Cadrul psihoterapiei: conditiile care fac succesul posibil

Este un fapt larg recunoscut: schimbarea are loc in conditii de rezistenta.

Cand vine vorba despre psihoterapie, elementul care face initial obiectul celor mai multe plangeri, “calul de bataie” al primelor manifestari de rezistenta, este insusi cadrul psihoterapiei – respectiv acele conditii, “reguli ale jocului”, la care toti psihoterapeutii profesionisti tin si despre care ei spun ca fac succesul posibil.

Poate va este familiar un discurs de genul…

“Ok, ma voi duce la psiholog (psihoterapeut), deja mult prea multi prieteni mi-au recomandat asta…

Dar chiar trebuie sa ma duc in fiecare saptamana? Sau chiar de mai multe ori pe saptamana?

Si cum adica, daca intarzii 15-20 minute (adica ”sfertul academic”), sedinta nu se prelungeste… in mod “corespunzator”?!

Iar daca ratez sedinta (pentru ca mi-a iesit total din minte, asta e, se mai intampla)… trebuie sa o platesc ??!!!”

Regulile jocului in psihoterapie starnesc in oameni tot felul de reactii. Unii reactioneaza ca in exemplul de mai sus. Altii le considera din prima niste cerinte legitime si din categoria celor de  bun simt.

Exact ca in oricare alt domeniu, si in psihoterapie succesul este accesibil persoanelor care poseda o motivatie puternica, perseverenta si un simt al responsabilitatii crescut.

Iar legat de acest lucru, inspirat de Socrate, imi vine in minte o serie de intrebari.

Ce credeti?

O persoana motivata este…

O persoana care vine in mod regulat la sedinte sau o persoana care vine cand si cand?

Iar legat de responsabilitate…

Sa ne imaginam un psihoterapeut caruia clientul ii spune, cu 10 minute inainte de sedinta(!), ca nu poate ajunge, iar terapeutul spune “e ok…”.

Sau caruia clientul ii spune ca data trecuta nu a venit la sedinta pentru ca a uitat, i-a iesit complet din minte… Ii pare rau ca l-a lasat pe psihoterapeut sa-l astepte o ora intreaga, dar asta e…

Si, in niciunul din cazuri, psihoterapeutul nu cere sa fie platit pentru timpul rezervat clientului, chiar daca acesta a ales (constient sau inconstient) sa nu faca uz de el.

Doar spune ca “e ok…”.

Chiar este ok?

Ce crezi despre acest psihoterapeut?

Ca e generos?

Ca e amabil?

Intelegator?

Ca e… “de treaba”?

Poate…

Dar in acelasi timp, undeva, in the back of your mind, poate ca apar intrebari:

Ce spune asta despre respectul pe care acest psihoterapeut il arata fata de timpul lui?

Despre respectul fata de propria lui persoana?

Oare nu ii lasa pe altii sa abuzeze de amabilitatea sa?

In ce masura poate el sa puna niste limite sanatoase? Ca sa te poata invata si pe tine sa faci acelasi lucru?

Ok.

Sa ne imaginam acum un psihoterapeut care iti spune de la bun inceput ca el lucreaza in anumite conditii, care s-au dovedit in timp a fi eficiente (au trecut cu succes testul timpului), ca el iti reverva tie anumite ore din timpul sau de lucru si se asteapta ca tu sa iti asumi responsabilitatea pentru prezenta sau absenta ta de la aceste ore.

Ce crezi despre el?

Ca este o persoana “rece”?

Prea exigenta?

Rigida?

Ca e… o “persoana rea”?

Sau il apreciezi ca fiind…

O persoana constienta de faptul ca are ceva valoros de oferit,

O persoana care are respect pentru timpul sau,

Respect pentru propria persoana,

Respect pentru tine (pentru ca te trateaza ca pe un adult si nu ca pe un copil iresponsabil),

Un adevarat profesionist?

Raspunsurile la aceste intrebari ii diferentiaza pe cei pregatiti de cei (inca) nepregatiti pentru un demers de autocunoastere si dezvoltare personala.

Pot fi imaginate multe drumuri catre progres in psihoterapie…

Intre acestea, gratie conditiilor pe care le pune,

cadrul psihoterapeutic contureaza un drum cu prioritate.

_______

0 prezentare detaliata a cadrului in psihoterapie o gasesti aici.

[Psihoterapie] Spune-ti ce-ti doresti

La inceputul anilor 2000 (intr-o alta viata 😊), participand la o conferinta pe teme legate de leadership si management, am fost socat sa aud pe unul din speaker-ii internationali spunand ca

daca managerii ar dedica 15 minute pe luna pentru a se gandi la dezvoltarea activitatii departamentului lor, productivitatea ar creste exponential.

15 minute?!..pe luna?! Eu credeam pe atunci ca managerii petrec o ora pe zi, in fiecare zi(!), gandindu-se la asta. Nu este planificarea una din activitatile principale ale unui manager?

Se pare ca nu. Majoritatea managerilor isi petrece timpul ocupandu-se de sarcinile curente, rezolvand probleme care apar tot timpul, din ce in ce mai multe, dau navala, sunt coplesitoare.

La sfarsitul zilei, simtindu-se asemeni unor pompieri care au trebuit sa stinga focul, sunt mult prea obositi ca sa se mai gandeasca la viitor, la dezvoltare.

Iar lucrurile nu stau asa doar in cazul managerilor. Daca suntem sinceri cu noi insine, foarte probabil multi dintre noi ar recunoaste ca si in viata personala se intampla cam la fel: ne lasam prinsi in rutina vietii de zi cu zi, fara sa ne gandim prea mult la ceea ce ne dorim in viitor, fara sa formulam ceea ce ne-am dori sa fie diferit.

Nici in cabinetele de psihoterapie lucrurile nu stau prea diferit : clientii vorbesc despre nelinistile, framantarile, nemultumirile lor legate de

viata de cuplu…

parinti…

familie, copii…

atmosfera de la serviciu, relatia cu seful sau cu colegii…

problemele financiare…

Dar, prinsi in iuresul emotiilor, rar se intampla sa si formuleze, sa si verbalizeze ceea ce vor, ceea ce isi doresc legat de respectivele situatii/persoane care le frustreaza.

Uneori exista asteptarea ca ceea ce isi doresc sa se inteleaga din context, sa fie evident atat pentru ei insisi, cat si pentru interlocutor (psihoterapeutul).

Ei bine, surpriza este ca in majoritatea cazurilor nu este deloc evident. Nici macar pentru ei insisi… sau mai ales pentru ei insisi!

Cred ca a verbaliza ceea ce vrei este esential. Este esential sa te auzi pe tine declarand ceea ce iti doresti pentru ca in felul acesta este mai usor sa iti asumi dorintele sau sa le adaptezi situatiei.

De aceea m-am obisnuit sa intreb adesea:

“Intr-un astfel de context, ce v-ati dori sa faca sotul/sotia/copilul Dvs?

Cum ati dori sa va trateze seful/sefa Dvs?” (Be specific)

sau

“Ce v-ati dori sa-i spuneti?”

Sunt intrebari pe cat de simple, pe atat de puternice. (De altfel, am fost intotdeauna de parere ca intrebarea “Ce vrei?” este o intrebare fundamentala in psihanaliza. Ca si intrebarea corolar “Ce cauti sa eviti?”)

Este esential ca in psihoterapie oamenii sa vorbeasca despre frustrarile lor, despre nemultumirile lor, exact asa cum le resimt ei. Cu cat iau mai mult contact cu trairile lor, cu atat efectul catarctic este mai puternic, cu atat sansele de a se detensiona si elibera de stress sunt mai mari.

Dar daca lucrurile se opresc aici, sedintele de psihoterapie ar fi asemeni unor activitati de rutina de genul facut curat, aerisit, sters praful, dat cu aspiratorul… in spatiul mental/emotional.

Da, bineinteles, in fiecare sedinta vom sterge praful asezat in timpul scurs de la ultima sedinta. Este necesar sa facem asta, nu se poate altfel.

Dar – daca ne ajunge timpul- poate mai facem si altceva: sa incercam sa punem in cuvinte ceea ce ne dorim. De preferat, intr-o maniera cat mai specifica.

A formula ceea ce iti doresti echivaleaza de multe ori cu a-ti reprezenta mental o solutie la problemele tale.

PROVOCARE:

Cum ar fi daca, de fiecare data cand te frustreaza ceva, ti-ai dezvolta obiceiul de a formula explicit

Asta ma frustreaza…

Iar cutare lucru m-ar face multumit(a), fericit(a)”

specificand cat mai clar atat ceea ce te frustreaza, cat si ceea ce te-ar multumi?

Cum ar fi daca, in fiecare zi, pe langa un “to do list” ti-ai face si un “wish list”?

Cum ar fi daca ai face aceste lucruri pentru 100 de zile consecutiv?

________________

P.S. Daca esti asemeni majoritatii oamenilor, probabil vei da “dismiss” acestei provocari.

Probabil in mintea ta va exista un comentariu de genul:” ce rost are sa spun ce vreau sotului/ sotiei/ sefului meu? Oricum nu le pasa de ce vreau eu…”

Daca nu te vei lasa prada acestui comentariu (care exprima, de fapt, o forma de rezistenta la schimbare), s-ar putea sa ai surpriza/revelatia ca

in general, oamenii vor sa indeplineasca dorintele celor apropiati.

Poate nu chiar toti. Poate nu chiar imediat. Poate nu exact in termenii tai.

Dar, in general, oamenii tind sa indeplineasca dorintele celor la care tin.

_______________

P.P.S. O alta “surpriza”/revelatie pe care s-ar putea sa o ai se refera la faptul ca a identifica ceea ce iti doresti cu adevarat, ceea ce te face fericit(a), nu este deloc un lucru simplu.

Acest fapt se datoreaza unui “antrenament” indelungat de a-ti fi ignorat dorintele, de a te focusa mult prea mult pe ceea ce trebuie in detrimentul lui ceea ce vrei.

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panică sunt deja bine cunoscute unui număr din ce în ce mai mare de oameni: teamă intensă, apărută ca din senin, însoțită de palpitații, puls ridicat, senzații de sufocare și înecare, transpirație abundentă, dificultăți respiratorii, durere toracică, vertij, amețeli, teamă de pierdere a controlului sau de a înnebuni, parestezii, depersonalizare, frică intensă de moarte.

Ceea ce se cunoaște mai puțin sunt cauzele atacurilor de panică. Fără pretenția de a oferi o explicație exhaustivă, exemplul de mai jos reprezintă o incursiune în culisele atacului de panică.

Bărbat, 40 ani, asistent universitar, solicită terapie pentru stări de anxietate. Cu câteva săptămâni în urmă, întorcându-se acasă de la serviciu, un atac de panică, apărut că din senin, i-a creat senzația puternică că va face atac de cord.
F6105B85-56F8-45BE-8883-AB61037D545C
Nu se știa cardiac, motiv pentru care a fost cu atât mai surprins și mai înspăimântat. Bineînțeles, s-a grăbit să facă investigații medicale, dar toate au ieșit în regulă.

”Se pare că este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorând în terapie ce se întâmplase în ajunul crizei sale, pacientul ajunge să povestească un incident/o ceartă cu profesorul și mentorul sau (căruia îi era asistent). Pacientul și-a exprimat opiniile științifice (care difereau de cele ale ale profesorului) într-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simțea extrem de vinovat, întrucât își respecta și admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om în vârstă și pacientul își amintește că, ulterior certei, a avut fantezia că profesorul, supărat, furios, indignat și slăbit de vârstă, face un atac de cord și moare. Această fantezie l-a înspăimântat teribil și l-a umplut de vinovăție: din cauza lui, profesorul putea să moară. În aceeași zi, el însuși avut acel atac de panică (însoțit de teamă că el va face un atac de cord) care l-a condus, în cele din urmă, la terapie.

Pentru cei familiarizați cu psihoterapia psihanalitică, lucrurile devin puțin mai clare acum.
Fantezia legată de profesorul care face atac de cord conține, evident, dorința inconștientă(!) a pacientului ca profesorul să moară. Ceea ce, la nivel conștient, părea o banală dispută profesională, o exprimare-ceva mai emoțională, mai vehementă-a unui punct de vedere diferit, la nivel inconștient a fost trăit că o crimă.

Urmând legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul-acea parte a minții noastre asociată conștiintei morale, judecătorul interior-a aplicat pedeapsa adecvată: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea țintită către profesor a fost întoarsă împotriva propriei persoane. Pentru intențiile sale criminale (inconștiente!), asistentul trebuia să împărtășească aceeași soartă cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe măsură ce a început să se simtă din ce în ce mai în siguranță în relație cu terapeutul, nemaifiindu-i teamă că va fi judecat, pacientul a verbalizat și o altă fantezie pe care o avusese în acea perioadă, și anume că, în urmă morții profesorului, el-pacientul- prelua catedra acestuia. Iată că avem acum și „mobilul crimei”!

În momentul conflictului, văzând cum profesorul se schimbă la față și părea că i se face rău, s-a panicat la gândul că dorința sa era pe cale să se îndeplinească! Iar la scurt timp după… a venit pedeapsa în forma atacului de panică și a temerii că el însuși va muri.

Câtă ușurare că toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai că corpul nostru reacționează negreșit la ideile/fanteziile din mintea noastră…

Povestea de mai sus oferă o viziune inedită asupra atacului de panică: senzația de moarte iminentă trăită intens în atacul de panică este o autopedeapsa pentru dorințele agresive nutrite față de persoanele pe care le iubim.

Judecătorul interior, conștiință noastră morală, se asigură că ne autopedepsim pentru toate intențiile noastre agresive.