Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie (Adevarul de week end, 31 ianuarie 2014))

Adevarul (Elena Coroianu): De multe ori exista tendinta ca la inceputul unei relatii sa-ti abandonezi prietenii din dorinta de a petrece cat mai mult timp cu partenerul. Cat de daunator este asta pentru relatie si pentru echilibrul personal?

Virgil Rîcu: Dorintele exercita presiunea de a fi satisfacute. Daca simti dorinta de a petrece mai mult timp cu partenerul, oricum nu te vei gandi decat la asta. Indeplinindu-ti dorinta, presiunea dispare, urmeaza o (foarte) scurta perioada de liniste si fericire (fericirea este absenta dorintei, dupa cum reiese si din expresia „sunt fericit, acum nu imi mai doresc nimic”), apoi apare o noua dorinta, cum ar fi aceea de a-ti revedea prietenii, si implicit o presiune de a cauta in aceasta directie.

Nu-i nicio problema aici. Asa functioneaza lucrurile. Problemele apar atunci cand suprapunem tot felul de semnificatii, izvorate din propriile temeri, peste mersul firesc al lucrurilor.
De exemplu, dupa ce el si-a satisfacut dorinta (pofta?) de a fi cu ea, incepe sa se gandeasca la o intalnire cu prietenii. Ea insa interpreteaza acest lucru prin prisma temerii ei de a fi parasita: „S-a saturat de mine asa de repede! Acum o sa ma paraseasca! De fapt, nu ma iubeste, doar s-a folosit de mine si acum ma paraseste!”
Daca nu ar exista acest comentariu mental (mai exact, daca nu ar exista teama de a fi parasita care genereaza aceasta interpretare), el s-ar duce cu prietenii, si dupa ce aceasta dorinta s-ar satisface, ar aparea foarte probabil dorinta de a o revedea pe ea.

Adevarul: Cand locuiesti cu partenerul, cum ii dai ocazia sa i se faca dor de de tine? Fara a pleca de acasa 🙂

VR: Deci dorinta ei este ca lui sa i se faca dor de ea. Carui scop serveste aceasta dorinta, ca lui sa-i fie dor de ea?
Scopului de a se intalni („mi-e dor de el, vreau sa-l vad si vreau ca si el sa simta la fel”) sau unui scop de validare („vreau ca el sa se gandeasca cu dor la mine, dar chiar in momentul asta nu vreau sa ma intalnesc cu el, am alta treaba”)?
Sau poate „vreau ca lui sa i se faca dor de mine” este o dorinta proiectata, insemnand de fapt „vreau ca mie sa mi se faca dor de el, ma sperie putin faptul ca nu simt ca-l mai doresc”?

Adevarul: Exista persoane care cred ca pentru o buna relatie cu partenerul (de lunga durata) este ideal ca fiecare partener sa aiba propriul dormitor. Ce parere aveti?

VR: O astfel de persoana are dreptate! Pentru ea, aceasta situatie este ideala. Dar daca incercam sa generalizam si sa consideram ca pentru oricine este valabil, am construit deja un pat al lui Procust!

Adevarul: Am intalnit aceasta idee si la persoane tinere (de obicei femei, care isi doreau acest lucru pentru a nu fi surprinse intr-o ipostaza mai putin atragatoare), dar si la persoane care au trecut de o anumita varsta si care motivau aceasta dorinta prin aparitia unor probleme medicale, sforaitul partenerului pe care dupa X ani nu-l mai pot accepta, etc. Asadar se poate spune ca exista o varsta potrivita la care sa se ajunga la dormitoare separate? Care ar fi aceeea?

VR: Sa observam ca atat persoanele tinere, cat si persoanele in varsta folosesc ideea dormitului separat ca strategie menita sa protejeze stabilitatea cuplului: primele pentru a-si proteja imaginea „aranjata” si a evita sa-l dezamageasca pe partener, celelalte pentru a-si proteja relatia de propria ostilitate.
Sa observam de asemenea ca multe din lucrurile pe care le fac oamenii in cuplu sunt menite sa protejeze cuplul de pericolul aparitiei unor stari emotionale care pot duce la destramarea lui (dezamagire, furie, ostilitate).

Daca analizam in profunzime situatiile, vom ajunge mereu la aceeasi concluzie: nu exista probleme, ci doar solutii! Orice problema este o solutie menita sa previna un pericol mai mare. Iar de multe ori, acest pericol exista doar in imaginatie!

Adevarul: Stiu pe cineva care odata cu mutatul intr-o locuinta noua, si-a ales mobila de dormitor cu un pat mai mic decat precedentul, pe motiv ca asa va exista mai mult contac fizic intre parteneri, motivand ca nu actul sexual in sine il urmarea, ci atingerea nonsexuala (daca pot zice asa). Ce parere aveti? (respectiva persoana are o teorie cf careia apropierea fizica – in afara contactului sexual – de genul imbratisare, sau ca sa o citez atingerea „piele pe piele“ ii apropie pe parteneri, creaza/consolideaza o legatura)

VR: A sta intr-un astfel de contact senzorial este o experienta savuroasa a intimitatii, care pe mine ma trimite cu gandul la nostalgia dupa contactul mama-bebelus.

Adevarul: Am vzt un interviu al unui actor de la Hollywood, ajuns la o varsta venerabila si care toata viata a fost insurat cu o singura femeie, inca din tinerete. Intrebat fiind care este secretul, a raspuns: „bai separate”. Ce parere aveti despre asta?

VR: Este vorba de o gluma, desigur, dar gluma este o maniera adaptativa de a comunica un adevar: a nu deveni intruziv, a nu dori sa stii chiar totul despre partener pentru a pastra un spatiu de proiectie, a nu lasa realitatea sa alunge imaginatia sunt lucruri importante in cuplu.

Adevarul: Cat de mult conteaza cum o pornesti in relatie pentru a-ti mai schimba apoi obiceiurile?
De exemplu, voi prezenta povestea unei fete care si-a cunoscut actualul sot pe cand era studenta la Facultatea de Arte Plastice. La momentul acela talentul ei parea un atu, iar iubitul ei era mandru de ea. Cu toate acestea, cand s-au mutat impreuna si ea a vrut ca intr-un colt al balconului sa-si instaleze sevaletul (pt ca acolo avea cea mai buna lumina si nici nu ocupa spatiul din locuinta) el s-a opus vehement. Ea a cedat si nu si n-a mai pictat. Dupa ani de casatorie si (vreo doi de la nasterea copilului) printre alte certuri si suparari ale ei fata de comportamentul sotului este si faptul ca nu o lasa sa picteze.
Ce parere aveti despre aceasta situatie?

VR: Cred ca in aceasta poveste, ca in toate povestile, sunt multe lucruri nespuse.
O poveste este asemenea unui tablou: exista lucruri in prim plan si lucruri in fundal. Daca ai aduce in fata lucrurile din fundal, perspectiva s-ar schimba semnificativ.

Asa cum este povestit cazul, pare ca el nu o lasa pe ea sa picteze, ca are ceva impotriva pasiunii si talentului ei. Dar, daca suntem atenti, el nu a fost de acord ca ea sa picteze pe balcon! – interesant, motivele lui sunt trecute sub tacere. Eu pot sa imi imaginez, de exemplu, ca a picta pe balcon lui i se parea mult prea ostentativ, poate ca se jena de vecini sau de trecatori…sau poate era gelos!
Perspectiva se schimba: el nu are nimic impotriva pictatului, lui nu-i plac tendintele ei exhibitioniste sau el nu are incredere in fidelitatea ei.

Reintorcandu-ne la ea, ramane intrebarea: oare nu a renuntat prea usor la pictat? Multi dintre noi stim foarte bine ca, in copilarie, daca ne pasiona o carte, citeam si la lumina lanternei, a lumanarii sau chiar a clarului de luna!
La fel si eroina noastra, daca ar fi fost devorata de pasiunea pictatului, ar fi pictat si la lumina lunii! Prin urmare, poate ca nu ar strica sa se intrebe daca nu cumva se ascunde in spatele scuzei ca nu o lasa sotul.

Adevarul: Daca nu ai alte hobbyuri fata de cele ale partenerului, exista riscul sa devii plictisitor pentru partener?

VR: Multe persoane pun intrebarea aceasta. Este o intrebare care izvoraste din frica. Iar de ce iti este frica, nu scapi.
Multe persoane adopta tot felul de strategii pentru a nu deveni plictisitoare, dar – intrucat initiativele lor nu  sunt spontane, nu sunt firesti – automat genereaza crispare, incordare, iar rezultatul este exact opusul: ele devin obositoare pentru partenerul lor.

Teama de a nu deveni plictisitoare ascunde o frica de respingere sau chiar de abandon. Aceate temeri trebuie infruntate si depasite.

Adevarul: Iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii asa cum se zice?

VR: O persoana care se simte bine cu ea insasi, o persoana care se simte implinita, gaseste satisfactie in multe activitati (profesie, hobby-uri, sport, calatorii) si in multe tipuri de relatii (de cuplu, de prietenie, profesionale).
Gandind intr-o maniera fengshui, fericirea este asociata unui echilibru intre „energiile” specifice acestor activitati si relatii. Acestea se potenteaza unele pe altele, iar un exces intr-o directie determina o carenta in alta etc.
Un focus prea mare pe viata de cuplu genereaza un dezechilibru. In acest sens, iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii – ele restabilesc echilibrul (generator de fericire) pierdut prin excesul de focus asupra relatiei.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie’ aparut in Adevarul Week End, 31 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

 

Despre prostie si autoprostire (revista Psychologies aprilie 2013)

Cand Iuliana Alexa (redactor sef revista Psychologies) mi-a solicitat un material despre prostie, prima reactie pe care am avut-o a fost aceea de a ramane, pret de cateva momente… prost in fata acestui subiect.

Acest moment de perplexitate, surprins in expresii precum “te uiti ca vitelul la poarta noua” sau “cand mi-a spus cutare lucru, am ramas proasta/interzisa”, mi se pare atat de definitoriu incat, daca ar fi sa incerc o definitie personala a prostiei, aceasta ar suna ceva in genul: a te uita, dar a nu vedea.

Ma simt prost atunci cand nu inteleg, nu cuplez, nu vad legatura. Imi vine in minte imaginea unei femei foarte inteligente care imi spunea in cabinet “Cand vine vorba despre feminitate, ma simt proasta”.
Sigur, acesta este un nivel “superior” de prostie, caci exista si un alt nivel, in care suntem prosti, dar nu sesizam ca suntem prosti (sesizeaza in schimb ceilalti).

Etimologic, prost vine din slava, unde inseamna … simplu. Imaginea care apare automat in minte este cea a mujicului rus aflat in fata unui reprezentant de seama al elitei aristocratice ruse. Mujicul este simplu, adica nu complex, nu educat, nu interesat de un univers al cunoasterii abstracte, nu sesizeaza nuante, subtilitati ale gandirii.

Imaginea in cauza trimite imediat la o pozitionare: a fi prost echivaleaza cu a fi inferior. Motiv pentru care, in contexte sociale, cautam fie sa ne ascundem prostia, fie sa o tratam cu autoironie, sperand ca in felul acesta o anulam intrucatva, dat fiind faptul ca autoironia se considera a fi apanajul oamenilor inteligenti.

Asocierea prostiei cu sentimentul de inferioritate creste foarte mult pericolul de a fi “acuzat” de prostie (si implicit a fi dispretuit, ridiculizat, exclus), astfel ca multi oameni se apara de acest pericol cautand (alti) prosti de care sa rada (vezi piesa “Dineu cu prosti” a lui Francis Veber pusa in scena la TNB).
Marturisesc ca in urma cu mai multi ani am crezut ca televiziunile invita anumite “personalitati” tocmai din acest motiv: ca oamenii sa rada de ei si astfel sa creasca audienta. Apoi am vazut rezultatele in sondaje si mi-a inghetat zambetul.

Dar prostia nu este doar apanajul unora, ea este universala, nu scuteste pe nimeni. In foarte multe situatii, toti ne lasam prostiti sau ne prostim singuri, intrucat suntem fiinte manate de dorinta. 

Nu stiu nimic care sa orbeasca sau sa prosteasca mai eficient decat propria dorinta.

Dorinta de a se imbogati rapid si fara efort ii face pe unii sa se lase prostiti de tot felul de escroci, dorinta oarba de dragoste ii face pe altii sa se prosteasca crezand ca o persoana narcisista/depresiva/alcoolica se va schimba peste noapte de dragul lor.

Avem o capacitate extraordinara de a ne prosti pe noi insine, capacitate care este direct proportionala cu inteligenta noastra, caci intr-adevar unde-i minte multa, este si prostie multa.

Un academician renumit, dar cu “ghinion” la femei, isi explica ghinionul sau printr-o teorie bine documentata asupra feromonilor. O femeie extrem de inteligenta insista sa ramana oarba la infidelitatile sotului, fiind deosebit de creativa in a-i gasi acestuia scuze ingenioase pentru absentele frecvente sau pentru comportamentul sau vadit seductiv fata de alte femei.

Privind mai atent insa, descoperim ca aceasta autoprostire prin rationalizari si intelectulizari, care de care mai inteligente, are rolul de a ne proteja de adevaruri dureroase carora pe moment nu le putem face fata. Și in acest caz, realizam ca “prostia” nu este doar nociva, ci si utila, ca isi are rostul ei pe lume si de multe ori este o protectie foarte desteapta impotriva unor suferinte mai mari. Daca ne amintim bine, inchizitia, comunismul, nazismul, bomba atomica au fost toate creatiile unor idealisti foarte inteligenti.

Si atunci, sesizand relativitatea etichetelor de destept si prost, percepand miscarile inteligentei si prostiei ca pe un joc al luminilor si umbrelor, inversunarea noastra impotriva prostiei scade.

Ne permitem chiar sa ne relaxam in acel insight socratic  eliberator “eu stiu ca nu stiu nimic”, razand de pretentia noastra aroganta de a controla lumea printr-o intelegere ingusta, pentru ca apoi, doar cateva zeci de minute mai tarziu, sa revenim la starea obisnuita de judecatori exigenti care incearca sa introduca infinitul in niste sertare mintale rigide si evident neincapatoare.

Mai mult, putem privi intreaga noastra viata ca pe o alternanta continua de momente in care lucrurile ne sunt clare “ca lumina zilei” cu momente in care devenim “prosti ca noaptea”.

Inteligenta vs Intelepciune via Dorinta

Ceea ce diferentiaza cel mai elocvent si mai plenar inteligenta de intelepciune este raportul fiecareia dintre ele cu dorinta.

Inteligenta este intotdeauna in slujba dorintei (constiente sau inconstiente).

Intelepciunea este cea care face dorinta constienta, o pune sub intrebarii, decide daca-i cazul sa o urmeze sau sa o abandoneze.

Vrei sa incepi o psihoterapie psihanalitica? E bine sa fii pregatit pentru asta!

debut psihoterapie 3

Se spune că norocul îi favorizează întotdeauna pe cei pregătiți.

Deci, dacă vrei să începi o psihoterapie psihanalitică și să crești șansele de reușită ale acesteia, este bine să fii pregătit(ă)!

Asta înseamnă că…

1) Ești dispus(ă) să vorbești despre gândurile, emoțiile și sentimentele tale. Cu cât mai sincer, cu atât mai bine.

Recomandarea shakespeariană “Mai presus de orice, fii sincer cu tine însuți” exprimă esența demersului psihoterapeutic autentic.

Un psihoterapeut nu îți ia durerea cu mâna, nu îți oferă elixiruri și pilule magice, nu te vindecă prin puterea gândurilor sale bune. El îți spune că în spatele oricărei probleme stă un noian de gânduri, emoții, dorințe, fantezii neexprimate, ignorate, înăbușite, negate și neasumate. Sarcina ta-ca și client-este ca, sub îndrumarea lui, a terapeutului, să vorbești despre toate aceste lucruri înăbușite pentru a le scoate la lumina și a le pune în ordine (a le clarifica, a le găsi sens).

Progresul în psihoterapie se realizează pe măsură ce îți dezvolți capacitatea de autoobservare (care e de dorit să devină în timp o a doua natură), capacitatea de a-ți verbaliza gândurile, emoțiile și de a reflecta asupra lor, precum și abilitatea de a surprinde intențiile din spatele comportamentelor.

2) Vrei să îți organizezi viața de așa natură încât să poți veni regulat la ședințe.

Psihoterapia este un antrenament intensiv, riguros, susținut, al unor abilități psihologice esențiale pentru viață; și așa cum un sportiv care dorește rezultate deosebite se automotiveaza puternic să vină la antrenamente, indiferent de vreme, trafic sau starea de spirit, la fel un client de psihoterapie trebuie să participe regulat la ședințe dacă își dorește o creștere semnificativă a calității vieții sale.

3) Ești de acord că rezultatele (ceea ce obții) depind în mod direct de investiția (timp, energie, bani) pe care o faci.

Un adevărat practicant Zen meditează în fiecare zi. Un pasionat de Tai Chi, Yoga sau qigong practică zilnic. Alte persoane fac jogging în fiecare dimineață sau merg la sală de mai multe ori pe săptămâna.

În mod similar, frecvența ședințelor este importantă în dezvoltarea personală.

1 ședință pe săptămână este frecvența minimă, 2 ședințe/săptămână reprezintă o frecvență moderată, iar 3 ședințe/ săptămână înseamnă un ritm de lucru intensiv.

4) Ești dispus(ă) să îți asumi responsabilitatea pentru alegerile tale și pentru situațiile de viață în care te afli.

Puterea de a schimba lucrurile aparține doar acelora care conștientizează propria contribuție la crearea situațiilor în care se află și și-o asumă.

Cei care invocă exclusiv circumstanțele nefavorabile sau relele intenții ale celorlalți pentru ceea ce li se întâmplă, se deposedează singuri de puterea de a realiza o schimbare.

Raportat specific la cadrul psihoterapeutic, asumarea responsabilității implică conștientizarea faptului că, dacă întârzii la ședințe, o faci pe timpul tău (ședința nu se prelungește cu durata întârzierii tale, ci se termină la momentul programat să se termine) iar dacă absentezi de la ședințe, o faci pe banii tăi (ședințele de la care absentezi se plătesc).

5) Relația terapeutică este esențială pentru buna desfășurare a procesului de dezvoltare personală. Ea este asemenea unui vas în care au loc procesele specifice terapiei, în care clientul își depozitează trăirile sale emoționale intime. Dacă vasul este fisurat, el se poate sparge și totul se duce de râpă.

De aceea, este extrem de important să găsești nu numai un terapeut competent, ci și unul în care să simți că poți avea increderere, cu care să simți că poți rezona, în fața căruia să simți că te poți deschide emoțional.

Iar atunci când găsești un astfel de terapeut, asigură-te că nu ai să fisurezi tu vasul prin atitudini nepotrivite.

6) Proverbele Graba strică treaba și Lenesul mai mult alearga se regăsesc din plin în sfera psihoterapiei.

Nu te grăbi prea tare pentru că riști să ratezi cele mai prețioase lucruri.

Și nu uita că a promite cuiva rezultate spectaculoase peste noapte, fără ca cel în cauză să trebuiască să depună vreun efort special, este apanajul șarlatanilor, nu al profesioniștilor.

Bion, un faimos psihanalist britanic, i-a spus odată unui pacient nu mai puțin celebru, Samuel Beckett: “Dvs sunteți cea mai importantă persoană pe care o veți întâlni vreodată!”

Prin urmare, nu fii grăbit și nu fii superficial, că nu cumva să ratezi întâlnirea vieții tale (cea cu tine însuți).

________________________________________

P.S. Dacă te angajezi să respecți exigențele de mai sus, nu există niciun motiv pentru care psihoterapia să nu dea roade. Dimpotrivă, se întrunesc condițiile pentru ca experiența psihoterapiei să devină unul din cele mai bune lucruri care ți s-au întâmplat în viață.

De ce o psihoterapie cere timp?

Pentru ca rezolvarea problemelor emotionale si relationale implica in primul rand un proces de dezvoltare de abilitati.

Oamenii se confrunta cu probleme emotionale pentru ca abilitatile lor de a face fata acestora au ramas in urma, nu sunt suficient de dezvoltate.

Orice persoana inzestrata cu un minim (un varf de unghie) de simt psihologic stie ca, atunci cand vine vorba despre probleme de suflet, solutia oferita de altii nu ajuta. Ai solutia, dar nu poti face nimic cu ea. Nu o poti “implementa”.

In decursul procesului psihoterapeutic realizam ca abilitatile de a ajunge la solutie sunt mai importante decat solutia in sine.

O psihoterapie cere timp pentru ca abilitatile de lucru cu gandurile si emotiile (inteligenta emotionala) se dezvolta in timp.

Client sau pacient? Psihoterapie, coaching sau dezvoltare personala?

Am fost intrebat de multe ori cum numesc persoanele cu care lucrez : clienti sau pacienti?

Intrebarea tradeaza anxietatea: “Sunt bolnav, sunt nebun, daca merg la un psihoterapeut? Imi vei pune un diagnostic, o eticheta, doctore?”

Marturisesc ca este o intrebare care ma pune in dificultate.

As putea raspunde simplu: “Nu, nu esti bolnav, vrei doar sa te cunosti pe tine insuti. O parte din tine vrea sa se exprime, a vrut dintotdeauna, dar nu a gasit contextul potrivit, persoana potrivita, nu a fost incurajata sa se exprime. S-a temut ca va fi judecata, etichetata, respinsa, exclusa… asa cum te temi chiar acum cand imi pui aceasta intrebare.”

As putea raspunde in acest fel si as fi 100% sincer. Cand lucrez cu cineva, nu ma gandesc niciodata ca acum fac psihoterapie, acum fac coaching psihodinamic, acum fac dezvoltare personala. In fata mea este o persoana care are nevoie sa inteleaga ce se petrece cu ea insasi, ce se petrece in relatiile sale. De aceea imi place psihanaliza: acolo sunt doi oameni care cauta impreuna sa inteleaga.

Nu obisnuiesc sa impart oamenii in sanatosi si bolnavi. Nu imi place sa inghet lumea in  etichete. Imi place sa vad lumea in schimbare, sa vad cum lucrurile se schimba. Caci ele se schimba, chiar daca noi nu sesizam intotdeauna acest lucru.

Pentru mine exista doar oameni care vor sa inteleaga si oameni care nu sunt interesati (inca) sa inteleaga. Mai precis, oameni carora nu le-a venit timpul pentru a cauta sa inteleaga. Caci pentru fiecare persoana exista un timp anume cand nevoia de a intelege se activeaza si se impune imperios.

Ceea ce face psihanalistul se rezuma la o schema foarte “simpla”: este vorba despre o maniera (intr-adevar speciala, specifica, nu prea usor de achizitionat) de a asculta, de a intelege si de a comunica ceea ce a inteles. Asta-i “tot”: ascultare profunda, intelegere profunda, comunicare profunda.

Privind lucrurile in acest mod, eu insumi m-am intrebat deseori daca cunoasterea psihologica nu ar trebui “eliberata” din perimetrul psihoterapiei si dusa in sfera educatiei si stiintelor comunicarii.

(Intr-o anumita masura, acest lucru se intampla deja de foarte multa vreme. Din fericire, peste tot in lume exista un interes din ce in ce mai mare pentru psihologie si tendinta de a vedea in cunoasterea/intelegerea psihologica o abilitate esentiala pentru viata sociala este tot mai evidenta. Asa cum scriam la un moment dat pe acest blog, este probabil ca in viitor cunoasterea psihologica sa se transforme intr-o exigenta educationala la fel importanta precum scrisul si cititul).

Prin urmare, de ce psihoterapie? Nu mai bine… consiliere, coaching sau dezvoltare personala? Nu-s termeni mai prietenosi, mai accesibili, mai apti sa entuziasmeze?

Parca…da. Oricum termenul de pacient nu este intru totul adecvat. Trimite la relatia medic-pacient, o relatie in care pacientul joaca mai degraba un rol pasiv. Nu este cazul in psihoterapia psihanalitica: psihanalistul nu ofera retete (nici macar “retete ale succesului”), ci ajuta persoana sa-si gaseasca propriile forme de a se exprima si de a se construi pe sine.

Pe de alta parte, nici termenul de client nu mi se pare inspirat. Trimite cu gandul la o relatie de tip business. “Clientul nostru, stapanul nostru” – ei bine, nu este deloc cazul psihoterapiei psihanalitice. Cat despre strategiile de tip win-win din business…cu rare exceptii, ele exista doar la nivel declarativ.

Entuziasmul care a insotit ideea de a renunta la termenul de psihoterapie in favoarea unor termeni mai prietenosi de genul dezvoltare personala s-a estompat brusc in momentul in care o remarca a unor maestri buddhisti m-a “lovit” intr-o maniera Zen:

“A nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta”.

Mi-a adus aminte de corolarul psihanalitic: problemele persista si se acumuleaza atata vreme cat raman la nivel inconstient. A nega o problema nu inseamna a o rezolva.

Termenul psihoterapie este adecvat atat timp cat exista suferinta. Nu doar suferinta in forme extreme (boli psihice), ci suferinta in forme mai putin spectaculoase, dar omniprezente: suferinta de a nu rezona cu cineva, de a nu fi inteles, de a fi respins/exclus/parasit, de a nu avansa profesional, de a nu-ti valorifica potentialul la maxim, de a nu trai conform visurilor tale, de a nu putea lega relatii satisfacatoare, de a nu fi apreciat, de a nu ti se recunoaste meritele, de a nu gasi un sens in viata, suferinta provocata de invidie, gelozie, abandon etc etc etc.

Cu acest gen de suferinta se lucreaza in psihoterapie.

Suferinta emotionala este prezenta la tot pasul, nu scuteste pe nimeni si, probabil tocmai pentru ca este atat de prezenta, cei mai multi oameni o iau ca atare, nici nu-si mai pun problema prevenirii, ameliorarii sau vindecarii ei. Uneori nici macar nu ajung sa o recunoasca.

In spatele oricarei motivatii catre dezvoltare personala vom gasi una din formele de suferinta enumerate mai sus. Mai mult, un demers de dezvoltare personala nu da rezultate daca nu se ajunge la punctele vulnerabile.

Deci …

De ce psihoterapie? Pentru ca exista suferinta si a nu recunoaste suferinta inseamna a perpetua suferinta.

….

P.S.  Care este momentul in care dorinta de a intelege devine importanta?

Invariabil, momentul in care insatisfactia depaseste satisfactia. Progresul isi are originea in insatisfactie.

Ganduri incomode despre dezvoltarea personala

(De ce incomode? Pentru incurajarea largirii  zonei de confort psihologic:))

Este esential ca un furnizor de servicii de dezvoltare personala sa-si identifice clar, pentru sine, motivatia principala: ofera acest serviciu pentru a face bani sau pentru a-i ajuta pe ceilalti?

Daca vrea sa faca bani, trebuie sa aiba grija sa spuna oamenilor ceea ce ei vor sa auda. Daca vrea sa-i ajute, trebuie sa astepte rabdator momentul in care ei vor fi pregatiti pentru a le spune ceea ce ei nu vor sa auda.

_________

Ce este mai greu: 1 kg de fier sau 1 kg de vata?

E o problema de clasa a 2-a (sau a 1-a?).

In mod analog, ce este mai “sanatoasa” : obsesia esecului sau obsesia succesului?

Wise men praise equanimity.

_________

Exista tendinta de a asimila programele de dezvoltare personala programelor motivationale orientate catre generarea de energie si pe construirea unei atitudini de tip “I can do it!” in detrimentul autoreflectiei si autoanalizei.

Este ca si cum i-ai da pe Socrate, Buddha, Freud si Jung pe un Redbull.

Ne petrecem oricum prea mult timp actionand pentru a repara erorile actiunilor noastre trecute. Actiunea are nevoie sa fie echilibrata de reflectie. Niciuna nu trebuie sa o paralizeze pe cealalta.

Remember Blaise Pascal: “All human misery comes from a single cause: man’s inability to sit still”.