Psihoterapeutul – un pastrator al secretelor

Un eveniment profesional la care am participat recent m-a făcut să mă gândesc – din nou 🙂 – la specificul psihoterapiei psihanalitice.

Foto: Alexandru Zdrobău
Foto: Alexandru Zdrobău

Iar ceea ce mi-a venit în minte de această dată nu a fost asocierea liberă, tehnica fundamentală a psihanalizei… nu a fost nici interpretarea, acel instrument psihanalitic vestit prin care sensul inconștient este dezvăluit… nu a fost nici măcar cadrul analitic, respectiv acele condiții care îi sperie sau îi revoltă pe mulți… deși, la drept vorbind, la o lectură mai atentă, aceste condiții sunt de bun simț pentru oricine posedă motivație, un minim de disciplină și de respect pentru persoana celuilalt…

Ceea ce mi-a venit în minte a fost intimitatea confesiunii.

Mai mult decât în orice altă formă de terapie, în psihoterapia psihanalitică nu este vorba atât de simptome – anxietate, atac de panică, bulimie etc – cât mai ales despre a face cuiva (psihoterapeutului) confesiuni intime.

În cabinetul psihanalitic, clientul ajunge să vorbească nu numai despre frământările, stress-urile, neputințele și vulnerabilitățile lui, ci și (sau mai ales) despre dorințele cele mai intime, despre fanteziile „cele mai bizare și mai nelalocul lor”, despre secrete „rușinoase” sau terifiante, despre plăceri vinovate și vinovății înăbușite.

Pe scurt, clientul vorbește despre viața sa intimă sufletească, secretă, despre despre acea parte a vieții sale care nu apare pe facebook, pe instagram sau pe alte rețele de socializare.

Iar progresul în terapie se face remarcat nu doar prin dispariția simptomelor sau prin îmbunătățirea calității vieții clientului,

ci și prin remarci de genul „Aici, în cabinet, am reușit să spun lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui până acum, nici măcar celor mai apropiate persoane

sau „Aici am reușit să vorbesc despre lucruri pe care nici mie însămi nu îndrăzneam să mi le mărturisesc, despre lucruri care erau acolo, dar nu doream să le văd, să le gândesc”…

Toată lumea are o viață (interioară) secretă și toată lumea simte la un moment dat nevoia să vorbească cu cineva despre asta. Pentru a se elibera de presiunea acestor trăiri apăsătoare, pentru a face pace cu ceea ce pare de neacceptat, pentru a face posibil nou început.

Psihoterapeutul este un păstrător al secretelor, un confident în adevăratul sens al cuvântului și toată formarea sa, îndelungată și asiduă, este menită să-l facă demn de acest rol.

Cadrul psihoterapiei: conditiile care fac succesul posibil

Este un fapt larg recunoscut: schimbarea are loc în condiții de rezistență.

Când vine vorba despre psihoterapie, elementul care face inițial obiectul celor mai multe plângeri, “calul de bătaie” al primelor manifestări de rezistență, este însuși cadrul psihoterapiei – respectiv acele condiții, “reguli ale jocului”, la care toți psihoterapeutii profesioniști țin și despre care ei spun că fac succesul posibil.

Poate vă este familiar un discurs de genul…

“Ok, mă voi duce la psiholog (psihoterapeut), deja mult prea mulți prieteni mi-au recomandat asta…
Dar chiar trebuie să mă duc în fiecare săptămână? Sau chiar de mai multe ori pe săptămână?
Și cum adică, dacă întârzii 15-20 minute (adică ”sfertul academic”), ședința nu se prelungește… în mod “corespunzător”?!
Iar dacă ratez ședința (pentru că mi-a ieșit total din minte, asta e, se mai întâmplă)… trebuie să o plătesc ??!!!”

Regulile jocului în psihoterapie stârnesc în oameni tot felul de reacții. Unii reacționează ca în exemplul de mai sus. Alții le consideră din prima niște cerințe legitime și din categoria celor de bun simț.

Exact că în oricare alt domeniu, și în psihoterapie succesul este accesibil persoanelor care posedă o motivație puternică, perseverență și un simț al responsabilității crescut.

Iar legat de acest lucru, inspirat de Socrate, îmi vine în minte o serie de întrebări.

Ce credeți?

O persoană motivată este…
O persoană care vine în mod regulat la ședințe sau o persoană care vine când și când?

Iar legat de responsabilitate…

Să ne imaginăm un psihoterapeut căruia clientul îi spune, cu 10 minute înainte de ședință(!), că nu poate ajunge, iar terapeutul spune “e ok…”.

Sau căruia clientul îi spune că data trecută nu a venit la ședință pentru că a uitat, i-a ieșit complet din minte… Îi pare rău că l-a lăsat pe psihoterapeut să-l aștepte o oră întreagă, dar asta e…

Și, în niciunul din cazuri, psihoterapeutul nu cere să fie plătit pentru timpul rezervat clientului, chiar dacă acesta a ales (conștient sau inconștient) să nu facă uz de el.

Doar spune că “e ok…”.

Chiar este ok?

Ce crezi despre acest psihoterapeut?
Că e generos?
Că e amabil?
Înțelegător?
Că e… “de treabă”?

Poate…

Dar în același timp, undeva, in the back of your mind, poate că apar întrebări:
Ce spune asta despre respectul pe care acest psihoterapeut îl arată față de timpul lui?
Despre respectul față de propria lui persoană?
Oare nu îi lasă pe alții să abuzeze de amabilitatea sa?
În ce măsură poate el să pună niște limite sănătoase? Ca să te poată învață și pe tine să faci același lucru?

Ok.

Să ne imaginăm acum un psihoterapeut care îți spune de la bun început că el lucrează în anumite condiții, care s-au dovedit în timp a fi eficiente (au trecut cu succes testul timpului), că el îți reverva ție anumite ore din timpul sau de lucru și se așteaptă ca tu să îți asumi responsabilitatea pentru prezența sau absența ta de la aceste ore.

Ce crezi despre el?
Că este o persoană “rece”?
Prea exigentă?
Rigidă?
Că e… o “persoană rea”?

Sau îl apreciezi ca fiind…

O persoană conștientă de faptul că are ceva valoros de oferit,
O persoană care are respect pentru timpul său,
Respect pentru propria persoană,
Respect pentru tine (pentru că te tratează că pe un adult și nu ca pe un copil iresponsabil),
Un adevărat profesionist?

Răspunsurile la aceste întrebări îi diferențiază pe cei pregătiți de cei (încă) nepregătiți pentru un demers de autocunoaștere și dezvoltare personală.

Pot fi imaginate multe drumuri către progres în psihoterapie…
Între acestea, grație condițiilor pe care le pune,
cadrul psihoterapeutic conturează un drum cu prioritate.

_______

O prezentare detaliată a cadrului în psihoterapie o găsești aici.

[Psihoterapie] Spune-ti ce-ti doresti

La inceputul anilor 2000 (intr-o alta viata 😊), participand la o conferinta pe teme legate de leadership si management, am fost socat sa aud pe unul din speaker-ii internationali spunand ca

daca managerii ar dedica 15 minute pe luna pentru a se gandi la dezvoltarea activitatii departamentului lor, productivitatea ar creste exponential.

15 minute?!..pe luna?! Eu credeam pe atunci ca managerii petrec o ora pe zi, in fiecare zi(!), gandindu-se la asta. Nu este planificarea una din activitatile principale ale unui manager?

Se pare ca nu. Majoritatea managerilor isi petrece timpul ocupandu-se de sarcinile curente, rezolvand probleme care apar tot timpul, din ce in ce mai multe, dau navala, sunt coplesitoare.

La sfarsitul zilei, simtindu-se asemeni unor pompieri care au trebuit sa stinga focul, sunt mult prea obositi ca sa se mai gandeasca la viitor, la dezvoltare.

Iar lucrurile nu stau asa doar in cazul managerilor. Daca suntem sinceri cu noi insine, foarte probabil multi dintre noi ar recunoaste ca si in viata personala se intampla cam la fel: ne lasam prinsi in rutina vietii de zi cu zi, fara sa ne gandim prea mult la ceea ce ne dorim in viitor, fara sa formulam ceea ce ne-am dori sa fie diferit.

Nici in cabinetele de psihoterapie lucrurile nu stau prea diferit : clientii vorbesc despre nelinistile, framantarile, nemultumirile lor legate de

viața de cuplu…
părinți…
familie, copii…
atmosfera de la serviciu, relația cu șeful sau cu colegii…
problemele financiare…

Dar, prinsi in iuresul emotiilor, rar se intampla sa si formuleze, sa si verbalizeze ceea ce vor, ceea ce isi doresc legat de respectivele situatii/persoane care le frustreaza.

Uneori exista asteptarea ca ceea ce isi doresc sa se inteleaga din context, sa fie evident atat pentru ei insisi, cat si pentru interlocutor (psihoterapeutul).

Ei bine, surpriza este ca in majoritatea cazurilor nu este deloc evident. Nici macar pentru ei insisi… sau mai ales pentru ei insisi!

Cred ca a verbaliza ceea ce vrei este esential. Este esential sa te auzi pe tine declarand ceea ce iti doresti pentru ca in felul acesta este mai usor sa iti asumi dorintele sau sa le adaptezi situatiei.

De aceea m-am obișnuit să întreb adesea:
“Într-un astfel de context, ce v-ați dori să facă sotul/soția/copilul Dvs?
Cum ați dori să vă trateze șeful/șefa Dvs?” (Be specific)
sau
“Ce v-ați dori să-i spuneți?”

Sunt intrebari pe cat de simple, pe atat de puternice. (De altfel, am fost intotdeauna de parere ca intrebarea “Ce vrei?” este o intrebare fundamentala in psihanaliza. Ca si intrebarea corolar “Ce cauti sa eviti?”)

Este esențial ca în psihoterapie oamenii să vorbească despre frustrările lor, despre nemulțumirile lor, exact așa cum le resimt ei. Cu cât iau mai mult contact cu trăirile lor, cu atât efectul catarctic este mai puternic, cu atât șansele de a se detensiona și elibera de stress sunt mai mari.

Dar dacă lucrurile se opresc aici, ședințele de psihoterapie ar fi asemeni unor activități de rutină de genul făcut curat, aerisit, șters praful, dat cu aspiratorul… în spațiul mental/emoțional.

Da, bineînțeles, în fiecare ședință vom șterge praful așezat în timpul scurs de la ultima ședința. Este necesar să facem asta, nu se poate altfel.

Dar – dacă ne ajunge timpul – poate mai facem și altceva: să încercăm să punem în cuvinte ceea ce ne dorim. De preferat, într-o manieră cât mai specifică.

A formula ceea ce îți dorești echivalează de multe ori cu a-ți reprezenta mental o soluție la problemele tale.

PROVOCARE:

Cum ar fi daca, de fiecare data cand te frustreaza ceva, ti-ai dezvolta obiceiul de a formula explicit

Asta mă frustrează…
Iar cutare lucru m-ar face mulțumit(ă), fericit(ă)”

specificând cât mai clar atât ceea ce te frustrează, cât și ceea ce te-ar mulțumi?
Cum ar fi dacă, în fiecare zi, pe lângă un “to do list” ți-ai face și un “wish list”?
Cum ar fi dacă ai face aceste lucruri pentru 100 de zile consecutiv?

________________

P.S. Daca esti asemeni majoritatii oamenilor, probabil vei da “dismiss” acestei provocari.

Probabil in mintea ta va exista un comentariu de genul:” ce rost are sa spun ce vreau sotului/ sotiei/ sefului meu? Oricum nu le pasa de ce vreau eu…”

Dacă nu te vei lăsa pradă acestui comentariu (care exprimă, de fapt, o formă de rezistență la schimbare), s-ar putea să ai surpriza/revelația că

în general, oamenii vor să indeplinească dorințele celor apropiați.

Poate nu chiar toți.
Poate nu chiar imediat.
Poate nu exact în termenii tăi.

Dar, în general, oamenii tind să indeplinească dorințele celor la care țin.

_______________

P.P.S. O alta “surpriza”/revelatie pe care s-ar putea sa o ai se refera la faptul ca a identifica ceea ce iti doresti cu adevarat, ceea ce te face fericit(a), nu este deloc un lucru simplu.

Acest fapt se datoreaza unui “antrenament” indelungat de a-ti fi ignorat dorintele, de a te focusa mult prea mult pe ceea ce trebuie in detrimentul lui ceea ce vrei.