectiei si faptul ca este suparat pe sotie. Explorandu-si sentimentele, pacientul admite faptul ca este de multe ori furios pe sotia sa, care este o persoana foarte autoritara si extrem de critica, si ca reactiile lui de ‘impotenta’ survin in astfel de momente. Prin lipsa erectiei el o pedepseste pe sotie, refuzandu-i placerea sexuala in momentul in care aceasta o cere. In mod paradoxal, ‘impotenta’ lui il ajuta sa dobandeasca o pozitie de putere in raport cu sotia. El decide daca si cand ii ofera placere acesteia.

Din nou, acest simptom este un mesaj – « vezi ce se intampla daca te porti urat cu mine ? » si o solutie de compromis – o cale prin care el isi pedepseste sotia fara a trebui sa o infrunte in mod direct.

In acest moment devine clar ca problemele sexuale constituie de fapt un paravan pentru o lupta de putere intre parteneri. Suntem deja intr-un alt plan.

Explorarea a ceea ce el cauta sa evite – infruntarea directa a sotiei – conduce la amintiri legate de relatia cu mama si, pe masura ce evoca aceste amintiri, pacientul observa el insusi (eventual ajutat de psihoterapeut) cat de multe aseamanari exista intre modul in care el comunica cu sotia sa si modul in care comunica cu propria mama. La fel ca si sotia, si mama era dominatoare si critica, si ea incerca sa-i impuna deciziile ei, opiniile ei, comportamentele dorite de ea. La fel ca si in relatie cu sotia, el nu a putut sa se opuna ei decat in mod pasiv.

Pacientul intelege acum ca in luptele pentru putere cu sotia repeta o istorie, pune in joc un scenariu pe care l-a invatat/ construit in relatia cu mama sa. Mai mult, intelege ca intr-o anumita masura el si-a ales sotia dupa chipul si asemanarea mamei, tocmai pentru ca ea sa poata juca acest scenariu.

Vindecarea ar insemna implicit renuntarea la acest scenariu si inlocuirea cu unul mai fericit. Dar pacientului ii este greu sa renunte la vechiul scenariu pentru ca el nu vrea sa renunte la mama, ci vrea sa o transforme pe aceasta. Nu a reusit cu propria mama, dar spera sa reuseasca cu sotia. Sotia, ca substitut al mamei, ar trebui sa-si modifice atitudinea si comportamentul fata de el (in sensul de a fi mai putin dominatoare, de a-i recunoaste si de a-i respecta nevoile etc) pentru a aseza relatia pe baze noi.

In plus, asocierea sotiei cu mama actualizeaza angoasa legata de incest, ceea ce intareste comportamentul de evitare a actului sexual.

Se poate spune ca in plan inconstient pacientul nu vrea sa creasca; el vrea sa ramana copil, si investigand aceasta dorinta, terapia scoate la iveala speranta irationala de a o tine pe mama in viata printr-un soi de gandire magica: daca eu raman copil, mama nu o sa imbatraneasca si nu o sa moara. In plus, multiplicarea imaginii materne prin investirea sotiei cu atribute de maternitate serveste aceluiasi scop : pastrarea mamei in viata. O pretentie irationala si absurda, de acord, dar pentru a fi recunoscuta ca atare trebuie mai intai ca ea sa fie adusa in constient. La nivel inconstient insa, ea poate exista la nesfarsit. Mai mult, de la nivelul inconstientului ea poate opera foarte eficient.

Suntem deja intr-un alt plan, cel al dependentei. Dependenta este cea care il impiedica sa renunte la sotie si la acest nivel al dependentei el se intalneste cu sotia sa. Caci in orice relatie sunt 2 persoane, iar daca o problema persista, atunci trebuie ca ambii o intretin.

In mod paradoxal, si sotia acestui pacient obtinea satisfactie de pe urma simptomului sotului sau. In cazul acesteia, functiona o gandire de tipul : « Nu sunt o persoana atractiva si nici capabila sa ma fac iubita. El sta cu mine pentru ca este dependent si pentru ca ii tolerez momentele de ‘impotenta’. Daca va deveni viril, va deveni interesant pentru alte femei, va fi atras de alte femei, vanat de alte femei si ma va parasi ».

Teama de a fi parasita o determina pe sotie sa suporte insatisfactia sexuala si chiar sa fie extrem de ambivalenta cu privire la ameliorarea problemelor sotului ei.

Desi prezentat simplist, acest caz ilustreaza cum problemele in plan sexual pot ascunde de fapt probleme mult mai profunde. Este putin probabil ca cei 2 soti sa-si schimbe comportamentul sexual atat timp cat nu isi depasesc insecuritatile cu privire la separare si abandon.

Simptomul, ca si visul, reprezinta rezultatul condensarii la maxim al unor procese deosebit de complexe care au loc pe mai multe planuri. Intr-un fel, poate fi asemuit unui film derulat cu viteza foarte rapida. Sarcina psihanalistului este de a rula filmul cu incetinitorul pentru a intelege, odata cu pacientul, despre ce este vorba in filmul respectiv, cine sunt personajele si ce vor acestea. Ce vor nu atat la nivel constient, cat mai ales la nivel inconstient. Apoi de a explora modalitati prin care filmul respectiv poate evolua catre un happy-end.

Din fericire, nu toate problemele de disfunctie sexuala necesita demersuri atat de complexe si de durata cum este demersul psihanalitic.

Uneori poate fi vorba despre o simpla carenta educationala. A-i face unui barbat educatie sexuala cu privire la diferentele intre evolutia excitatiei la femei si la barbati, la necesitatea preludiului, postludiului etc poate insemna deja foarte mult pentru calitatea actului sexual. De asemenea, spulberarea unor mituri precum cel despre barbatul care poate oricat, oricand si cu oricine poate ajuta semnificativ la diminuarea sentimentelor de inferioritate (si a anxietatii referitoare la castrare).

In cazuri mai dificile, TCC pot interveni cu succes pe o perioada relativ scurta de timp.

Psihanaliza si psihoterapiile de inspiratie psihanalitica sunt recomandabile atunci simptomele semnaleaza prezenta unor conflicte inconstiente majore, care nu pot fi solutionate printr-o abordare TCC (pacientii saboteaza interventiile terapeutului).

Terapia de cuplu de inspiratie psihanalitica este de asemenea foarte indicata pentru ca in prezenta terapeutului cei 2 parteneri isi pot constientiza pattern-urile disfunctionale de interactiune si isi pot marturisi, in cadrul securizant al cabinetului, lucruri pe care altfel nu si le-ar fi putut marturisi. Este important de mentionat mai ales aici ca rolul terapeutului nu este acela de judecator, ci de facilitator al demersurilor de clarificare, constientizare, schimbare. Spun mai ales aici pentru ca in marea majoritate a cazurilor fiecare partener doreste sa-l schimbe pe celalalt si cauta sa-l ia pe terapeut drept aliat in acest demers. Daca terapeutul cade in aceasta ‘capcana’ intinsa inconstient de unul sau de ambii membri ai cuplului, terapia este compromisa. Terapeutul trebuie sa trateze cuplul luat in ansamblu: cuplul este ‘pacientul’, iar cei doi parteneri sunt parti ale ‘pacientului’ aflate in conflict.

In situatiile in care cauzele care stau la baza disfunctiei sexuale sunt de natura fiziologica, combinarea tratamentului medicamentos cu psihoterapia este foarte indicata, iar colaborarea intre medic, psihoterapeut si pacient devine imperios necesara.

_____________

Autor: Virgil Rîcu

Material publicat in cartea Disfunctia erectila – Ghid clinic de abordare multidisciplinara, Editura Medicala, 2009.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza

Copilul sudeaza relatia de cuplu sau o destrama? (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Este clar ca aparitia unui copil va schimba viata de cuplu… insa cat de mult? Exista si cazuri extreme cand se schimba pana la destramare?

Virgil Rîcu: Aparitia unui copil este un test pentru gradul de maturitate al fiecaruia dintre cei doi parteneri. Este de asemenea o experienta ilustrativa pentru felul in care fiecare dintre ei a depasit/integrat diferite “rituri de trecere” (cum ar fi celebrul complex al lui Oedip).
Unii barbati, de exemplu, gasesc dificil sa regaseasca  iubita in proaspata mama si evita pe cat posibil relatiile sexuale cu aceasta. Pentru ei, femeile se impart in iubite si mame, doua categorii care – in mintea lor – nu trebuie sa se amestece. Acest mod de a gandi lucrurile este o reminiscenta a felului in care ei au incercat sa depaseasca intre 3 si 6 ani “complexul lui Oedip”: au putut ramane apropiati de mama doar negandu-i acesteia sexualitatea.
Alti barbati regreseaza, se comporta ca si cum ei insisi ar fi copii, iar nou-nascutul ar fi…fratele lor mai mic! De unde gelozie, sentimentul de a fi “neglijati” si cereri de atentie de-a dreptul comice.

Femeile care nu s-au simtit bine sexual cu partenerii lor se folosesc acum de copil pentru a evita relatiile sexuale.
Uneori, se poate intampla ca respingerea sotului sa “coincida” cu “plecarea la mama” sau cu instalarea acesteia in domiciliul conjugal, cumva creandu-se impresia unui matriarhat in care sotul nu a contat decat ca “instrument” pentru a-i face femeii un copil.

In fine, in foarte multe cazuri, ideile celor doi parteneri in ceea ce priveste ingrijirea si educatia copilului difera semnificativ. Multe femei se comporta posesiv cu copilul si saboteaza toate incercarile tatalui de a interveni, ironizandu-le, caricaturizandu-le si prezentandu-le intr-o maniera care le catalogheaza drept absurde.
Tatal se descurajeaza repede (poate ii si convine putin) si renunta “in favoarea ei”, doar pentru a se trezi mai tarziu cu reprosul ca “el este un egoist care nu se implica deloc!”

Prin urmare, aparitia unui copil scoate la suprafata tot felul de dificultati nebanuite anterior care uneori pot duce chiar la destramarea cuplului.  Din fericire – nu intotdeauna. Un copil poate de asemenea sa fie o ancora pentru relatia de cuplu, o poate face sa prinda radacini  mai adanci, concretizand ideea de familie (idee puternic investita afectiv in psihicul uman).

Adevarul: Cand afla ca sunt insarcinate, femeile sunt incercate de sentimente contradictorii. Desi isi doresc un copil, se tem ca se vor ingrasa prea mult, ca perioada aceea va fi cumplita, ca nu vor fi mame bune. Cum depasesti aceste momente?

VR: Conform observatiilor psihanalistilor, felul in care o femeie intampina sarcina este in stransa legatura cu istoria personala a relatiei cu propria mama. Daca relatia viitoarei mame cu propria mama a fost una suficient de buna, femeia va avea incredere ca in  capacitatea ei de a fi o mama buna pentru ca ea insasi a avut un model de mama buna pe care l-a internalizat sanatos.
Daca in schimb relatia cu propria mama a fost una dificila, caracterizata prin respingere, lipsa de sustinere, competitie ostila, atunci experienta maternitatii este foarte probabil sa fie una dificila, marcata de nelinisti (chiar panica) si nesigurante profunde.

Pentru toate femeile, experienta maternitatii activeaza experienta relatiei cu propria mama – prin urmare, o recomandare utila pentru viitoarele mame: daca vreti o experienta frumoasa a maternitatii, lucrati inainte la relatia cu propria mama, faceti pace cu ea.

Adevarul: Dpdv al specialistului cum este mai sa procedeze parintii cu copilul: camera proprie sau sa doarma cu ei/cu mama? In cazul celei de a doua variante, pana la ce varsta?

VR: Parerile specialistilor sunt impartite: unii considera ca bebelusul trebuie obisnuit inca din primele zile sa doarma singur in camera sa, altii considera ca a lasa bebelusul singur in primele luni de viata e o barbarie.

Cei din prima categorie afirma ca vor sa evite crearea unei dependente prea mari a copilului de mama; ascultand cu o ureche de psihanalist, auzim de fapt ca acesti parinti se tem ei insisi de dependenta, nu se simt capabili sa iasa din ea si atunci cauta sa o evite cu orice pret.

Cei din a doua categorie merg pe ideea ca dependenta bebelusului este o realitate care trebuie recunoscuta ca atare, bebelusul chiar e dependent de adult, dar e o dependenta fireasca care, odata cu trecerea timpului, va fi dublata de o tendinta catre independenta din ce in ce mai pronuntata. Acesti specialisti considera ca locul nou-nascutului este langa mama si critica vehement politica anumitor clinici de maternitate care separa nou-nascutul de mama imediat dupa nastere. Ei atrag atentia ca bebelusii au multe fantasme de anihilare in primele luni de viata, iar acei bebelusi lasati prea mult singuri sunt predispusi sa devina adulti depresivi (in cel mai bun caz), personalitati schizoide sau narcisice.

Dupa cum se poate lesne observa, opiniile oamenilor (fie ei si specialisti) sunt influentate de propriile temeri.
Cert este ca documentarele de pe National Geographic, Animal Plannet si Discovery arata ca majoritatea mamiferelor isi tin nou-nascutii aproape fara ca acestia sa devina dependenti ulterior!

O opinie mai echilibrata ar fi aceea ca in fiinta umana exista atat tendinte dependente, cat si independente, iar acestea trebuie recunoscute si respectate in mod sanatos; altfel spus, nu trebuie sa frustram tendintele dependente firesti, mai ales in prima perioada a vietii, si nu trebuie sa le descurajam pe cele catre independenta.
Copiii nu devin dependenti pentru ca in primele luni sau in primul an de viata au dormit langa mama, ei devin dependenti pentru ca ulterior mama le-a descurajat tendintele catre independenta.
Si aici ma gandesc la mame care amana intarcarea de teama ca vor pierde profunzimea si placerea intimitatii legaturii cu sugarul, mame si bunici care il trateaza pe copil ca fiind mai mic decat el este de fapt, care gasesc o placere deosebita in a insista sa-i dea ele sa manance cu lingurita cand el o poate folosi deja singur, de a-l legana pe picioare, imbraca si sterge la fund atunci cand copilul ar putea-o face si singur etc, mame si bunici hiperprotectoare care prin panica lor saboteaza incercarile de explorare ale mediului inconjurator de catre copil etc.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Copilul sudeaza relatia sau o destrama?’ aparut in Adevarul Week End, 21 februarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

O sotie frumoasa – ingredientul secret al casniciei fericite? (Adevarul de week end, 3 ian. 2014)

Adevarul (Elena Coroianu): O cercetatoare din statul american Texas a descoperit ca barbatii casatoriti cu femei frumoase au casnicii mai fericite, iar nivelul de satisfactie maritala se mentine in timp la un nivel inalt. La randul lor, sotiile frumoase s-au declarat, in medie, mai satisfacute, iar autorii studiului au atribuit acest nivel de satisfactie urmatorului principiu: un sot mai fericit face ca mariajul in sine sa fie mai fericit.

Potrivit acestui studiu, gradul de atractivitate al sotului nu influenteaza nivelul de fericire si de satisfactie al sotiilor.
Studiul a fost intreprins pe o populatie de peste 450 de tineri casatoriti, pe parcursul unei perioade de patru ani. Cum comentati acest studiu?

Virgil Rîcu: Ceea ce imi spuneti despre acest studiu ma duce cu gandul la un documentar celebru difuzat in urma cu cativa ani de Discovery Channel in care cercetarile demonstrau ca frumusetea ajuta in toate cele: oamenii frumoși obtin slujbe mai usor, promoveaza mai repede, primesc salarii mai mari, se bucura de mai multa popularitate in randul colegilor si cunosc o ascensiune mult mai spectaculoasa si mai rapida  in cariera.

Se spune ca ceea ce este frumos si lui Dumnezeu ii place. Asumandu-mi un mod de gandire reductionist, eu cred ca cei care fac oamenilor frumosi favoruri o fac in speranta (inconstienta) de a primi in schimb favoruri romantice si senzuale. Spun speranta inconstienta pentru ca fantezia senzuala nu este sesizata pe moment, gandul nu este gandit pana la capat.

De asemenea, ma gandesc ca barbatul care are alaturi o femeie frumoasa se bucura de admiratia (cu certe nuante de invidie) a celorlalti barbati. Altfel spus, prin femeia frumoasa de langa el, barbatul se pozitioneaza superior, creste in ochii celorlalti si in proprii ochi. Femeia devine in acest caz o femeie trofeu.

In fine, al treilea gand care imi vine in minte este faptul ca studiul a ignorat multi alti parametri apti sa contribuie la succesul, respectivul esecul casatoriilor. De asemenea, factorii socio-culturali nu trebuie neglijati. Studiul s-a facut in Texas, patria cowboy-ilor (traduceti cum vreti). Daca s-ar fi facut pe populatia new-yorkeza, rezultatele ar fi putut arata ca frumusetea coreleaza pozitiv cu… rata crescuta a divorturilor!

Adevarul: De ce pentru femei nu conteaza frumusetea sotului? Este un semn de maturitate, in sensul ca apreciaza alte calitati ale sotului sau este o forma de materialism? Stiti ca exista ideea (probabil preconceputa) ca femeile isi doresc de la partener in primul rand sa aiba un cont generos 🙂

VR: Și pentru femei conteaza frumusetea sotului! Am intalnit multe femei spunand despre partenerul lor frumos: „imi placea cum ne statea impreuna in public”.
Un barbat bine, un barbat frumos, este si el pentru femeie un barbat trofeu, un barbat cu care ea se poate mandri in fata celorlalte femei, savurand in secret satisfactia de a le vedea pe acestea „moarte de invidie”.

In cazul in care vorbim despre un partener „potent financiar”, tot despre un trofeu vorbim, dar in acest caz trofeul nu consta in frumusetea acestuia, ci in puterea financiara a acestuia.

Adevarul: Cat de mult conteaza aprobarea celor din jur pentru buna functionare a mariajului?

VR: Ceilalti functioneaza ca o oglinda pentru cuplu… si oricui i-ar placea sa vada o imagine placuta in aceasta oglinda (reprezentata de ochii celorlalti).

Adevarul: Ce rol joaca educatia copilului in acest caz? Se poate face o legatura intre educatia primita in copilarie si rezultatul acestui studiu? Cu alte cuvinte, invatam sa apreciem frumusetea inca din copilarie?

VR: Sigur, invatam sa apreciem frumusetea inca din copilarie. Paradoxal insa este faptul ca, pe masuram ce ne cultivam sensibilitatea pentru frumusete, incepem sa sesizam si sa apreciem formele subtile ale frumusetii in detrimentul celor grosiere.

Altfel spus, barbatii care isi aleg femei frumoase nu fac acest lucru pentru ca și-au cultivat indelung simtul estetic! Mult mai probabil o fac din dorinta de a colectiona trofee.

Adevarul: Daca nu esti o femeie frumoasa (sau daca ai o stima de sine scazuta, si nu te crezi/simti frumoasa), ce poti face pentru a avea un mariaj fericit (cum suplinesti frumusetea in ochii partenerului)?

VR: Imi vine in minte acea expresie a pictorilor, „natura moarta”… Exista o frumusete statica (analoga naturii moarte) si o frumusete care apare din miscarile starilor afective.
Multi barbati mi-au marturisit ca nu au simtit mai nimic intr-o relatie cu un model, dar au fost pusi pe jar de femei care „nici macar nu erau frumoase”…
Si am stat de vorba cu femei care au apelat la chirurgie estetica fara ca aceasta sa conduca la efecte deosebite in ochii barbatilor…

Adevarul: Am auzit mai multe femei povestind ca atunci cand și-au intalnit partenerii li s-au parut urati, in schimb, dupa ce s-au indragostit de ei, au inceput sa-i vada frumosi. Sunt cazuri izolate sau exista o explicatie si din punctul dvs de vedere?

VR: Din fericire, nu traim intr-o lume de carton, cu imagini  frumoase neinsufletite, ci intr-o lume a sentimentelor.
Asta face dragostea: transforma imposibilul in posibil si sesizeaza aspecte subtile ale frumusetii acolo unde acestea par initial a lipsi cu desavarsire.

Fascinatia exercitata de povestea „Frumoasa si Bestia” vizeaza, pe de o parte, in plan constient, aceasta putere a dragostei de a transforma magic bestialitatea in sensibilitate; pe de alta parte, in plan inconstient, fascinatia apare ca efect al unei polarizari extreme: voluptatea maxima nu are loc intre doi oameni frumosi, ci intre o femeie frumoasa si un barbat urat sau viceversa. (Asta e, inca un caz in care extremele se atrag :)).

Aceasta voluptate ascunsa, tinuta in secret, nemarturisita nici macar fata de sine, refulata,  explica si succesul dramei lui Hugo, „Cocosatul de la Notre-Dame”, care a pus impreuna o fiinta de o uratenie monstruoasa (Quasimodo) si o alta de o tinerete si frumusete impresionante (Esmeralda).

Vorbim despre puterea dragostei sau despre lacomia dorintei? Fiecare alege ce vrea sa vada.

_______________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Femeia frumoasa, ingredientul secret al casniciei fericite’ aparut in Adevarul Week End, 3 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Uncategorized

Fascinatia victimelor pentru agresori (Adevarul de week-end, 22 nov 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Exista multe femei care au avut mariaje nefericite, in care adesea s-a ajuns si la violenta fizica. Cumva, dupa multi ani de casatorie au reusit sa-si ia inima in dinţi si sa divorţeze. Ceea ce surprinde este ca, intr-un fel sau altul, se intorc la cel care ani in sir le-a facut nefericite.

Cum este posibil asa ceva? De ce te-ai intoarce la un sot cu care ai avut o viata grea, dupa ce cu greu te-ai hotarat sa te separi de el?

Virgil Rîcu: Tabloul clasic este urmatorul: O femeie se casatoreste cu un barbat care o abuzeaza emotional si fizic, suporta aceasta situatie vreme indelungata (ani la rand), iar atunci cand reuseste in sfarsit sa se separe de el, constatam cu stupoare ca se intampla sa se intoarca la el. Abuzurile continua, bineinteles, ea decide sa-l paraseasca din nou, doar pentru a se intoarce iarasi la el dupa un timp.
In SUA, statisticile arata ca in medie este nevoie de 7 astfel de cicluri separare-revenire pentru ca persoana sa se poata desprinda suficient si sa nu mai revina.

Daca luam doar aceste date in considerare, tabloul e de neinteles, contrazice bunul simt si frizeaza irationalul.
Sa fie teama de singuratate atat de mare incat femeile in cauza sa prefere abuzul?
Psihoterapeutii care au lucrat cu victime ale abuzului (Fairbairn, Celani) au descoperit ca astfel de persoane simt o atractie irezistibila fata de barbatii abuzivi.
Este important sa nu confundam atractia irezistibila fata de abuzatori cu placerea de a fi abuzata! Este vorba mai degraba de o afinitate electiva: victima alege inconstient abuzatorul, iar in aceasta alegere important este atasamentul si nu placerea.

De ce se intampla acest lucru?
Una din descoperirile ale psihanalizei, revolutionara prin puterea sa explicativa, se refera la faptul ca, la varsta adulta, ne alegem partenerii dupa chipul si asemanarea figurilor importante din copilaria noastra (parinti, bunici etc) si rejucam scenariile de interactiune cu acestia in relatie cu partenerul de viata.
Altfel spus, femeile care intra si raman in relatii abuzive sunt persoane care au fost abuzate emotional si eventual chiar fizic in copilarie de catre parintii si/sau bunicii lor.

Induiosator si cutremurator in acelasi timp este faptul ca nimic nu se compara cu dragostea unui copil pentru parintii sai, indiferent cat de abuzivi ar fi acestia.

Fairbairn a descoperit ca, in mod paradoxal, copiii abuzati emotional sunt mult mai atasati si mai dependenti de parintii lor decat copiii neabuzati. De fapt, cu cat sunt mai abuzati, cu atat se agata mai mult de parintii lor abuzivi. Comportament care face sens: cu cat se simt mai nesiguri in relatia cu parintii, cu atat se agata mai mult de acestia (pentru a face relatia mai sigura).

Merita de asemenea mentionat ca prin abuz se intelege atat intruziunea, molestarea, maltratarea, incestul cat si extrema cealalta, respectiv neglijenta, indiferenta, abandonul.

Cea mai mare frica pentru copil este sa nu fie iubit de parintii sai. Agatarea disperata de un parinte abuziv este bazata pe fantezia ca intr-o zi acest parinte ii va oferi iubirea la care el tanjeste (lucru care nu se intampla aproape niciodata).
Pentru a proteja aceasta speranta, copilul gaseste tot felul de scuze parintelui. De exemplu, el nu gandeste „tata ma bate pentru ca este un alcoolic sadic”, ci gandeste „daca mi-as fi curatat mai bine pantofii, nu i-as fi dat tatalui motive sa explodeze. Tata are dreptate, sunt cam lenes cateodata, prin urmare e vina mea, merit sa fiu pedepsit.”
Bataia, indiferent cat de crunta ar fi, este mai putin dureroasa decat gandul „tata nu ma iubeste”.

In mod similar, un copil abandonat intr-o gara la varsta de 4 ani  de propria mama la varsta adulta o va cauta pe aceasta cu speranta de a primi la ea o explicatie – si va crede orice explicatie, oricat de neverosimila ar fi ea, doar pentru a evita gandul „mama nu m-a iubit, mamei nu i-a pasat de mine”.

Abuzul, prin incarcatura sa emotionala coplesitoare, lasa o amprenta puternica asupra victimei, o „formateaza” emotional.

La varsta adulta, victimele abuzului din copilarie vor cauta inconstient parteneri abuzivi, de la care vor astepta de asemenea sa primeasca iubirea pe care nu au primit-o in copilarie. Iubire care, exact ca in copilarie, va intarzia sa vina.
De ce accepta violenta si puternica rejectie a partenerului? De ce intra in acest joc, in acest scenariu?
Deoarece inconstient ele simt ca doar acceptand rolul de victima pot ramane in relatie cu partenerul abuziv. Si vor sa ramana in relatie pentru ca inconstient spera ca, daca accepta acest rol si il gratifica pe partener, acesta le va rasplati sacrificiul iubindu-le. Ceea ce, din pacate, in realitate nu ajunge sa se intample.

_______________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce se intorc femeile abuzate la sotul agresiv?’ aparut in Adevarul Week End, 22 noiembrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

P.P.S. In februarie 2014, Ed. TREI a publicat cartea lui David P.  Celani “Iluzia iubirii. De ce se intoarce femeia maltrata la agresorul sau”.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza

Cum sa depasesti un esec sentimental (Adevarul de week end, 8 noiembrie 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Sunt persoane care desi arata bine, sunt inteligente si au o cariera cel putin multumitoare, nu reusesc sa aiba o relatie multumitoare. Unele au perioade lungi de timp in care nu-si gasesc deloc pe cineva, altele au relatii din care ies „sifonate”. Vom numi in continuare aceasta situatie ca „esec sentimental”.
Ce este de facut pentru a iesi din „esecul sentimental”?

Virgil Rîcu: Ma gandesc ca ar ajuta o introspectie menita sa elucideze modul in care s-a ajuns la esec.
In psihoterapia psihanalitica, asta presupune identificarea scenariilor de relationare, identificarea dorintelor inconstiente care intretin scenariile, precum si a pericolelor pe care aceste scenarii sunt menite sa le previna.
Prin lucrul asupra acestor dorinte si temeri, se cauta ulterior elaborarea unui alt tip de scenariu relational.

Adevarul: Cum se face ca de multe ori o persoana gaseste acelasi tip de partener, respectiv se implica in acelasi gen de relatii, de parca ar urma un scenariu? De ce ne indragostim de acelasi tip de persoana?

VR: Psihanalistii vorbesc despre existenta in psihicul uman a unei compulsii la repetitie. Mintea functioneaza in baza unor acte reflexe, automatizate, care ocolesc  sistemul constient. Dintr-o perspectiva cibernetica sau IT-ista, mintea functioneaza in baza unor programe (softuri). Orice efort de adaptare la o situatie noua presupune o dezvoltare de soft care se bazeaza evident pe soft-urile anterioare.
Primele experiente din viata unei persoane sunt de obicei si cele mai importante intrucat atunci se formeaza programele initiale pe care se construiesc achizitiile ulterioare.
Nevoia de siguranta a copilului il determina sa investeasca afectiv persoanele de care el depinde (parinti, bunici etc) si sa le caute prezenta. Familiarul este important pentru ca el este asociat cu siguranta. Ulterior, ca adult, persoana cauta in persoanele noi pe care le intalneste elemente familiare. Altfel spus, cauta inconstient persoane care sa semene cu persoanele importante in copilaria sa.
Pentru copilul mic, lumea este familia sa, iar curentii afectivi care circula prin sistemul familial sunt cei favorizeaza sau inhiba dezvoltarea mintii. Daca copilul se simte iubit si in siguranta, el are incredere sa exploreze lumea si astfel mintea lui se imbogateste, devine curioasa si deschisa la experiente noi.
Daca curentii afectivi in familie sunt preponderent agresivi, ei starnesc in copil frica si nesiguranta. Scopul lui nu este acela de a explora lumea, ci de a se apara de ea. Mintea copilului tinde sa devina un sistem inchis, cu repercursiuni serioase asupra dezvoltarii emotionale si chiar a celei cognitive. In special acesti copii se confrunta la varsta adulta cu tot felul de repetitii in alegerile si experientele lor.
Ei resimt puternic sentimentul de fatidic, de neputinta in fata sortii, dar aceasta nu este decat proiectia rigiditatii propriilor tipare de gandire.

Adevarul: Cum poate fi depasit acest tipar?

VR: Sincer vorbind, nu este tocmai usor. Este greu sa schimbi ceva ce nici macar nu sesizezi bine. Esti constient doar de deznodamantul dezamagitor, dar nu stii cum, prin propriile alegeri si actiuni, tu insuti ai creat acest deznodamant.
Este nevoie de antrenarea unor abilitati de autoobservare si autoanaliza, iar acest antrenament nu este unul facil, cere timp si o mobilizare sustinuta.

Pentru a contura o imagine mai clara, ne putem imagina ca fiecare om este un actor care invata de la cei din jur mai multe scenarii de a fi in relatie. Unii invata scenarii tragice, altii scenarii de comedie. Si fiecare actor se identifica atat de mult cu personajul jucat, incat uita ca el este doar un actor, ca la finalul piesei poate iesi din rol, iar a doua zi poate juca un alt rol.
Exista actori care joaca un numar limitat de roluri si actori care tot timpul invata roluri noi. Exista de asemenea actori care se simt prizonieri ai unui singur rol, rol care devine parte din identitatea lor. Exemplu:„Eu sunt cel care da totul in relatie, iar la sfarsit raman de fiecare data ranit si parasit”.

Pentru a schimba scenariul, este nevoie sa identifici mai intai in ce scenariu joci, cum ai ajuns sa joci un astfel de scenariu, ce te tine intr-un astfel de scenariu, ce beneficii ai si ce speri sa obtii jucand acest scenariu.

Una din descoperirile revolutionare ale psihanalizei a fost aceea ca orice scenariu (vis, fantasma), oricat de tragic ar fi el, este de fapt o strategie de a realiza o dorinta inconstienta.
In momentul in care identifici dorinta inconstienta care  intretine scenariul, poti alege sa renunti la ea pentru o dorinta mai adaptativa sau o poti pastra si elabora constient o strategie mai eficienta de realizare a ei.

Adevarul:„Esecul sentimental” este la fel de intalnit la femei ca si la barbati sau difera in functie de sex?
VR: In dragoste sufera atat barbatii, cat si femeile.

Adevarul: Ce rol are educatia primita in esecul amoros?

VR: Educatia care conteaza este o educatie asemanatoare celei oferite de Sheherezada in „O mie si una de nopti”. Respectiv povesti, filme, situatii de viata avand drept element central suferinta din dragoste si prezentand maniere de a gestiona aceasta suferinta. In felul acesta, reflectand asupra a ceea ce a functionat si asupra a ceea nu a functionat in respectivele povesti, invatam din experienta altor oameni cum sa gestionam propria suferinta.
De asemenea, reflectand cu sinceritate asupra propriei suferinte, transformam suferinta in oportunitate de invatare.

Adevarul: Dar relatia individului cu parintii, respectiv relatia dintre parinti?

VR: Scenariile relationale de baza sunt construite in relatie cu parintii. Ce se intampla intre parinti si intre copil si parinti sunt scenarii care sunt rejucate la varsta adulta in relatie cu partenerul.

Adevarul: De multe ori aceste persoane se intreaba daca este ceva in neregula cu ele sau daca au pretentii prea mari. Cum poti continua fara sa ajungi in pragul depresiei sau fara sa te arunci intr-o relatie nesatisfacatoare (de compromis), doar de dragul de nu fi singur?
Exista o expresie populara: „pe seceta e buna si ploaia cu pietre“. Se aplica ea si in cazul relatiilor? Adica e mai bine sa ne implicam in relatii care nu par din start a fi ceea ce ne dorim, decat sa stam singuri in asteptarea a ceva mai bun?

VR: Sa observam mai intai ca problema este pusa in termeni exteriori persoanei. Psihologii lucreaza cu interiorul (emotii, ganduri, credinte) si ei traduc seceta ca fiind  expresia faptului ca capacitatea afectiva a persoanei este blocata.
Deblocarea capacitatii afective se va solda cu o ploaie regenerativa, fertila in oportunitati.

Nu trebuie sa uitam ca oamenii functioneaza pe doua niveluri (constient si inconstient), iar ceea ce se doreste in plan constient poate sa nu coincida cu ceea ce se doreste in plan inconstient.
O persoana isi poate impune constient sa cunoasca noi persoane, dar inconstient ea ramane atasata de o persoana din trecutul ei. Rezultatul? Persoana respectiva merge la multe intalniri, dar nu poate lega nimic.

In mod similar, o persoana poate declara sincer ca s-a saturat de singuratate dar, la o privire mai atenta, descoperim ca se teme foarte mult de apropriere intrucat in mintea sa asociaza deschiderea si apropierea cu riscul de a fi ranita, folosita si abandonata.
In primul caz, deblocarea afectiva vine pe masura ce se lucreaza atasamentul fata de persoana din trecut; in al doilea caz, deblocarea se produce pe masura ce isi infrunta temerile si cauta sa le inteleaga.
In momentul in care si in plan inconstient, si in plan emotional, persoana este pregatita sa investeasca afectiv intr-o noua relatie, rezultatul nu va intarzia sa apara.

Succesul este intotdeauna rezultatul cooperarii dintre constient si inconstient, dintre rational si emotional.

Adevarul: Cum stii cand ai pretentii prea mari? Exista anumite criterii general valabile dupa care te poti baza sa-ti reformulezi „scara de valori”?

VR: De obicei, atunci cand avem pretentii prea mari de la altii, avem pretentii prea mici de la noi.
Destinatarul cel mai potrivit pentru toate sfaturile, asteptarile, pretentiile noastre, suntem noi insine. Pretentii si asteptari prea mari de la altii este un semn de infantilitate. Un om matur, cu incredere in fortele proprii, are asteptari de la sine, constient ca el insusi este responsabil pentru cum decurge viata sa.

Adevarul: Se poate intampla sa ne indragostim de o persoana inainte de a fi intr-o relatie propriu-zisa si cand ajungem sa fim impreuna sau dupa ce trece timpul realizezi ca persoana de care te-ai indragostit era de fapt o proiectie a mintii tale care nu avea decat foarte putine calitati in comun cu persoana „in carne si oase”. Cum explicati acest lucru? Si cum putem sa ne punem frau imaginatiei pentru a putea lua lucrurile usor, si a realiza inainte sa fie prea tarziu ca nu e persoana pe care ne-o dorim?

VR: Omul este o fiinta a dorintei, manata si dominata de dorinta. Atunci cand vorbim de libertate interioara, vorbim de fapt de autonomia in raport cu propriile dorinte. Vorbim de capacitatea individului de a deveni constient de dorintele sale (inclusiv cele inconstiente), de a le supune reflectiei, de a alege daca sa le urmeze sau sa le abandoneze.

Exemplul la care te referi demonstreaza inca o data ca marile dezamagiri nu sunt decat consecinta fireasca a marilor amagiri. Altfel spus, dorinta pune stapanire pe noi si este grabita sa isi gaseasca implinirea, ne face orbi la toate semnele si detaliile din realitate care ar contrazice-o si care ne-ar avertiza asupra consecintelor.

Necunoscutul (lipsa de informatie) functioneaza ca un spatiu ideal pentru proiectie. Cu cat stiu mai putine lucruri despre o persoana, cu atat imi este mai usor sa imi imaginez lucruri despre ea care sa convina dorintelor mele. Si pe masura ce dezvolt tot felul de fantezii despre ce bine si frumos ne-ar fi impreuna, incep sa ma indragostesc de propriile fantezii (nu de persoana!) si imi doresc atat de mult sa devina reale, incat ignor foarte multe detalii care imi contrazic fanteziile. Sau imi spun ca aceste detalii nu sunt mare lucru si gasesc explicatii ingenioase menite sa imi pastreze fanteziile intacte.

Este important de recunoscut: cu cat sunt mai mari asteptarile noastre de la celalalt, cu atat mai mult avem nevoie noi de dezvoltare personala.

Adevarul: Auzim tot timpul expresii sau primim sfaturi de genul: schimbarea e in tine, cum se aplica in acest caz?

VR: Daca admitem existenta unei legaturi intre cauza si efect, atunci trebuie sa admitem ca situatia noastra actuala de viata este consecinta alegerilor si actiunilor pe care le-am facut pana in prezent.
Daca dorim alte rezultate in viata noastra, atunci trebuie sa realizam alt gen de actiuni; iar daca vrem sa realizam alt gen de actiuni, intentiile noastre trebuie sa fie altele; iar pentru ca intentiile sa fie altele,  avem nevoie de o alta perspectiva, de o alta viziune asupra lucrurilor.
In sensul acesta, schimbarea depinde de noi.

Daca pana acum ne-am victimizat si am aruncat toata responsabilitatea in spatele celuilalt, iar acum renuntam la aceasta viziune si constientizam propria contributie la crearea problemelor, atunci avem sansa sa schimbam ceva in viata noastra.

Daca sesizam propria infantilitate atunci cand pretindem  tot felul de lucruri partenerului, dar nici nu ne trece prin minte ideea de a oferi ceva in schimb, atunci avem sansa de a face ceva in vederea reechilibrarii balantei,  iar situatia se va schimba in consecinta.

Adevarul: Persoanele care au parte de relatii nefericite spun ca nu au noroc in dragoste. Cum  atragi norocul?

VR: A gandi in felul acesta inseamna a ignora legea cauza-efect.
De fiecare data cand vorbim despre soarta si noroc, vorbim de fapt despre un sentiment de neputinta.Despre neputinta de a face ceva, dar mai ales despre neputinta de a vedea clar ce se intampla. In acelasi timp, vorbim despre refuzul de a reflecta asupra atitudinilor si actiunilor noastre.

Cum putem „atrage” lucruri bune in viata noastra?
Facand lucruri bune.
Cum putem avea „noroc” in dragoste?
Sfatul lui Seneca nu si-a pierdut din actualitate: „Daca vrei sa fii iubit, iubeste”.
Cum stim ca iubim pe cineva?
Atunci cand, facand ceva pentru el, nu asteptam altceva in schimb.

Adevarul: S-au scris carti, s-au facut filme despre persoane care isi atrag partenerii dupa un set fix de reguli. Exista asa ceva?
(de Ex: nu suni pe cineva decat a 2-a, a 3-a zi dupa ce ti-a dat nr lui.)

VR: Exista persoane care scriu astfel de carti (despre una stiu sigur ca a fost tradusa si in limba romana) si exista si mai multe persoane care le citesc si incearca sa puna ideile in aplicare. In special in USA, unde exista preferinta masiva pentru tot felul de modele „How to…”

Presupun ca in aceasta categorie exista deopotriva barbati si femei, si eventual se pot cupla.
Aceasta maniera de a privi lucrurile tradeaza tendinte controlatoare si manipulatoare. Inclusiv in Romania are adeptii ei. De exemplu, am intalnit numeroase persoane folosind expresia „a sti ce butoane sa apesi pentru a obtine rezultatul dorit”.

A trai cu un robot sau cu o masina care iti raspunde la comenzi poate sa iti aduca siguranta si confort…dar parca o relatie interumana inseamna altceva.

_________________________________________________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Esecul sentimental, intre mostenire si frica de schimbare’ aparut in Adevarul Week End, 8 noiembrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

Leave a comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Importanta banilor in cuplu (Adevarul de week end, 25 oct 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Saptamana aceasta vorbim despre importanta banilor intr-o relatie. Am pornit de la un studiu britanic care spune: „Casatoria este de 20 de ori mai importanta pentru bunastarea unei persoane decat veniturile obţinute si de 13 ori mai importanta decat deţinerea unei locuinţe“. Dar si de la un studiu facut de Discovery network care spune ca trasaturile pe care le cauta o femeie la un partener sunt: inţelegere şi loialitate (89%), onestitate(78%),  simţul umorului (54%).

Cum comentati concluziile acestor studii?

Virgil Rîcu: Rezultatele primului studiu demonstreaza inca o data ca nevoile de atasament si de siguranta emotionala (satisfacute prin casnicie) sunt prioritare celor de ordin material.

Referitor la cel de-al doilea studiu am rezerve. Sunt studii care au demonstrat ca exista diferente semnificative intre ceea ce declara oamenii ca isi doresc si ceea ce isi doresc cu adevarat. Oamenii functioneaza pe 2 niveluri (constient si inconstient) si adesea se intampla ca dorintele de la nivelul constientului sa fie contrazise de cele de la nivelul inconstientului.

Adevarul: In opinia dvs. cat de importanti sunt banii intr-o relatie?

VR: Depinde de semnificatia simbolica pe care fiecare o acorda banilor.
Pentru unii, banii sunt ochiul dracului („Ptiu, drace!”) si radacina tuturor relelor, idei care subliniaza puterea de fascinatie, de tentatie pe care o au banii asupra lor insisi.

Unii prefera spiritualitatea, o viata „curata”, care le permite sa se simta superiori celor care „au mancat mult rahat cand erau mici”, iar acum, la varsta adulta, sunt “plini de bani”. Acesti oameni se apara de propria invidie prin dispret, incearca sa compenseze o lipsa telurica printr-o bogatie in plan ideatic.

Pentru altii, banii sunt totul. Nu conteaza educatie, talente, idealuri si alte „abstractiuni” inutile. In opinia lor, „Daca nu ai bani, nu ai nimic. Nimeni nu te respecta, scuipa toti pe tine”.
Aceste conceptii tradeaza sentimentele de neputinta, de autodevalorizare si de umilire. Ai nevoie de bani „ca sa fii cineva”, sa te respecte lumea. Banii iti asigura respectul.

“Banii iti asigura independenta, libertate, mobilitate”, considera cei cu o autostima crescuta si cu incredere in fortele proprii.

Psihanalistii asociaza banii cu conflicte legate de  putere, control si agresivitate.
Deci, daca intr-un cuplu predomina discutiile despre bani, este foarte probabil ca lupta dintre ei sa fie o lupta pentru putere.

Din cele ce am spus mai sus, reiese ca importanta banilor intr-o relatie de cuplu tine de conflictele interioare ale fiecaruia, de imaginea despre sine, despre nevoia de a se pozitiona superior in raport cu ceilalti.

 Adevarul: Pot fi depasite problemele in cuplu cauzate de bani sau pornind de la bani se ajunge la altele?

VR: Intotdeauna se ajunge la altele.

Sa ne imaginam situatia unui cuplu tanar cu venituri medii, ea vrea sa schimbe mobila in sufragerie, iar el vrea niste super boxe sau vrea sa-si schimbe masina. Evident, apar discutii pe tema banilor si evident, daca ar fi fost suficient de multi bani, ambii si-ar fi satisfacut dorintele.

Dar niciodata nu vor exista suficienti bani, pentru ca orice suma de bani disponibila genereaza multe dorinte care se intrec pentru a-si gasi satisfacerea.

Privind lucrurile din alta perspectiva, problema cuplului nu tine de bani, ci de cum isi negociaza ei prioritatile, cum se raporteaza fiecare la nevoile celuilalt. A spune ca se cearta din cauza banilor este o maniera de a privi lucrurile simplista, superficiala si reductionista.

In spatele discutiilor legate de bani, exista intotdeauna reprosuri vis-a-vis de insensibilitate, nepasare, rejectie („tu nu tii niciodata cont de nevoile mele”, tu nu ma asculti niciodata”, „eu trebuie sa ma sacrific de fiecare data”, „tie nu-ti pasa de cum ma simt eu!” etc)

Daca cei doi ar rezona emotional, asta ar duce la generozitate, nu la razbunari.

Adevarul: Exista mai multe expresii pe aceasta tema:
• „Dragostea trece prin stomac“ sau „dragostea nu tine de foame“

•„Banii nu aduc fericirea“ (eventual cu completarea „doar numarul lor“)
cat de actuale sunt ele si cum se aplica relatiilor in viziunea dvs?

Referitor la expresiile „Dragostea trece prin stomac“ sau „dragostea nu tine de foame“, imi place sa cred ca aceste expresii apartin unor timpuri trecute, unor timpuri in care evolutia era putin probabila si se realiza extrem de greu si de lent. Aceste expresii erau sfaturi date tinerelor fete sarace pentru a descuraja casatoria din dragoste cu tanar sarac si pentru a le convinge sa accepte o casatorie lipsita de romantism, dar satisfacatoare material. Erau timpuri in care situatia femeilor nu putea evolua decat prin casatorie. Acum lucrurile stau altfel, orice poate evolua printr-un efort dedicat.

Referitor la „Banii nu aduc fericirea”…

Banii asigura confortul, dar nu fericirea. Foarte multi oameni bogati experimenteaza stari depresive; foarte multi copii de bani gata sunt nefericiti si se indoiesc de propria lor valoare; iar femeile intretinute sunt mai tot timpul plictisite si usor iritabile.

Adevarul:  Certurile din cauza neajunsurilor financiare pot fi depaşite sau, in timp, relatia se „macina” din cauza prea multelor griji?

VR: Certurile din cauza neajunsurilor financiare pot fi depasite in masura in care se constientizeaza ca ceea ce deranjeaza de fapt este intotdeauna o problema de atitudine.

Adevarul: Cum e mai bine intr-o relatie, ca partenerii sa puna banii la comun sau sa fie fiecare cu caştigul sau?

VR: Nu stiu cum este mai bine, un psiholog nu are raspunsuri  predefinite si nici nu stie ce este mai bine pentru o persoana. Ceea ce face un psiholog este sa puncteze lucruri care scapa atentiei constiente a persoanei, elemente importante care sunt in mod sistematic ignorate si care, odata luate in calcul, ofera o imagine mai ampla, mai putin incompleta, mai clara a situatiei.
O problema bine definita este pe jumatate rezolvata, asa se spune.

Ma gandesc ca un cuplu care pune totul la comun, inclusiv banii, functioneaza pe baza unei fantasme de fuziune: „noi doi suntem unul, prin urmare facem totul in comun, gatim impreuna, spalam vasele impreuna, nu iesim separat cu prietenii, ci doar impreuna, banii mei sunt si ai tai si viceversa etc”.

Un cuplu in care banii nu se pun toti la comun, fiecare cu castigul lui, dar fiecare isi aduce partea sa de contributie la cheltuielile casei, in mod echitabil, este un cuplu in care granitele sunt mai vizibile si mai usor de respectat.

Acesti parteneri au grad de maturitate emotionala mai ridicat, accepta si tolereaza mai bine diferentele („accept ca tu ai putea gandi diferit, ca tie ar putea sa iti placa alte lucruri decat mine”), nu transforma    aceste diferente in puncte ireconciliabile.

Adevarul:  Cum se impaca separarea veniturilor cu „la bine şi la greu”?

VR: Separarea veniturilor nu coincide obligatoriu cu anularea sprijinului si al generozitatii.

Adevarul: Cum sunt afectate in timp relatiile in care intre parteneri exista diferente (foarte) mari intre veniturile lor (fie ca vb de salarii, fie ca unul dintre parteneri provine dintr-o familie foarte bogata)?

VR: Cred ca orice persoana, pentru a se simti bine cu sine, are nevoie sa se simta valoroasa intr-un fel sau altul.

La fel cum pretul unui produs se presupune a reflecta valoarea lui, la fel un salariu sau un venit mare se presupune a reflecta valoarea unei persoane.

Banii inseamna apreciere. Daca sunt bine platit, asta inseamna ca angajatorii mei (daca sunt angajat) sau clientii mei (daca sunt antreprenor), aprecieaza munca mea si ma considera valoros. Iar pentru ca altii ma apreciaza si eu dezvolt o autostima crescuta.

Evident, sunt multe moduri prin care eu ma pot simti valoros (cum ar fi sa actionez conform unor principii umanitare nobile sau sa pornesc o revolutie menita sa rastoarne un sistem de valori si sa promoveze un altul), dar banii sunt o dimensiune observabila si cuantificabila a valorii.

Banii au o stransa legatura si cu puterea (cu bani poti face multe), deci daca fac bani, ma simt puternic, ma simt independent, pot sa ma descurc, nu depind de nimeni.

Revenind la situatia de cuplu, o diferenta mare in ceea ce priveste veniturile ridica intrebari cu privire la valoare si la putere.  Comparatia si competitia sunt inevitabile, chiar daca sunt tacite, dupa cum inevitabila este si invidia, chiar daca este nerecunoscuta sau negata.

Cel cu venituri mici adesea se simte incapabil sa castige competitia, iar pentru a proteja relatia de efectele invidiei, va dezvolta tot felul de mecanisme de aparare si strategii de reglare a stimei de sine.

De exemplu, se refugiaza intr-un sistem de valori in care alte lucruri (nu banii) sunt importante. Dezvolta preocupari intelectuale, boeme si artistice si incearca sa se autoconvinga ca banii nu sunt importanti.

Evident, nu ar renunta la partenerul care aduce bani pentru un artist cu venituri inconsistente, dar poate avea un love affair in secret cu acest gen de persoane.

In alte cazuri, partenerul cu venituri mai mici poate imbratisa sistemul de valori al celuilalt, poate accepta  faptul ca banii sunt importanti si pentru el, dar neaga, ignora, pretinde ca nu observa faptul ca celalalt face bani, nu el insusi.

Se poate produce o identificare cu celalalt: el (celalalt) devine „noi”. Noi facem, noi negociem contracte importante, noi dezvoltam afaceri, noi achizitionam proprietati etc…cand de fapt doar celalalt face aceste lucruri.

In felul acesta, partenerul cu venituri mici se simte valoros si important prin asocierea cu partenerul prosper.

Este acelasi mecanism care apare si in cazul unora din angajatii marilor corporatii: identificarea cu brand-ul corporatiei creeaza iluzia unei valori si puteri proprii, efect care dispare (uneori intr-o maniera dureroasa si bulversanta) odata cu parasirea sistemului, cand persoana realizeaza ca puterea de face lucruri sa se intample apartine organizatiei si nu siesi.

Rezumand, partenerul cu venituri mici se confrunta cu sentimente de invidie, de dependenta, de indoiala cu privire la ceea ce poate face el singur si la cat valoreaza in ochii celorlalti. Trairi carora incearca sa le faca fata dezvoltand tot felul de mecanisme si strategii de supravietuire.

Partenerul cu venituri mari in cuplu se simte valoros prin contributia pe care o aduce la bunastarea cuplului, se simte puternic si simte ca are un ascendent asupra celuilalt.

Daca iubeste controlul (altfel spus, daca se teme sa nu fie parasit), va intretine aceasta situatie in cuplu si va sabota – mai mult sau mai putin inconstient – eforturile partenerului de a creste profesional.

Multe persoane care iubesc puterea au nevoie de un partener pe care sa-l simta in totalitate la dispozitia lor si atunci chiar le convine ca celalalt sa nu lucreze  (de fapt, sa lucreze doar pentru ei).

In cazul unui barbat, ceea ce se spune in act este dorinta infantila a baiatului de a o avea pe mama permanent disponibila pentru el in timp ce el se joaca realizand fapte eroice.

In cazul unei femei care intretine un barbat, ceea ce se pune in act este fantezia unei mame care creste un copil ce nu se poate descurca fara ea. Inconstient, ei ii convine ca el nu se poate descurca fara ea, intrucat asta pare a-i garanta ca nu o va parasi.

Concluzionand, cuplurile in care exista diferente majore intre veniturile lor si care rezista pe termen lung, sunt mai degraba cupluri de tipul parinte-copil decat adult-adult.

Adult esti atunci cand te poti intretine singur si te bazezi pe tine pentru indeplinirea dorintelor tale.

Adevarul: Veniturile mai mari dicteaza in casa?

VR: Intr-un fel sau altul, da.

Adevarul: Care sunt sansele unei relatii/casatorii care are la baza o motivatie materiala, fie ca vorbim de cazul in care unul dintre parteneri il vrea pe celalalt pt contul din banca, fie ca amandoi au o situatie materiala buna, pe care vor sa şi-o sporeasca prin aceasta reunire?

VR: De multe ori, privim dragostea superficial, idealist si…nesincer.

Daca am fi mai obiectivi, ne-am pune desigur intrebarea: de ce Cenusareasa trebuia sa se marite neaparat cu un print si nu cu baiat modest, dar muncitor din oraselul ei?

Tranzactia pe care nu vrem sa o vedem, pentru ca „nu e de bon ton” si pentru ca ar distruge vraja subtire a romantismului, este aceasta: el o ia pe ea pentru frumusetea ei, iar ea il ia pe el pentru banii lui (daca  e si frumusel, cu atat mai bine). E o tranzactie, ca toate tranzactiile. Nu e nevoie ca iubirea sa fie implicata.

Cea de-a doua situatie (amandoi au o situatie materiala buna si vor sa şi-o sporeasca prin aceasta reunire) caracterizeaza mariajul traditional. In trecut (in urma cu 100 de ani si mai mult), casatoria din dragoste era mai degraba o exceptie decat o regula.
Raison d’être al unei casatorii avea mai degraba de a face cu asigurarea bunastarii materiale decat cu dragostea.

Daca cei doi vad casatoria ca pe un parteneriat de afaceri, de multe ori asistam la mariaje foarte stabile si longevive. Vorbim despre un cuplu adult-adult. Exista respect intre parteneri (mult mai mult decat in relatiile pasionale), fiecare se gandeste cum actiunile proprii il vor afecta pe celalalt si, chiar daca relatia nu este savuroasa si incarcata de adrenalina, in timp se dezvolta o afectiune care incepe sa semene cu dragostea.
De multe ori, relatia se mentine solida chiar daca unul sau ambii parteneri au legaturi extraconjugale.

___________________________________________________________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Banii si iubirea. Cine aduce fericirea?’ aparut in Adevarul Week End, 25 octombrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala