Tag Archives: gelozie

[Psihoterapie] A invata sa traiesti pe timp de pace

Probabil stiti deja: ne aflam in plin razboi. Mintea umana este aproape tot timpul in razboi: cu ea insasi, cu ceilalti, cu ideologiile, cu teoriile despre parenting, cu vremea, cu politica, cu gravitatia… in razboi cu aproape orice.

Razboiul aduce, evident, suferinta si am putea presupune ca vrem sa se termine.

Dar nu, tocmai aici apare paradoxul. Violenta vinde. Violenta atrage. Violenta devine contagioasa.

Cand am vazut prima data cateva episoade din „Game of thrones” am fost socat de nivelul violentei. Apoi m-am „obisnuit”: mecanismele defensive si-au facut datoria.

Socul a reaparut la filmele pentru adolescenti (”Hunger Games”, cele din seria „Divergent” etc): in ele mustea, clocotea sadismul!

Toate filmele amintite mai sus au avut, bineinteles, un succes enorm la public.

„Psihicul omului este bun prieten cu razboiul”, spunea Freud cu tristete si amaraciune.

In cabinetele de psihoterapie, oamenii vin pentru a vorbi despre razboaiele din mintea lor. Aceste razboaie nu sunt chiar asa de dramatice ca cele din filmele amintite mai sus, dar – pentru cei care le duc – ele genereaza suficienta suferinta… fascinatie… si satisfactie ascunsa.

Ada sufera ca nu isi gaseste jumatatea. Toti barbatii buni sunt luati. Si pentru ca cei ramasi nu sunt suficient de buni, Ada s-a implicat in mai multe relatii cu barbati casatoriti… sperand ca acestia, la un moment dat, sa divorteze si sa se dedice ei. Iar pentru ca acest lucru nu se intampla, suferinta, frustarea, gelozia, furia escaladeaza, devin coplesitoare.

Din fericire, Ada nu este doar dispusa sa lucreze cu ea insasi, e hotarata sa persevereze. Astfel ca psihoterapia isi face incet, treptat si subtil simtite efectele. Emotiile sunt exprimate in mod catarctic, iar situatia de viata e privita din diverse unghiuri.

La inceput, el, barbatul, era in prim plan, pasiunea dintre ei. Apoi panorama se schimba: sotia lui devine centrul preocuparilor, rivalitatea cu aceasta, ura si gandurile ucigase ale Adei fata de ea. Barbatul e deja in plan secund acum, el este un simplu trofeu, satisfactia deriva din fanteziile de infrangere a rivalei.

Ada admite ca nu se vede ducand o viata cu el, dar vrea ca el sa divorteze pentru ea… chiar daca stie ca ulterior, si probabil destul de repede, isi va pierde interesul pentru el.

Important e sa castige in fata sotiei lui.

Psihoterapia continua, afectele se rostogolesc in cuvinte la inceput aprigi, apoi mai fade.

Observata iar si iar, ura slabeste, energia sleieste, razboiul isi arata dezavantajele.

Dizolvarea treptata a urii face incet-incet loc unor afecte mai bune si, odata cu aparitia acestora, inclusiv situatia de viata se schimba. Din multimea celor ne-buni si neluati, un barbat liber isi face “miraculos” aparitia, Ada se deschide incet fata de el.

Sunt un cuplu acum, in sfarsit e liniste, e pace, dar pacea are un gust diferit, neobisnuit.

Din cand in cand, Adei ii reapare dorul de acele trairi intense din vremea in care parca se afla intr-un roller coaster emotional, reapare dorul de suferinta, de fiorii dragostei ilicite, setea de a castiga in fata altei femei, fascinatia razboiului…

In acest stadiu, provocarea Adei, ca si a marii majoritati a oamenilor, este de a invata sa traiasca pe timp de pace.

Ca sa ma intorc la filme, imi vine in minte „Rambo” – un film despre un soldat traumatizat in razboiul din Vietnam care, odata intors acasa, pe timp de pace, porneste aici un nou razboi.

Rambo nu stie sa traiasca pe timp de pace. Viata lui e razboiul.

In anul in care a fost facut, „Rambo” a fost declarat de critici cel mai prost film al anului. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Stallone sa faca ulterior Rambo II, III, IV, V…

Pentru ca, asa cum spunea Freud, omul e bun prieten cu razboiul.

Leave a comment

Filed under Asociatii libere

Intre prieteni: cand el(ea) are si tu nu

Prietenia implica iluzia primatului similitudinilor asupra diferentelor.

In plan constient, rational, este evident ca cei care sunt prieteni au ceva in comun: un anumit set de valori, preferinte, experiente comune, un mod asemanator de a privi lumea care ii leaga, ii uneste.

La nivel inconstient insa, prietenia este traita in termeni mai radicali, absolutisti: „noi suntem la fel”.

Iar acest „suntem la fel” poate implica uneori faptul ca „noi suntem egali” sau ca „suntem noi impotriva lumii (celorlalti)”.

Din aceste motive, atunci cand intr-un grup de prieteni cineva face o schimbare (se casatoreste, face un copil, isi ia o casa sau se inscrie la un doctorat/MBA), asta declanseaza in grup o criza.

Ceilalti din grup simt presiunea de a face la randul lor o schimbare in aceeasi directie… pentru a fi din nou „la fel”, pentru a fi din nou (relativ) egali.

Intr-un grup de prieteni format din cupluri, daca un cuplu se casatoreste, acest cuplu da tonul: la scurt timp dupa, si celelalte cupluri incep sa faca planuri de casatorie.

Sau daca un cuplu face un copil, imediat aceeasi idee incolteste in mintea celorlalte cupluri: si alti copii incep sa apara.

Sau daca intr-un cerc de prieteni cu ambitii profesionale, cineva se inscrie la un doctorat/MBA, ceilalti se simt „inspirati” (mai corect spus, „presati”) sa faca, la randul lor, un curs postuniversitar.

O puteti privi ca pe o competitie (toti vor sa se compare favorabil cu ceilalti, nimeni nu vrea sa ramana mai prejos) sau o puteti privi ca pe o teama de abandon (nimeni nu vrea sa fie lasat in urma).

Cercul de prieteni este urmașul, locțiitorul, substitutul cercului familial – de aici persistența unei iluzii de cvasifuziune, grupul este resimtit ca un tot unitar.

Diferentierea este resimtita ca periculoasa.

„A fi la fel” echivaleaza cu „a fi impreuna”.

A fi diferit implica ideea de separare, asociata cu multa anxietate.

Ce se intampla atunci cand cineva nu tine pasul cu schimbarile din viata celorlati prieteni?

Un prieten incepe o afacere pe cont propriu si prospera, celalalt ramane angajat, legat de un job pe care il uraste…

Doua adolescente sunt nedespartite si apoi una din ele isi face un prieten…

Iluzia „noi suntem la fel” se prabuseste sub impactul realitatii.

Persoana care „ramane in urma” se simte parasita, tradata… chiar daca realizeaza caracterul „irational” al acestor trairi.

Doua prietene bune, Ana si Bea, ambele casatorite, decid amandoua ca este vremea ca fiecare sa faca un copil si sunt entuziasmate de idee. Apoi Ana ramane insarcinata, iar Bea – in ciuda tuturor eforturilor, nu reuseste…

Ana se bucura pentru reusita proprie si ii pare rau pentru nereusita Beei.

Bea se bucura pentru reusita Anei, dar in acelasi timp, in adancul ei, se simte trista si in unele momente geloasa, invidioasa… si asta o face sa se simta vinovata. Pentru ca ii este greu sa-si ascunda adevaratele trairi, evita intalnirile cu Ana.

Ana intuieste suferinta Beei si, pentru a o nu expune si mai mult suferintei, o evita la randul ei.

In timp, cele doua prietene se distanteaza…

Daca, dupa un timp, Bea reuseste sa ramana insarcinata, cele doua prietene se reconecteaza: acum sunt din nou „la fel”. Si „egale”.

Dar daca Bea nu reuseste sa ramana insarcinata?

Cum se poate invinge sentimentul de lipsa, de gelozie, de invidie, de inferioritate?

Gelozia, invidia, inferioritatea – toate aceste sentimente sunt posibile in conditiile unei ingustari ale campului constiintei: persoana care le experimenteaza se identifica in totalitate cu rolul „celui care nu are”.

Este ca si cum lumea intreaga s-ar restrange la lucrul pe care nu il are. Si atunci a nu avea acel lucru este trait ca si cum nu ar avea nimic.

A nu avea nimic este echivalat cu a nu valora nimic.

Sentimentul valorii proprii este serios amenintat.

In consecinta, „antidotul” pentru sentimentele de gelozie, de invidie, de inferioritate implica actiuni de largire a campului constiintei, de constientizare a valorii proprii si de identificare cu un rol pozitiv.

Altfel spus, poate ca nu am un copil sau o afacere proprie prospera, dar am altceva (care e important in ochii mei), am un drum propriu al meu care merita parcurs, am un proiect de viata al meu cu care ma identific.

Viata implica diferentiere continua si un efort constant de a defini directia in care vrem sa mergem.

Gelozia, invidia, sentimentul de inferioritate isi pierd din forta atunci cand stim cine suntem si incotro vrem sa mergem.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Copilul sudeaza relatia de cuplu sau o destrama? (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Este clar ca aparitia unui copil va schimba viata de cuplu… insa cat de mult? Exista si cazuri extreme cand se schimba pana la destramare?

Virgil Rîcu: Aparitia unui copil este un test pentru gradul de maturitate al fiecaruia dintre cei doi parteneri. Este de asemenea o experienta ilustrativa pentru felul in care fiecare dintre ei a depasit/integrat diferite “rituri de trecere” (cum ar fi celebrul complex al lui Oedip).
Unii barbati, de exemplu, gasesc dificil sa regaseasca  iubita in proaspata mama si evita pe cat posibil relatiile sexuale cu aceasta. Pentru ei, femeile se impart in iubite si mame, doua categorii care – in mintea lor – nu trebuie sa se amestece. Acest mod de a gandi lucrurile este o reminiscenta a felului in care ei au incercat sa depaseasca intre 3 si 6 ani “complexul lui Oedip”: au putut ramane apropiati de mama doar negandu-i acesteia sexualitatea.
Alti barbati regreseaza, se comporta ca si cum ei insisi ar fi copii, iar nou-nascutul ar fi…fratele lor mai mic! De unde gelozie, sentimentul de a fi “neglijati” si cereri de atentie de-a dreptul comice.

Femeile care nu s-au simtit bine sexual cu partenerii lor se folosesc acum de copil pentru a evita relatiile sexuale.
Uneori, se poate intampla ca respingerea sotului sa “coincida” cu “plecarea la mama” sau cu instalarea acesteia in domiciliul conjugal, cumva creandu-se impresia unui matriarhat in care sotul nu a contat decat ca “instrument” pentru a-i face femeii un copil.

In fine, in foarte multe cazuri, ideile celor doi parteneri in ceea ce priveste ingrijirea si educatia copilului difera semnificativ. Multe femei se comporta posesiv cu copilul si saboteaza toate incercarile tatalui de a interveni, ironizandu-le, caricaturizandu-le si prezentandu-le intr-o maniera care le catalogheaza drept absurde.
Tatal se descurajeaza repede (poate ii si convine putin) si renunta “in favoarea ei”, doar pentru a se trezi mai tarziu cu reprosul ca “el este un egoist care nu se implica deloc!”

Prin urmare, aparitia unui copil scoate la suprafata tot felul de dificultati nebanuite anterior care uneori pot duce chiar la destramarea cuplului.  Din fericire – nu intotdeauna. Un copil poate de asemenea sa fie o ancora pentru relatia de cuplu, o poate face sa prinda radacini  mai adanci, concretizand ideea de familie (idee puternic investita afectiv in psihicul uman).

Adevarul: Cand afla ca sunt insarcinate, femeile sunt incercate de sentimente contradictorii. Desi isi doresc un copil, se tem ca se vor ingrasa prea mult, ca perioada aceea va fi cumplita, ca nu vor fi mame bune. Cum depasesti aceste momente?

VR: Conform observatiilor psihanalistilor, felul in care o femeie intampina sarcina este in stransa legatura cu istoria personala a relatiei cu propria mama. Daca relatia viitoarei mame cu propria mama a fost una suficient de buna, femeia va avea incredere ca in  capacitatea ei de a fi o mama buna pentru ca ea insasi a avut un model de mama buna pe care l-a internalizat sanatos.
Daca in schimb relatia cu propria mama a fost una dificila, caracterizata prin respingere, lipsa de sustinere, competitie ostila, atunci experienta maternitatii este foarte probabil sa fie una dificila, marcata de nelinisti (chiar panica) si nesigurante profunde.

Pentru toate femeile, experienta maternitatii activeaza experienta relatiei cu propria mama – prin urmare, o recomandare utila pentru viitoarele mame: daca vreti o experienta frumoasa a maternitatii, lucrati inainte la relatia cu propria mama, faceti pace cu ea.

Adevarul: Dpdv al specialistului cum este mai sa procedeze parintii cu copilul: camera proprie sau sa doarma cu ei/cu mama? In cazul celei de a doua variante, pana la ce varsta?

VR: Parerile specialistilor sunt impartite: unii considera ca bebelusul trebuie obisnuit inca din primele zile sa doarma singur in camera sa, altii considera ca a lasa bebelusul singur in primele luni de viata e o barbarie.

Cei din prima categorie afirma ca vor sa evite crearea unei dependente prea mari a copilului de mama; ascultand cu o ureche de psihanalist, auzim de fapt ca acesti parinti se tem ei insisi de dependenta, nu se simt capabili sa iasa din ea si atunci cauta sa o evite cu orice pret.

Cei din a doua categorie merg pe ideea ca dependenta bebelusului este o realitate care trebuie recunoscuta ca atare, bebelusul chiar e dependent de adult, dar e o dependenta fireasca care, odata cu trecerea timpului, va fi dublata de o tendinta catre independenta din ce in ce mai pronuntata. Acesti specialisti considera ca locul nou-nascutului este langa mama si critica vehement politica anumitor clinici de maternitate care separa nou-nascutul de mama imediat dupa nastere. Ei atrag atentia ca bebelusii au multe fantasme de anihilare in primele luni de viata, iar acei bebelusi lasati prea mult singuri sunt predispusi sa devina adulti depresivi (in cel mai bun caz), personalitati schizoide sau narcisice.

Dupa cum se poate lesne observa, opiniile oamenilor (fie ei si specialisti) sunt influentate de propriile temeri.
Cert este ca documentarele de pe National Geographic, Animal Plannet si Discovery arata ca majoritatea mamiferelor isi tin nou-nascutii aproape fara ca acestia sa devina dependenti ulterior!

O opinie mai echilibrata ar fi aceea ca in fiinta umana exista atat tendinte dependente, cat si independente, iar acestea trebuie recunoscute si respectate in mod sanatos; altfel spus, nu trebuie sa frustram tendintele dependente firesti, mai ales in prima perioada a vietii, si nu trebuie sa le descurajam pe cele catre independenta.
Copiii nu devin dependenti pentru ca in primele luni sau in primul an de viata au dormit langa mama, ei devin dependenti pentru ca ulterior mama le-a descurajat tendintele catre independenta.
Si aici ma gandesc la mame care amana intarcarea de teama ca vor pierde profunzimea si placerea intimitatii legaturii cu sugarul, mame si bunici care il trateaza pe copil ca fiind mai mic decat el este de fapt, care gasesc o placere deosebita in a insista sa-i dea ele sa manance cu lingurita cand el o poate folosi deja singur, de a-l legana pe picioare, imbraca si sterge la fund atunci cand copilul ar putea-o face si singur etc, mame si bunici hiperprotectoare care prin panica lor saboteaza incercarile de explorare ale mediului inconjurator de catre copil etc.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Copilul sudeaza relatia sau o destrama?’ aparut in Adevarul Week End, 21 februarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala