Acupunctura si psihoterapia

Imi place felul in care acupunctura si medicina traditionala chineza, in general, gandesc termenii de boala si sanatate. Seamana atat de mult cu viziunea psihoterapiei!

Foarte pe scurt, corpul uman este traversat de meridiane energetice care distribuie energia catre organele vitale.

Atata timp cat energia curge liber si abundent prin aceste meridiane, persoana se bucura de o sanatate excelenta, vitalitate debordanta, optimism si … noroc.

Daca fluxul energetic este blocat, intervin dezechilibre, organele nu mai primesc energia necesara si, in consecinta, apar bolile.

Dar ce perturba libera circulatie a energiei prin meridiane? In principal, emotiile.

Prea multa exuberanta ameninta inima.

Furia ataca ficatul.

Tristetea afecteaza plamanii.

Frica debiliteaza rinichii.

Ingrijorarea in exces imbolnaveste splina.

Pentru medicina traditionala chineza, starea de sanatate depinde extraordinar de mult de echilibrul emotional.

Aceasta conceptie este o pledoarie indirecta pentru psihosomatica, pentru efectele pozitive ale psihoterapiei asupra sanatatii corporale (este binecunoscut, de exemplu, faptul ca psihoterapia creste imunitatea).

Este in acelasi timp o invitatie pentru psihoterapeuti de a se focaliza in terapie pe ceea ce este esential: lucrul cu emotiile.

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panică sunt deja bine cunoscute unui număr din ce în ce mai mare de oameni: teamă intensă, apărută ca din senin, însoțită de palpitații, puls ridicat, senzații de sufocare și înecare, transpirație abundentă, dificultăți respiratorii, durere toracică, vertij, amețeli, teamă de pierdere a controlului sau de a înnebuni, parestezii, depersonalizare, frică intensă de moarte.

Ceea ce se cunoaște mai puțin sunt cauzele atacurilor de panică. Fără pretenția de a oferi o explicație exhaustivă, exemplul de mai jos reprezintă o incursiune în culisele atacului de panică.

Bărbat, 40 ani, asistent universitar, solicită terapie pentru stări de anxietate. Cu câteva săptămâni în urmă, întorcându-se acasă de la serviciu, un atac de panică, apărut că din senin, i-a creat senzația puternică că va face atac de cord.
F6105B85-56F8-45BE-8883-AB61037D545C
Nu se știa cardiac, motiv pentru care a fost cu atât mai surprins și mai înspăimântat. Bineînțeles, s-a grăbit să facă investigații medicale, dar toate au ieșit în regulă.

”Se pare că este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorând în terapie ce se întâmplase în ajunul crizei sale, pacientul ajunge să povestească un incident/o ceartă cu profesorul și mentorul sau (căruia îi era asistent). Pacientul și-a exprimat opiniile științifice (care difereau de cele ale ale profesorului) într-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simțea extrem de vinovat, întrucât își respecta și admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om în vârstă și pacientul își amintește că, ulterior certei, a avut fantezia că profesorul, supărat, furios, indignat și slăbit de vârstă, face un atac de cord și moare. Această fantezie l-a înspăimântat teribil și l-a umplut de vinovăție: din cauza lui, profesorul putea să moară. În aceeași zi, el însuși avut acel atac de panică (însoțit de teamă că el va face un atac de cord) care l-a condus, în cele din urmă, la terapie.

Pentru cei familiarizați cu psihoterapia psihanalitică, lucrurile devin puțin mai clare acum.
Fantezia legată de profesorul care face atac de cord conține, evident, dorința inconștientă(!) a pacientului ca profesorul să moară. Ceea ce, la nivel conștient, părea o banală dispută profesională, o exprimare-ceva mai emoțională, mai vehementă-a unui punct de vedere diferit, la nivel inconștient a fost trăit că o crimă.

Urmând legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul-acea parte a minții noastre asociată conștiintei morale, judecătorul interior-a aplicat pedeapsa adecvată: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea țintită către profesor a fost întoarsă împotriva propriei persoane. Pentru intențiile sale criminale (inconștiente!), asistentul trebuia să împărtășească aceeași soartă cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe măsură ce a început să se simtă din ce în ce mai în siguranță în relație cu terapeutul, nemaifiindu-i teamă că va fi judecat, pacientul a verbalizat și o altă fantezie pe care o avusese în acea perioadă, și anume că, în urmă morții profesorului, el-pacientul- prelua catedra acestuia. Iată că avem acum și „mobilul crimei”!

În momentul conflictului, văzând cum profesorul se schimbă la față și părea că i se face rău, s-a panicat la gândul că dorința sa era pe cale să se îndeplinească! Iar la scurt timp după… a venit pedeapsa în forma atacului de panică și a temerii că el însuși va muri.

Câtă ușurare că toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai că corpul nostru reacționează negreșit la ideile/fanteziile din mintea noastră…

Povestea de mai sus oferă o viziune inedită asupra atacului de panică: senzația de moarte iminentă trăită intens în atacul de panică este o autopedeapsa pentru dorințele agresive nutrite față de persoanele pe care le iubim.

Judecătorul interior, conștiință noastră morală, se asigură că ne autopedepsim pentru toate intențiile noastre agresive.

Despre psihoterapie – simplu, pe intelesul tuturor

Am fost întrebat adesea dacă psihoterapia te poate ajuta în mod real, cum lucrează un psihoterapeut și ce se întâmplă de fapt acolo, în ședințele acelea misterioase de psihoterapie.

Ce face un psihoterapeut și cum funcționează psihoterapia, în ce fel și pe câte niveluri, este un subiect care se pretează unor studii și discuții vaste. Am să încerc totuși să scriu pe scurt (să creionez o idee) despre acest subiect.

Pe scurt, suferința umană se împarte în suferință fizică, care se tratează la medic, și suferință psihică, care se tratează la psihoterapeut.

Pentru că psihicul este invizibil, nu se vede cu ochiul liber, nu îl poți palpa, nu se poate pune pe cântar și nici măsura prin vreo analiză sofisticată de laborator, marea majoritate a oamenilor se simte încurcată când vine vorba despre psihic și suferința psihică.

În consecință, suferința psihică a fost și continuă să fie în mare măsură ignorată, bagatelizată, negată. Asta în condițiile în care suferința psihică este prezentă peste tot, am experimentat-o cu toții și o experimentăm toți(!) în fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi!

Suferința psihică este la originea celor mai multe boli somatice (bolile care apar “pe sistem nervos”), a abuzurilor, violurilor, actelor de terorism, este cauza tuturor conflictelor în lume . Oamenii fericiți nu pornesc războaie!

Suferim când ni se face o nedreptate, când pierdem pe cineva drag, când suntem respinși de persoana iubită, când ne simțim părăsiți sau abandonați, când ne certăm cu colega de serviciu, când suntem păcăliți sau înșelați, când ne încearcă gelozia sau invidia, când eșuăm în relațiile noastre sau în proiectele care contează pentru noi.

Suferința psihică este prezentă la tot pasul, nu scutește pe nimeni și, probabil tocmai pentru că este atât de prezentă, cei mai mulți oameni o iau ca atare, nici nu-și mai pun problemă prevenirii, ameliorării sau vindecării ei.

Din nefericire, a vorbi despre problemele tale, a-ți pune întrebări cu privire la suferința ta este încă pentru mulți un “moft”, consecința unei “lipse de preocupari” sau a absenței unei probleme “reale”, adică concrete, palpabile (gen nu ai ce mânca, ce îmbrăca etc).

Oamenii nu sunt prea receptivi la suferințele celor din jur și asta din 2 categorii mari de motive:

1) gradul grosier de educație, de dezvoltare mentală și emoțională nu le permite să sesizeze forme mai subtile de suferință;

2) suferința celorlalți le amintește de propria suferință și nu vor să se gândească la asta. În fond, în dorința lor de a se autoproteja, au făcut atâtea eforturi -conștiente sau inconștiente- pentru a nu se mai gândi la asta!

Mai devreme sau mai târziu, orice prieten căruia îi vorbești despre problemele tale își va pierde răbdarea și îți va spune să nu te mai gândești atât de mult la acestea, să găsești altceva cu care să îți ocupi mintea sau, mai nou, să dezvolți “gandire pozitiva”.

Neputând vorbi despre suferința sa, încurajată să nu se mai gândească la ea, persoana în cauza poate alege:

a) să-și reprime sau să-și nege suferința, caz în care tensiunea acumulată se va “descărca” într-o boală somatică, într-o tulburare de personalitate, într-un accident sau într-o altă experiență sortită eșecului (actele de autosabotaj sunt foarte frecvente în aceste circumstanțe);

sau

b) să meargă la un psihoterapeut cu care să vorbească despre suferința sa, să lucreze asupra ei, să o înțeleagă și să-i găsească leac.

În deplin contrast cu gândirea curentă comună, psihoterapeutul ia în considerare suferința psihică, nu o neagă, nu o bagatelizează, îi recunoaște prezența și efectele.

Întrucât nu putem vindeca ceea ce nu vrem să vedem sau să auzim, psihoterapeutul își invită pacientul să vorbească despre suferința sa și să o ia în serios.

La psihoterapeut te eliberezi de tensiunea psihică prin punerea ei în cuvinte. Punând-o în cuvinte, începi să te auzi pe ține însuți și înveți să-i asculți și pe ceilalți. Ascultându-te, și ascultând și perspectiva psihoterapeutului asupra problemelor tale, începi să înțelegi. Înțelegând, începi să te vindeci.

Subliniind legătura dintre boală, suferință și ignoranță, psihoterapia vizează o vindecare prin înțelegere. Un psihoterapeut este eficient în măsura în care este preocupat nu de a judeca, nu de a pune etichete și diagnostice, ci de a înțelege.

În fazele avansate și foarte avansate ale psihoterapiei, devii conștient de tiparele de comportament disfuncționale, de motivele inconștiente din spatele acțiunilor tale, de schemele de gândire rigide și limitative, de atașamentele emoționale nocive, de felul în care îți construiești și îți interpretezi experiențele. Devenind conștient de toate aceste obstacole în calea stării tale de bine, dobândești totodată libertatea și puterea de a acționa asupra lor și de a le înlătura.

Pe termen lung, rezultatele psihoterapiei implică o deschidere mentală semnificativă; o toleranță crescută la puncte de vedere diferite; o gestionare eficientă a stărilor de conflict, furie, gelozie, invidie, pierdere, abandon; creșterea în planul autenticității, empatiei și armonizării interpersonale; îmbunătățirea abilităților de comunicare și dezvoltarea inteligenței emoționale în general.

Dacă toate acestea sunt puțin lucru sau un “moft”, rămâne la aprecierea fiecăruia.