Prapastia dintre generatii (interview Psychologies)

Iulia Alexa  (redactof sef Psychologies): Exista o prapastie intre generatii? Cum se manifesta ea?

Virgil Rîcu: Un punct de vedere superficial, simplist, ar fi urmatorul: conflictul intre generatii este conflictul intre vechi si nou, intre atasamentul pentru pastrarea traditiilor, pe de o parte, si deschiderea la schimbare, la nou, pe de alta parte, intre frica de viitor si increderea in viitor.

Generatia parintilor vrea sa conserve ceea ce a cladit bun si sa asigure continuitatea unui mod de viata in care a investit afectiv enorm.

Dorinta parintilor este de a transmite ceea ce au descoperit drept valoros in viata si se simt satisfacuti in masura in care copiii sunt receptivi, dornici sa primeasca si sa duca mai departe ceea ce ei vor sa le transmita.

Pana acum, toate bune si frumoase, numai intentii pozitive. Doar ca… pe langa aceste intentii si actiuni bune, luminoase, se strecoara si anumite „parti de umbra“, cu „efecte secundare“ parazitare.

De exemplu, stim deja ca multe din lucrurile pe care parintii vor sa le transmita copiilor sunt proiectii narcisice: respectiv, parintii vor ca ai lor copii sa realizeze ceea ce ei au valorizat si si-au dorit intotdeauna, dar n-au reusit sa realizeze.

Copiii pot simti acest lucru, res­pectiv ca parintii sunt mai preocupati de propriile ambitii, decat de ceea ce ei, copiii, isi doresc cu adevarat (altfel spus, copiii simt ca parintii ii folosesc – inconstient, bineinteles – ca instrument de realizare a propriilor ambitii), si atunci se revolta.

De asemenea, ei pot simti, pe baza reflectiei asupra propriei experiente de viata, ca viziunea parintilor asupra lumii si formulele lor de succes nu sunt tocmai bune sau adecvate momentului prezent.

Formulele de succes nu sunt vesnice, ele se schimba in functie de schimbarile sociale care le conditioneaza.

De pilda, la inceputul anilor ’90, majoritatea parin­tilor recomanda copiilor lor job-uri la stat, pentru ca erau stabile si descurajau orientarea catre sectorul privat.

Intre timp lucrurile s-au schimbat, generatia de parinti din prezent gandeste  exact opusul. Altfel spus, copiii descopera ca „harta (asupra lumii mos­tenite de la parinti) nu este teritoriul“.

Vorbim despre prapastie intre generatii atunci cand ne sar in ochi extremele si atitudinile rigide: parintii se ataseaza in mod excesiv, rigid, de anumite idei despre cum este sau cum ar trebui sa fie lumea, ignorand toate acele aspecte ale realitatii care le semnaleaza ca harta lor mentala asupra lumii are nevoie disperata de o actualizare; tinerii dezvolta o filosofie extremista si simplista conform careia „tot ceea ce e nou, e bun, tot ceea ce e vechi, este rau“.

La un nivel mai profund, la nivel emotional, conflictul intre generatii este trait asemenea unui conflict de putere. Parintele este autoritatea care dicteaza („eu te-am facut, eu te omor“, „cat timp traiesti in casa mea, trebuie sa faci cum spun eu“), copilul este persoana dependenta, care se supune.

Inevitabil, la un moment dat, de obicei in perioada adolescentei, apare rebeliunea copilului, razboiul lui pentru independenta. Si, astfel, ajungem la un alt nivel de profunzime: conflictul intre generatii este expresia unor dificultati de separare, atat ale parintilor, cat si ale copiilor.

Parintilor le este greu sa se desparta de copii si atunci cedeaza tentatiei de a-i infantiliza, astfel incat acestia sa para ca au in continuare nevoie de ei.

Copiilor le este greu sa se desparta de parinti si atunci, pentru a putea face totusi acest lucru posibil, folosesc strategia de a se focaliza pe partile negative ale acestora.

Intr-un fel, conflictul intre generatii este conflictul dintre doi copii. Mai exact, dintre un copil care plange furios pentru ca se simte respins, eventual abandonat, si un altul care vrea sa simta ca este suficient de puternic pentru a abandona si a-si urma calea proprie, imbratisand increzator viitorul.

Copilul care plange furios pentru ca se simte abandonat este parintele, iar lucrul acesta nu trebuie sa ne mire, am acceptat deja cu totii (sper, psihologia a demonstrat asta din plin) ca orice adult ascunde in interiorul sau un copil.

Cand spun „doi copii“, spun asta pentru a sublinia faptul ca amandoi – atat copilul, cat si parintele – au nevoie de crestere in plan emotional, psihologic.

Psychologies: Cum ar putea sa comunice mai bine persoanele din generatii diferite? Sa se apropie?

V. R.:

Maturizandu-se psihologic. Adultul intolerant, rigid si ingust la minte nu este altceva decat un copil necrescut.

Incurajand comunicarea autentica, exprimarea libera. Copilul are nevoie sa se simta in siguranta atunci cand spune adevaruri care nu convin parintilor.

Lucrand pentru a face tranzitia de la conflict la cooperare, de la dominatie la respect reciproc.

Din fericire, in prezent, observam o crestere in planul tolerantei care se soldeaza cu o diminuare a prapastiei dintre generatii: azi nu mai intalnim asa de frecvent cazuri in care parintii isi reneaga si isi dezmostenesc copiii pentru ca acestia nu au ales calea indicata de ei.

De asemenea, asistam la o revolutie in planul parenting-ului: daca generatiile trecute de parinti erau preocupate sa-si educe copiii in spiritul respectului pentru parinti si al obedientei fata de parinti („copiii trebuie sa asculte de parinti“), actuala generatie de parinti se concentreaza pe identificarea si respectarea nevoilor copilului.

Este un pas extraordinar, ale carui semnificatie si consecinte se vor intinde mult in viitor.

Psychologies: De ce, azi, unii tineri simt ca nu e timpul de casatorie, de exemplu, in vreme ce parintii lor deja se vad bunici?

V. R.: Tinerii sunt mai constienti de ceea ce inseamna o relatie pe termen lung si nu mai cred in acel „s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti“.

Sunt mult prea multe divorturi in jurul lor ca sa mai creada asta. Parintii privesc lucrurile din perspectiva dorintei proprii („ne-ati parasit, dati-ne niste nepoti la schimb“).

Psychologies: Se accentueaza oare diferenta odata cu patrunderea tehnologiei? Are tehnologia rolul de a-i aliena  pe membrii familiei? Ce vedeti in terapie?

V. R.: Personal, eu nu sunt atat de ingrijorat de a avansul tehnologic. Viitorul apartine tehnologiei, iar copiii au nevoie sa se adapteze acestor schimbari. Ar fi bine ca si noi, parintii, sa o facem.

Sunt multi parinti ingrijorati de faptul ca ai lor copii sunt „dependenti“ de tableta, dar eu vad in copilul absorbit de tableta copilul de altadata, copilul din generatia noastra, absorbit de lectura sau copilul care se refugia in lectura.

Sa nu sarim repede la simptom si sa confiscam tableta. Nu poti lua ceva fara a da altceva in schimb.

Poate ca un copil este dornic sa se conecteze excesiv la net pentru ca simte ca nu se poate conecta emotional la membrii familiei sale.

Echilibrul este calea, etalonul. Iar daca este sa fim sinceri cu noi insine, si noi ne petreceam timpul liber altfel decat o faceau parintii nostri.

Psychologies: Educatia tot mai cosmopolita si mai complexa de care au parte copiii, ii face pe acestia sa se departeze de ceea ce asteapta parintii de la ei? E bine sau e rau?

V. R.: Educatia, pe de o parte, si ritmul schimbarilor in plan socioeconomic, pe de alta parte. Ritmul accelerat al schimbarilor face ca asteptarile parintilor sa devina anacronice, iar previziunile lor sa se dovedeasca neadevarate.

E bine sau e rau? Cred ca e de bine ca noile generatii sa se adapteze schimbarilor, chiar si in impotriva asteptarilor parintilor.

Asa cum a demonstrat Darwin, supravietuirea (si succesul) depinde de capacitatea indivizilor de a se adapta schimbarilor.

Capacitatea de adaptare este o masura a inteligentei. Asadar, sa ne straduim toti, parinti si copii, sa fim inteligenti.

Psychologies: Cand incep parintii sa nu-si mai inteleaga copiii? In adolescenta? Mai devreme?

V. R.: A nu-ti intelege copilul, in conditiile in care ai fost si tu copil odata, inseamna a nu te intelege pe tine. Parcurgand diferite varste, copiii activeaza in parinti propriile framantari, dileme, nelinisti ale acestora traite la respectivele varste.

Diverse dorinte inconstiente si defensele asociate sunt reactivate in parinti. In cele mai multe cazuri, reactiile exagerate ale parintilor reflecta propriile temeri.

De exemplu, multi parinti se tem ca sexualitatea fiicelor lor sa nu scape de sub control. Este o proiectie: inconstientul parintelui abunda in fantezii sexuale reprimate.

Unii tati se tem ca fiii lor sa nu devina homosexuali. Este proiectia propriilor dorinte homosexuale latente, inconstente, asupra fiilor.

Alti parinti se tem ca ai lor copiii sa nu devina victime ale consumului de droguri: este o temere fata de propriile tendinte catre dependenta.

Bineinteles, se poate intampla ca aceste pericole sa fie foarte reale; mai ales ca, uneori, copiii au tendinta de a pune in act temerile (dorintele inconstiente) ale parintilor.

Psychologies: Dar copiii pe parinti? Cand incep sa para depasiti si anacronici?

V. R.: De obicei, in relatia cu parintii, copiii parcurg urmatorul ciclu: idealizare (parintii stiu ce-i mai bine, lucrurile sunt exact cum spun parintii ca sunt), indoiala, respingere, intoarcere (intelegere realista, „totusi avea dreptate tata atunci cand zicea ca…“).

Indoiala si respingerea apar in momentul in care gandirea critica a copiilor se dezvolta semnificativ, adica in perioada adolescentei.

La aceasta varsta, ei pot compara eficient diverse moduri de a gandi, de a pune problema.

Psychologies: Ce ar trebui sa gandeasca, la ce sa mediteze, ca sa afle valoarea fiecaruia in sistemul familial? Daca ar face un exercitiu de imaginatie sa isi reprezinte viata fara mama sau tata… cum ar fi oare? Ati recomanda asa ceva?

V. R.: Sa iti imaginezi viata fara mama si fara tata echivaleaza cu a-ti imagina cum e sa fii independent, pe propriile picioare, cum sa iti asiguri singur functiile de protectie, grija, suport, monitorizare, gandire critica, reflectie, organizare, planificare etc.

Practic, intregul parentaj si intregul sistem educativ institutionalizat vizeaza atingerea acestui stadiu. Ceea ce a scos insa in evidenta psihoterapia, este ca desprinderea emotionala se realizeaza mai greu, intrucat foarte multi parinti ascund in ei copii (sunt ei insisi copii la nivel psihologic), copii la care desprinderea nu s-a facut firesc, la varsta potrivita, ci au cunoscut respingerea si abandonul timpuriu.

Acesti parinti duc cu ei aceste rani si le este dificil sa se separe de proprii copii.

Nu este insa mai putin adevarat ca si copiilor le este greu sa se desparta de parinti: reprosurile inversunate pe care le adreseaza incontinuu parintilor, refuzul iertarii reprezinta dovezi in acest sens.

Acesti copii prefera sa ramana intr-o eterna atitudine rebela, acuzatoare si revendicativa, tocmai pentru a evita sa se gandeasca la separare, indepen­denta, autonomie.

Nu numai parintii au asteptari de la copii, ci si copiii au asteptari de la parinti. Reprosul cel mai intens pe care copiii il fac parintilor, desi aproape niciodata intr-un mod explicit, este acela de a nu fi fost perfecti, de a nu le fi oferit iubirea perfecta exact in forma perfecta dorita de ei.

A-ti imagina viata fara parinti, ca si a-ti imagina o viata fericita cu parintii, implica in mod deosebit a face doliul acestor dorinte infantile de a avea (de a fi avut) parintii ideali, perfecti.

Doar in momentul in care atingem un nivel de dezvoltare personala care sa ne permita sa acceptam propriile limite si limitele celorlalti, doar in momentul in care putem spune impacati ca „mama si tata au facut pentru mine tot ce au putut ei, de la nivelul de evolutie la care se aflau“, relatia cu parintii are sansa sa fie una fericita.

______________

Interviul de mai sus a aparut in revista Psychologies, decembrie 2014.

Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie (Adevarul de week end, 31 ianuarie 2014))

Adevarul (Elena Coroianu): De multe ori exista tendinta ca la inceputul unei relatii sa-ti abandonezi prietenii din dorinta de a petrece cat mai mult timp cu partenerul. Cat de daunator este asta pentru relatie si pentru echilibrul personal?

Virgil Rîcu: Dorintele exercita presiunea de a fi satisfacute. Daca simti dorinta de a petrece mai mult timp cu partenerul, oricum nu te vei gandi decat la asta. Indeplinindu-ti dorinta, presiunea dispare, urmeaza o (foarte) scurta perioada de liniste si fericire (fericirea este absenta dorintei, dupa cum reiese si din expresia „sunt fericit, acum nu imi mai doresc nimic”), apoi apare o noua dorinta, cum ar fi aceea de a-ti revedea prietenii, si implicit o presiune de a cauta in aceasta directie.

Nu-i nicio problema aici. Asa functioneaza lucrurile. Problemele apar atunci cand suprapunem tot felul de semnificatii, izvorate din propriile temeri, peste mersul firesc al lucrurilor.
De exemplu, dupa ce el si-a satisfacut dorinta (pofta?) de a fi cu ea, incepe sa se gandeasca la o intalnire cu prietenii. Ea insa interpreteaza acest lucru prin prisma temerii ei de a fi parasita: „S-a saturat de mine asa de repede! Acum o sa ma paraseasca! De fapt, nu ma iubeste, doar s-a folosit de mine si acum ma paraseste!”
Daca nu ar exista acest comentariu mental (mai exact, daca nu ar exista teama de a fi parasita care genereaza aceasta interpretare), el s-ar duce cu prietenii, si dupa ce aceasta dorinta s-ar satisface, ar aparea foarte probabil dorinta de a o revedea pe ea.

Adevarul: Cand locuiesti cu partenerul, cum ii dai ocazia sa i se faca dor de de tine? Fara a pleca de acasa 🙂

VR: Deci dorinta ei este ca lui sa i se faca dor de ea. Carui scop serveste aceasta dorinta, ca lui sa-i fie dor de ea?
Scopului de a se intalni („mi-e dor de el, vreau sa-l vad si vreau ca si el sa simta la fel”) sau unui scop de validare („vreau ca el sa se gandeasca cu dor la mine, dar chiar in momentul asta nu vreau sa ma intalnesc cu el, am alta treaba”)?
Sau poate „vreau ca lui sa i se faca dor de mine” este o dorinta proiectata, insemnand de fapt „vreau ca mie sa mi se faca dor de el, ma sperie putin faptul ca nu simt ca-l mai doresc”?

Adevarul: Exista persoane care cred ca pentru o buna relatie cu partenerul (de lunga durata) este ideal ca fiecare partener sa aiba propriul dormitor. Ce parere aveti?

VR: O astfel de persoana are dreptate! Pentru ea, aceasta situatie este ideala. Dar daca incercam sa generalizam si sa consideram ca pentru oricine este valabil, am construit deja un pat al lui Procust!

Adevarul: Am intalnit aceasta idee si la persoane tinere (de obicei femei, care isi doreau acest lucru pentru a nu fi surprinse intr-o ipostaza mai putin atragatoare), dar si la persoane care au trecut de o anumita varsta si care motivau aceasta dorinta prin aparitia unor probleme medicale, sforaitul partenerului pe care dupa X ani nu-l mai pot accepta, etc. Asadar se poate spune ca exista o varsta potrivita la care sa se ajunga la dormitoare separate? Care ar fi aceeea?

VR: Sa observam ca atat persoanele tinere, cat si persoanele in varsta folosesc ideea dormitului separat ca strategie menita sa protejeze stabilitatea cuplului: primele pentru a-si proteja imaginea „aranjata” si a evita sa-l dezamageasca pe partener, celelalte pentru a-si proteja relatia de propria ostilitate.
Sa observam de asemenea ca multe din lucrurile pe care le fac oamenii in cuplu sunt menite sa protejeze cuplul de pericolul aparitiei unor stari emotionale care pot duce la destramarea lui (dezamagire, furie, ostilitate).

Daca analizam in profunzime situatiile, vom ajunge mereu la aceeasi concluzie: nu exista probleme, ci doar solutii! Orice problema este o solutie menita sa previna un pericol mai mare. Iar de multe ori, acest pericol exista doar in imaginatie!

Adevarul: Stiu pe cineva care odata cu mutatul intr-o locuinta noua, si-a ales mobila de dormitor cu un pat mai mic decat precedentul, pe motiv ca asa va exista mai mult contac fizic intre parteneri, motivand ca nu actul sexual in sine il urmarea, ci atingerea nonsexuala (daca pot zice asa). Ce parere aveti? (respectiva persoana are o teorie cf careia apropierea fizica – in afara contactului sexual – de genul imbratisare, sau ca sa o citez atingerea „piele pe piele“ ii apropie pe parteneri, creaza/consolideaza o legatura)

VR: A sta intr-un astfel de contact senzorial este o experienta savuroasa a intimitatii, care pe mine ma trimite cu gandul la nostalgia dupa contactul mama-bebelus.

Adevarul: Am vzt un interviu al unui actor de la Hollywood, ajuns la o varsta venerabila si care toata viata a fost insurat cu o singura femeie, inca din tinerete. Intrebat fiind care este secretul, a raspuns: „bai separate”. Ce parere aveti despre asta?

VR: Este vorba de o gluma, desigur, dar gluma este o maniera adaptativa de a comunica un adevar: a nu deveni intruziv, a nu dori sa stii chiar totul despre partener pentru a pastra un spatiu de proiectie, a nu lasa realitatea sa alunge imaginatia sunt lucruri importante in cuplu.

Adevarul: Cat de mult conteaza cum o pornesti in relatie pentru a-ti mai schimba apoi obiceiurile?
De exemplu, voi prezenta povestea unei fete care si-a cunoscut actualul sot pe cand era studenta la Facultatea de Arte Plastice. La momentul acela talentul ei parea un atu, iar iubitul ei era mandru de ea. Cu toate acestea, cand s-au mutat impreuna si ea a vrut ca intr-un colt al balconului sa-si instaleze sevaletul (pt ca acolo avea cea mai buna lumina si nici nu ocupa spatiul din locuinta) el s-a opus vehement. Ea a cedat si nu si n-a mai pictat. Dupa ani de casatorie si (vreo doi de la nasterea copilului) printre alte certuri si suparari ale ei fata de comportamentul sotului este si faptul ca nu o lasa sa picteze.
Ce parere aveti despre aceasta situatie?

VR: Cred ca in aceasta poveste, ca in toate povestile, sunt multe lucruri nespuse.
O poveste este asemenea unui tablou: exista lucruri in prim plan si lucruri in fundal. Daca ai aduce in fata lucrurile din fundal, perspectiva s-ar schimba semnificativ.

Asa cum este povestit cazul, pare ca el nu o lasa pe ea sa picteze, ca are ceva impotriva pasiunii si talentului ei. Dar, daca suntem atenti, el nu a fost de acord ca ea sa picteze pe balcon! – interesant, motivele lui sunt trecute sub tacere. Eu pot sa imi imaginez, de exemplu, ca a picta pe balcon lui i se parea mult prea ostentativ, poate ca se jena de vecini sau de trecatori…sau poate era gelos!
Perspectiva se schimba: el nu are nimic impotriva pictatului, lui nu-i plac tendintele ei exhibitioniste sau el nu are incredere in fidelitatea ei.

Reintorcandu-ne la ea, ramane intrebarea: oare nu a renuntat prea usor la pictat? Multi dintre noi stim foarte bine ca, in copilarie, daca ne pasiona o carte, citeam si la lumina lanternei, a lumanarii sau chiar a clarului de luna!
La fel si eroina noastra, daca ar fi fost devorata de pasiunea pictatului, ar fi pictat si la lumina lunii! Prin urmare, poate ca nu ar strica sa se intrebe daca nu cumva se ascunde in spatele scuzei ca nu o lasa sotul.

Adevarul: Daca nu ai alte hobbyuri fata de cele ale partenerului, exista riscul sa devii plictisitor pentru partener?

VR: Multe persoane pun intrebarea aceasta. Este o intrebare care izvoraste din frica. Iar de ce iti este frica, nu scapi.
Multe persoane adopta tot felul de strategii pentru a nu deveni plictisitoare, dar – intrucat initiativele lor nu  sunt spontane, nu sunt firesti – automat genereaza crispare, incordare, iar rezultatul este exact opusul: ele devin obositoare pentru partenerul lor.

Teama de a nu deveni plictisitoare ascunde o frica de respingere sau chiar de abandon. Aceate temeri trebuie infruntate si depasite.

Adevarul: Iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii asa cum se zice?

VR: O persoana care se simte bine cu ea insasi, o persoana care se simte implinita, gaseste satisfactie in multe activitati (profesie, hobby-uri, sport, calatorii) si in multe tipuri de relatii (de cuplu, de prietenie, profesionale).
Gandind intr-o maniera fengshui, fericirea este asociata unui echilibru intre „energiile” specifice acestor activitati si relatii. Acestea se potenteaza unele pe altele, iar un exces intr-o directie determina o carenta in alta etc.
Un focus prea mare pe viata de cuplu genereaza un dezechilibru. In acest sens, iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii – ele restabilesc echilibrul (generator de fericire) pierdut prin excesul de focus asupra relatiei.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie’ aparut in Adevarul Week End, 31 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

 

O sotie frumoasa – ingredientul secret al casniciei fericite? (Adevarul de week end, 3 ian. 2014)

Adevarul (Elena Coroianu): O cercetatoare din statul american Texas a descoperit ca barbatii casatoriti cu femei frumoase au casnicii mai fericite, iar nivelul de satisfactie maritala se mentine in timp la un nivel inalt. La randul lor, sotiile frumoase s-au declarat, in medie, mai satisfacute, iar autorii studiului au atribuit acest nivel de satisfactie urmatorului principiu: un sot mai fericit face ca mariajul in sine sa fie mai fericit.

Potrivit acestui studiu, gradul de atractivitate al sotului nu influenteaza nivelul de fericire si de satisfactie al sotiilor.
Studiul a fost intreprins pe o populatie de peste 450 de tineri casatoriti, pe parcursul unei perioade de patru ani. Cum comentati acest studiu?

Virgil Rîcu: Ceea ce imi spuneti despre acest studiu ma duce cu gandul la un documentar celebru difuzat in urma cu cativa ani de Discovery Channel in care cercetarile demonstrau ca frumusetea ajuta in toate cele: oamenii frumoși obtin slujbe mai usor, promoveaza mai repede, primesc salarii mai mari, se bucura de mai multa popularitate in randul colegilor si cunosc o ascensiune mult mai spectaculoasa si mai rapida  in cariera.

Se spune ca ceea ce este frumos si lui Dumnezeu ii place. Asumandu-mi un mod de gandire reductionist, eu cred ca cei care fac oamenilor frumosi favoruri o fac in speranta (inconstienta) de a primi in schimb favoruri romantice si senzuale. Spun speranta inconstienta pentru ca fantezia senzuala nu este sesizata pe moment, gandul nu este gandit pana la capat.

De asemenea, ma gandesc ca barbatul care are alaturi o femeie frumoasa se bucura de admiratia (cu certe nuante de invidie) a celorlalti barbati. Altfel spus, prin femeia frumoasa de langa el, barbatul se pozitioneaza superior, creste in ochii celorlalti si in proprii ochi. Femeia devine in acest caz o femeie trofeu.

In fine, al treilea gand care imi vine in minte este faptul ca studiul a ignorat multi alti parametri apti sa contribuie la succesul, respectivul esecul casatoriilor. De asemenea, factorii socio-culturali nu trebuie neglijati. Studiul s-a facut in Texas, patria cowboy-ilor (traduceti cum vreti). Daca s-ar fi facut pe populatia new-yorkeza, rezultatele ar fi putut arata ca frumusetea coreleaza pozitiv cu… rata crescuta a divorturilor!

Adevarul: De ce pentru femei nu conteaza frumusetea sotului? Este un semn de maturitate, in sensul ca apreciaza alte calitati ale sotului sau este o forma de materialism? Stiti ca exista ideea (probabil preconceputa) ca femeile isi doresc de la partener in primul rand sa aiba un cont generos 🙂

VR: Și pentru femei conteaza frumusetea sotului! Am intalnit multe femei spunand despre partenerul lor frumos: „imi placea cum ne statea impreuna in public”.
Un barbat bine, un barbat frumos, este si el pentru femeie un barbat trofeu, un barbat cu care ea se poate mandri in fata celorlalte femei, savurand in secret satisfactia de a le vedea pe acestea „moarte de invidie”.

In cazul in care vorbim despre un partener „potent financiar”, tot despre un trofeu vorbim, dar in acest caz trofeul nu consta in frumusetea acestuia, ci in puterea financiara a acestuia.

Adevarul: Cat de mult conteaza aprobarea celor din jur pentru buna functionare a mariajului?

VR: Ceilalti functioneaza ca o oglinda pentru cuplu… si oricui i-ar placea sa vada o imagine placuta in aceasta oglinda (reprezentata de ochii celorlalti).

Adevarul: Ce rol joaca educatia copilului in acest caz? Se poate face o legatura intre educatia primita in copilarie si rezultatul acestui studiu? Cu alte cuvinte, invatam sa apreciem frumusetea inca din copilarie?

VR: Sigur, invatam sa apreciem frumusetea inca din copilarie. Paradoxal insa este faptul ca, pe masuram ce ne cultivam sensibilitatea pentru frumusete, incepem sa sesizam si sa apreciem formele subtile ale frumusetii in detrimentul celor grosiere.

Altfel spus, barbatii care isi aleg femei frumoase nu fac acest lucru pentru ca și-au cultivat indelung simtul estetic! Mult mai probabil o fac din dorinta de a colectiona trofee.

Adevarul: Daca nu esti o femeie frumoasa (sau daca ai o stima de sine scazuta, si nu te crezi/simti frumoasa), ce poti face pentru a avea un mariaj fericit (cum suplinesti frumusetea in ochii partenerului)?

VR: Imi vine in minte acea expresie a pictorilor, „natura moarta”… Exista o frumusete statica (analoga naturii moarte) si o frumusete care apare din miscarile starilor afective.
Multi barbati mi-au marturisit ca nu au simtit mai nimic intr-o relatie cu un model, dar au fost pusi pe jar de femei care „nici macar nu erau frumoase”…
Si am stat de vorba cu femei care au apelat la chirurgie estetica fara ca aceasta sa conduca la efecte deosebite in ochii barbatilor…

Adevarul: Am auzit mai multe femei povestind ca atunci cand și-au intalnit partenerii li s-au parut urati, in schimb, dupa ce s-au indragostit de ei, au inceput sa-i vada frumosi. Sunt cazuri izolate sau exista o explicatie si din punctul dvs de vedere?

VR: Din fericire, nu traim intr-o lume de carton, cu imagini  frumoase neinsufletite, ci intr-o lume a sentimentelor.
Asta face dragostea: transforma imposibilul in posibil si sesizeaza aspecte subtile ale frumusetii acolo unde acestea par initial a lipsi cu desavarsire.

Fascinatia exercitata de povestea „Frumoasa si Bestia” vizeaza, pe de o parte, in plan constient, aceasta putere a dragostei de a transforma magic bestialitatea in sensibilitate; pe de alta parte, in plan inconstient, fascinatia apare ca efect al unei polarizari extreme: voluptatea maxima nu are loc intre doi oameni frumosi, ci intre o femeie frumoasa si un barbat urat sau viceversa. (Asta e, inca un caz in care extremele se atrag :)).

Aceasta voluptate ascunsa, tinuta in secret, nemarturisita nici macar fata de sine, refulata,  explica si succesul dramei lui Hugo, „Cocosatul de la Notre-Dame”, care a pus impreuna o fiinta de o uratenie monstruoasa (Quasimodo) si o alta de o tinerete si frumusete impresionante (Esmeralda).

Vorbim despre puterea dragostei sau despre lacomia dorintei? Fiecare alege ce vrea sa vada.

_______________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Femeia frumoasa, ingredientul secret al casniciei fericite’ aparut in Adevarul Week End, 3 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.