Psihoterapeutul – un pastrator al secretelor

Un eveniment profesional la care am participat recent m-a făcut să mă gândesc – din nou 🙂 – la specificul psihoterapiei psihanalitice.

Foto: Alexandru Zdrobău
Foto: Alexandru Zdrobău

Iar ceea ce mi-a venit în minte de această dată nu a fost asocierea liberă, tehnica fundamentală a psihanalizei… nu a fost nici interpretarea, acel instrument psihanalitic vestit prin care sensul inconștient este dezvăluit… nu a fost nici măcar cadrul analitic, respectiv acele condiții care îi sperie sau îi revoltă pe mulți… deși, la drept vorbind, la o lectură mai atentă, aceste condiții sunt de bun simț pentru oricine posedă motivație, un minim de disciplină și de respect pentru persoana celuilalt…

Ceea ce mi-a venit în minte a fost intimitatea confesiunii.

Mai mult decât în orice altă formă de terapie, în psihoterapia psihanalitică nu este vorba atât de simptome – anxietate, atac de panică, bulimie etc – cât mai ales despre a face cuiva (psihoterapeutului) confesiuni intime.

În cabinetul psihanalitic, clientul ajunge să vorbească nu numai despre frământările, stress-urile, neputințele și vulnerabilitățile lui, ci și (sau mai ales) despre dorințele cele mai intime, despre fanteziile „cele mai bizare și mai nelalocul lor”, despre secrete „rușinoase” sau terifiante, despre plăceri vinovate și vinovății înăbușite.

Pe scurt, clientul vorbește despre viața sa intimă sufletească, secretă, despre despre acea parte a vieții sale care nu apare pe facebook, pe instagram sau pe alte rețele de socializare.

Iar progresul în terapie se face remarcat nu doar prin dispariția simptomelor sau prin îmbunătățirea calității vieții clientului,

ci și prin remarci de genul „Aici, în cabinet, am reușit să spun lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui până acum, nici măcar celor mai apropiate persoane

sau „Aici am reușit să vorbesc despre lucruri pe care nici mie însămi nu îndrăzneam să mi le mărturisesc, despre lucruri care erau acolo, dar nu doream să le văd, să le gândesc”…

Toată lumea are o viață (interioară) secretă și toată lumea simte la un moment dat nevoia să vorbească cu cineva despre asta. Pentru a se elibera de presiunea acestor trăiri apăsătoare, pentru a face pace cu ceea ce pare de neacceptat, pentru a face posibil nou început.

Psihoterapeutul este un păstrător al secretelor, un confident în adevăratul sens al cuvântului și toată formarea sa, îndelungată și asiduă, este menită să-l facă demn de acest rol.

Comunicare în straturi și discursuri „pansament”

psihoterapie_img_0300O femeie: „Toți bărbații din viața mea au fost niște ratați, niște idioți și niște imaturi!”

Un bărbat: „Toate femeile sunt lacome, competitive, obsedate de control, critice, dominatoare și imposibil de mulțumit!”

Bărbat/femeie: „Am fost la trei psihologi până acum și toți mi-au spus numai prostii! De fiecare dată, am plecat furios (furioasă) din cabinetul lor!”

Discursurile de mai sus sunt discursuri multinivelare, discursuri „în straturi”.

Stratul de la suprafață este saturat de furie: în mod evident, mesajele de mai sus sunt mesaje furioase.

Dar simți gustul amar care însoțește furia din declarațiile de mai sus? Da, un alt strat este cel al dezamăgirii.   Reformulate, ar suna cam așa:

„Sunt dezamăgită de faptul că toți bărbații din viața mea…”

„Sunt dezamăgit că femeile din viața mea au fost…”

„Sunt dezamăgit/dezamăgită de psihologi…”

Un alt strat care însoțește furia este cel al neputinței, al eșecului, al disperării. Căci, dacă ne reglăm fin auzul, mesajele pot fi ințelese și în termenii:

„Am întâlnit mai multe persoane care mi-au stârnit interesul și de fiecare dată am eșuat în a mă conecta cu ele așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi avut nevoie”.

Privind lucrurile în acest fel, suntem aproape de a realiza că declarațiile inițiale sunt mesaje de tip „scut” sau mesaje de tip „pansament”.

Este mult mai ușor să declari că „celălalt e defect” decât să iei contact cu suferința pe care o implică o concluzie precum:

„Iată, încă o persoană cu care nu m-am putut conecta…

Încă un eșec în încercarea mea de a rezona cu cineva…

What’s wrong with me?!

Mesajul psihoterapiei este că numai în condițiile în care suferința este mai întâi recunoscută (”există suferință în reacția mea furioasă”) și apoi asumată (”eu sunt cel care suferă în situația asta”), există șanse ca suferința să își găsească leac.

Cadrul psihoterapiei: conditiile care fac succesul posibil

Este un fapt larg recunoscut: schimbarea are loc in conditii de rezistenta.

Cand vine vorba despre psihoterapie, elementul care face initial obiectul celor mai multe plangeri, “calul de bataie” al primelor manifestari de rezistenta, este insusi cadrul psihoterapiei – respectiv acele conditii, “reguli ale jocului”, la care toti psihoterapeutii profesionisti tin si despre care ei spun ca fac succesul posibil.

Poate va este familiar un discurs de genul…

“Ok, ma voi duce la psiholog (psihoterapeut), deja mult prea multi prieteni mi-au recomandat asta…

Dar chiar trebuie sa ma duc in fiecare saptamana? Sau chiar de mai multe ori pe saptamana?

Si cum adica, daca intarzii 15-20 minute (adica ”sfertul academic”), sedinta nu se prelungeste… in mod “corespunzator”?!

Iar daca ratez sedinta (pentru ca mi-a iesit total din minte, asta e, se mai intampla)… trebuie sa o platesc ??!!!”

Regulile jocului in psihoterapie starnesc in oameni tot felul de reactii. Unii reactioneaza ca in exemplul de mai sus. Altii le considera din prima niste cerinte legitime si din categoria celor de  bun simt.

Exact ca in oricare alt domeniu, si in psihoterapie succesul este accesibil persoanelor care poseda o motivatie puternica, perseverenta si un simt al responsabilitatii crescut.

Iar legat de acest lucru, inspirat de Socrate, imi vine in minte o serie de intrebari.

Ce credeti?

O persoana motivata este…

O persoana care vine in mod regulat la sedinte sau o persoana care vine cand si cand?

Iar legat de responsabilitate…

Sa ne imaginam un psihoterapeut caruia clientul ii spune, cu 10 minute inainte de sedinta(!), ca nu poate ajunge, iar terapeutul spune “e ok…”.

Sau caruia clientul ii spune ca data trecuta nu a venit la sedinta pentru ca a uitat, i-a iesit complet din minte… Ii pare rau ca l-a lasat pe psihoterapeut sa-l astepte o ora intreaga, dar asta e…

Si, in niciunul din cazuri, psihoterapeutul nu cere sa fie platit pentru timpul rezervat clientului, chiar daca acesta a ales (constient sau inconstient) sa nu faca uz de el.

Doar spune ca “e ok…”.

Chiar este ok?

Ce crezi despre acest psihoterapeut?

Ca e generos?

Ca e amabil?

Intelegator?

Ca e… “de treaba”?

Poate…

Dar in acelasi timp, undeva, in the back of your mind, poate ca apar intrebari:

Ce spune asta despre respectul pe care acest psihoterapeut il arata fata de timpul lui?

Despre respectul fata de propria lui persoana?

Oare nu ii lasa pe altii sa abuzeze de amabilitatea sa?

In ce masura poate el sa puna niste limite sanatoase? Ca sa te poata invata si pe tine sa faci acelasi lucru?

Ok.

Sa ne imaginam acum un psihoterapeut care iti spune de la bun inceput ca el lucreaza in anumite conditii, care s-au dovedit in timp a fi eficiente (au trecut cu succes testul timpului), ca el iti reverva tie anumite ore din timpul sau de lucru si se asteapta ca tu sa iti asumi responsabilitatea pentru prezenta sau absenta ta de la aceste ore.

Ce crezi despre el?

Ca este o persoana “rece”?

Prea exigenta?

Rigida?

Ca e… o “persoana rea”?

Sau il apreciezi ca fiind…

O persoana constienta de faptul ca are ceva valoros de oferit,

O persoana care are respect pentru timpul sau,

Respect pentru propria persoana,

Respect pentru tine (pentru ca te trateaza ca pe un adult si nu ca pe un copil iresponsabil),

Un adevarat profesionist?

Raspunsurile la aceste intrebari ii diferentiaza pe cei pregatiti de cei (inca) nepregatiti pentru un demers de autocunoastere si dezvoltare personala.

Pot fi imaginate multe drumuri catre progres in psihoterapie…

Intre acestea, gratie conditiilor pe care le pune,

cadrul psihoterapeutic contureaza un drum cu prioritate.

_______

0 prezentare detaliata a cadrului in psihoterapie o gasesti aici.