Psihoterapeutul – un pastrator al secretelor

Un eveniment profesional la care am participat recent m-a făcut să mă gândesc – din nou 🙂 – la specificul psihoterapiei psihanalitice.

Foto: Alexandru Zdrobău
Foto: Alexandru Zdrobău

Iar ceea ce mi-a venit în minte de această dată nu a fost asocierea liberă, tehnica fundamentală a psihanalizei… nu a fost nici interpretarea, acel instrument psihanalitic vestit prin care sensul inconștient este dezvăluit… nu a fost nici măcar cadrul analitic, respectiv acele condiții care îi sperie sau îi revoltă pe mulți… deși, la drept vorbind, la o lectură mai atentă, aceste condiții sunt de bun simț pentru oricine posedă motivație, un minim de disciplină și de respect pentru persoana celuilalt…

Ceea ce mi-a venit în minte a fost intimitatea confesiunii.

Mai mult decât în orice altă formă de terapie, în psihoterapia psihanalitică nu este vorba atât de simptome – anxietate, atac de panică, bulimie etc – cât mai ales despre a face cuiva (psihoterapeutului) confesiuni intime.

În cabinetul psihanalitic, clientul ajunge să vorbească nu numai despre frământările, stress-urile, neputințele și vulnerabilitățile lui, ci și (sau mai ales) despre dorințele cele mai intime, despre fanteziile „cele mai bizare și mai nelalocul lor”, despre secrete „rușinoase” sau terifiante, despre plăceri vinovate și vinovății înăbușite.

Pe scurt, clientul vorbește despre viața sa intimă sufletească, secretă, despre despre acea parte a vieții sale care nu apare pe facebook, pe instagram sau pe alte rețele de socializare.

Iar progresul în terapie se face remarcat nu doar prin dispariția simptomelor sau prin îmbunătățirea calității vieții clientului,

ci și prin remarci de genul „Aici, în cabinet, am reușit să spun lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui până acum, nici măcar celor mai apropiate persoane

sau „Aici am reușit să vorbesc despre lucruri pe care nici mie însămi nu îndrăzneam să mi le mărturisesc, despre lucruri care erau acolo, dar nu doream să le văd, să le gândesc”…

Toată lumea are o viață (interioară) secretă și toată lumea simte la un moment dat nevoia să vorbească cu cineva despre asta. Pentru a se elibera de presiunea acestor trăiri apăsătoare, pentru a face pace cu ceea ce pare de neacceptat, pentru a face posibil nou început.

Psihoterapeutul este un păstrător al secretelor, un confident în adevăratul sens al cuvântului și toată formarea sa, îndelungată și asiduă, este menită să-l facă demn de acest rol.

Comunicare în straturi și discursuri „pansament”

psihoterapie_img_0300O femeie: „Toți bărbații din viața mea au fost niște ratați, niște idioți și niște imaturi!”

Un bărbat: „Toate femeile sunt lacome, competitive, obsedate de control, critice, dominatoare și imposibil de mulțumit!”

Bărbat/femeie: „Am fost la trei psihologi până acum și toți mi-au spus numai prostii! De fiecare dată, am plecat furios (furioasă) din cabinetul lor!”

Discursurile de mai sus sunt discursuri multinivelare, discursuri „în straturi”.

Stratul de la suprafață este saturat de furie: în mod evident, mesajele de mai sus sunt mesaje furioase.

Dar simți gustul amar care însoțește furia din declarațiile de mai sus? Da, un alt strat este cel al dezamăgirii.   Reformulate, ar suna cam așa:

„Sunt dezamăgită de faptul că toți bărbații din viața mea…”

„Sunt dezamăgit că femeile din viața mea au fost…”

„Sunt dezamăgit/dezamăgită de psihologi…”

Un alt strat care însoțește furia este cel al neputinței, al eșecului, al disperării. Căci, dacă ne reglăm fin auzul, mesajele pot fi ințelese și în termenii:

„Am întâlnit mai multe persoane care mi-au stârnit interesul și de fiecare dată am eșuat în a mă conecta cu ele așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi avut nevoie”.

Privind lucrurile în acest fel, suntem aproape de a realiza că declarațiile inițiale sunt mesaje de tip „scut” sau mesaje de tip „pansament”.

Este mult mai ușor să declari că „celălalt e defect” decât să iei contact cu suferința pe care o implică o concluzie precum:

„Iată, încă o persoană cu care nu m-am putut conecta…

Încă un eșec în încercarea mea de a rezona cu cineva…

What’s wrong with me?!

Mesajul psihoterapiei este că numai în condițiile în care suferința este mai întâi recunoscută (”există suferință în reacția mea furioasă”) și apoi asumată (”eu sunt cel care suferă în situația asta”), există șanse ca suferința să își găsească leac.

Cadrul psihoterapiei: conditiile care fac succesul posibil

Este un fapt larg recunoscut: schimbarea are loc în condiții de rezistență.

Când vine vorba despre psihoterapie, elementul care face inițial obiectul celor mai multe plângeri, “calul de bătaie” al primelor manifestări de rezistență, este însuși cadrul psihoterapiei – respectiv acele condiții, “reguli ale jocului”, la care toți psihoterapeutii profesioniști țin și despre care ei spun că fac succesul posibil.

Poate vă este familiar un discurs de genul…

“Ok, mă voi duce la psiholog (psihoterapeut), deja mult prea mulți prieteni mi-au recomandat asta…
Dar chiar trebuie să mă duc în fiecare săptămână? Sau chiar de mai multe ori pe săptămână?
Și cum adică, dacă întârzii 15-20 minute (adică ”sfertul academic”), ședința nu se prelungește… în mod “corespunzător”?!
Iar dacă ratez ședința (pentru că mi-a ieșit total din minte, asta e, se mai întâmplă)… trebuie să o plătesc ??!!!”

Regulile jocului în psihoterapie stârnesc în oameni tot felul de reacții. Unii reacționează ca în exemplul de mai sus. Alții le consideră din prima niște cerințe legitime și din categoria celor de bun simț.

Exact că în oricare alt domeniu, și în psihoterapie succesul este accesibil persoanelor care posedă o motivație puternică, perseverență și un simț al responsabilității crescut.

Iar legat de acest lucru, inspirat de Socrate, îmi vine în minte o serie de întrebări.

Ce credeți?

O persoană motivată este…
O persoană care vine în mod regulat la ședințe sau o persoană care vine când și când?

Iar legat de responsabilitate…

Să ne imaginăm un psihoterapeut căruia clientul îi spune, cu 10 minute înainte de ședință(!), că nu poate ajunge, iar terapeutul spune “e ok…”.

Sau căruia clientul îi spune că data trecută nu a venit la ședință pentru că a uitat, i-a ieșit complet din minte… Îi pare rău că l-a lăsat pe psihoterapeut să-l aștepte o oră întreagă, dar asta e…

Și, în niciunul din cazuri, psihoterapeutul nu cere să fie plătit pentru timpul rezervat clientului, chiar dacă acesta a ales (conștient sau inconștient) să nu facă uz de el.

Doar spune că “e ok…”.

Chiar este ok?

Ce crezi despre acest psihoterapeut?
Că e generos?
Că e amabil?
Înțelegător?
Că e… “de treabă”?

Poate…

Dar în același timp, undeva, in the back of your mind, poate că apar întrebări:
Ce spune asta despre respectul pe care acest psihoterapeut îl arată față de timpul lui?
Despre respectul față de propria lui persoană?
Oare nu îi lasă pe alții să abuzeze de amabilitatea sa?
În ce măsură poate el să pună niște limite sănătoase? Ca să te poată învață și pe tine să faci același lucru?

Ok.

Să ne imaginăm acum un psihoterapeut care îți spune de la bun început că el lucrează în anumite condiții, care s-au dovedit în timp a fi eficiente (au trecut cu succes testul timpului), că el îți reverva ție anumite ore din timpul sau de lucru și se așteaptă ca tu să îți asumi responsabilitatea pentru prezența sau absența ta de la aceste ore.

Ce crezi despre el?
Că este o persoană “rece”?
Prea exigentă?
Rigidă?
Că e… o “persoană rea”?

Sau îl apreciezi ca fiind…

O persoană conștientă de faptul că are ceva valoros de oferit,
O persoană care are respect pentru timpul său,
Respect pentru propria persoană,
Respect pentru tine (pentru că te tratează că pe un adult și nu ca pe un copil iresponsabil),
Un adevărat profesionist?

Răspunsurile la aceste întrebări îi diferențiază pe cei pregătiți de cei (încă) nepregătiți pentru un demers de autocunoaștere și dezvoltare personală.

Pot fi imaginate multe drumuri către progres în psihoterapie…
Între acestea, grație condițiilor pe care le pune,
cadrul psihoterapeutic conturează un drum cu prioritate.

_______

O prezentare detaliată a cadrului în psihoterapie o găsești aici.