Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie (Adevarul de week end, 31 ianuarie 2014))

Adevarul (Elena Coroianu): De multe ori exista tendinta ca la inceputul unei relatii sa-ti abandonezi prietenii din dorinta de a petrece cat mai mult timp cu partenerul. Cat de daunator este asta pentru relatie si pentru echilibrul personal?

Virgil Rîcu: Dorintele exercita presiunea de a fi satisfacute. Daca simti dorinta de a petrece mai mult timp cu partenerul, oricum nu te vei gandi decat la asta. Indeplinindu-ti dorinta, presiunea dispare, urmeaza o (foarte) scurta perioada de liniste si fericire (fericirea este absenta dorintei, dupa cum reiese si din expresia „sunt fericit, acum nu imi mai doresc nimic”), apoi apare o noua dorinta, cum ar fi aceea de a-ti revedea prietenii, si implicit o presiune de a cauta in aceasta directie.

Nu-i nicio problema aici. Asa functioneaza lucrurile. Problemele apar atunci cand suprapunem tot felul de semnificatii, izvorate din propriile temeri, peste mersul firesc al lucrurilor.
De exemplu, dupa ce el si-a satisfacut dorinta (pofta?) de a fi cu ea, incepe sa se gandeasca la o intalnire cu prietenii. Ea insa interpreteaza acest lucru prin prisma temerii ei de a fi parasita: „S-a saturat de mine asa de repede! Acum o sa ma paraseasca! De fapt, nu ma iubeste, doar s-a folosit de mine si acum ma paraseste!”
Daca nu ar exista acest comentariu mental (mai exact, daca nu ar exista teama de a fi parasita care genereaza aceasta interpretare), el s-ar duce cu prietenii, si dupa ce aceasta dorinta s-ar satisface, ar aparea foarte probabil dorinta de a o revedea pe ea.

Adevarul: Cand locuiesti cu partenerul, cum ii dai ocazia sa i se faca dor de de tine? Fara a pleca de acasa 🙂

VR: Deci dorinta ei este ca lui sa i se faca dor de ea. Carui scop serveste aceasta dorinta, ca lui sa-i fie dor de ea?
Scopului de a se intalni („mi-e dor de el, vreau sa-l vad si vreau ca si el sa simta la fel”) sau unui scop de validare („vreau ca el sa se gandeasca cu dor la mine, dar chiar in momentul asta nu vreau sa ma intalnesc cu el, am alta treaba”)?
Sau poate „vreau ca lui sa i se faca dor de mine” este o dorinta proiectata, insemnand de fapt „vreau ca mie sa mi se faca dor de el, ma sperie putin faptul ca nu simt ca-l mai doresc”?

Adevarul: Exista persoane care cred ca pentru o buna relatie cu partenerul (de lunga durata) este ideal ca fiecare partener sa aiba propriul dormitor. Ce parere aveti?

VR: O astfel de persoana are dreptate! Pentru ea, aceasta situatie este ideala. Dar daca incercam sa generalizam si sa consideram ca pentru oricine este valabil, am construit deja un pat al lui Procust!

Adevarul: Am intalnit aceasta idee si la persoane tinere (de obicei femei, care isi doreau acest lucru pentru a nu fi surprinse intr-o ipostaza mai putin atragatoare), dar si la persoane care au trecut de o anumita varsta si care motivau aceasta dorinta prin aparitia unor probleme medicale, sforaitul partenerului pe care dupa X ani nu-l mai pot accepta, etc. Asadar se poate spune ca exista o varsta potrivita la care sa se ajunga la dormitoare separate? Care ar fi aceeea?

VR: Sa observam ca atat persoanele tinere, cat si persoanele in varsta folosesc ideea dormitului separat ca strategie menita sa protejeze stabilitatea cuplului: primele pentru a-si proteja imaginea „aranjata” si a evita sa-l dezamageasca pe partener, celelalte pentru a-si proteja relatia de propria ostilitate.
Sa observam de asemenea ca multe din lucrurile pe care le fac oamenii in cuplu sunt menite sa protejeze cuplul de pericolul aparitiei unor stari emotionale care pot duce la destramarea lui (dezamagire, furie, ostilitate).

Daca analizam in profunzime situatiile, vom ajunge mereu la aceeasi concluzie: nu exista probleme, ci doar solutii! Orice problema este o solutie menita sa previna un pericol mai mare. Iar de multe ori, acest pericol exista doar in imaginatie!

Adevarul: Stiu pe cineva care odata cu mutatul intr-o locuinta noua, si-a ales mobila de dormitor cu un pat mai mic decat precedentul, pe motiv ca asa va exista mai mult contac fizic intre parteneri, motivand ca nu actul sexual in sine il urmarea, ci atingerea nonsexuala (daca pot zice asa). Ce parere aveti? (respectiva persoana are o teorie cf careia apropierea fizica – in afara contactului sexual – de genul imbratisare, sau ca sa o citez atingerea „piele pe piele“ ii apropie pe parteneri, creaza/consolideaza o legatura)

VR: A sta intr-un astfel de contact senzorial este o experienta savuroasa a intimitatii, care pe mine ma trimite cu gandul la nostalgia dupa contactul mama-bebelus.

Adevarul: Am vzt un interviu al unui actor de la Hollywood, ajuns la o varsta venerabila si care toata viata a fost insurat cu o singura femeie, inca din tinerete. Intrebat fiind care este secretul, a raspuns: „bai separate”. Ce parere aveti despre asta?

VR: Este vorba de o gluma, desigur, dar gluma este o maniera adaptativa de a comunica un adevar: a nu deveni intruziv, a nu dori sa stii chiar totul despre partener pentru a pastra un spatiu de proiectie, a nu lasa realitatea sa alunge imaginatia sunt lucruri importante in cuplu.

Adevarul: Cat de mult conteaza cum o pornesti in relatie pentru a-ti mai schimba apoi obiceiurile?
De exemplu, voi prezenta povestea unei fete care si-a cunoscut actualul sot pe cand era studenta la Facultatea de Arte Plastice. La momentul acela talentul ei parea un atu, iar iubitul ei era mandru de ea. Cu toate acestea, cand s-au mutat impreuna si ea a vrut ca intr-un colt al balconului sa-si instaleze sevaletul (pt ca acolo avea cea mai buna lumina si nici nu ocupa spatiul din locuinta) el s-a opus vehement. Ea a cedat si nu si n-a mai pictat. Dupa ani de casatorie si (vreo doi de la nasterea copilului) printre alte certuri si suparari ale ei fata de comportamentul sotului este si faptul ca nu o lasa sa picteze.
Ce parere aveti despre aceasta situatie?

VR: Cred ca in aceasta poveste, ca in toate povestile, sunt multe lucruri nespuse.
O poveste este asemenea unui tablou: exista lucruri in prim plan si lucruri in fundal. Daca ai aduce in fata lucrurile din fundal, perspectiva s-ar schimba semnificativ.

Asa cum este povestit cazul, pare ca el nu o lasa pe ea sa picteze, ca are ceva impotriva pasiunii si talentului ei. Dar, daca suntem atenti, el nu a fost de acord ca ea sa picteze pe balcon! – interesant, motivele lui sunt trecute sub tacere. Eu pot sa imi imaginez, de exemplu, ca a picta pe balcon lui i se parea mult prea ostentativ, poate ca se jena de vecini sau de trecatori…sau poate era gelos!
Perspectiva se schimba: el nu are nimic impotriva pictatului, lui nu-i plac tendintele ei exhibitioniste sau el nu are incredere in fidelitatea ei.

Reintorcandu-ne la ea, ramane intrebarea: oare nu a renuntat prea usor la pictat? Multi dintre noi stim foarte bine ca, in copilarie, daca ne pasiona o carte, citeam si la lumina lanternei, a lumanarii sau chiar a clarului de luna!
La fel si eroina noastra, daca ar fi fost devorata de pasiunea pictatului, ar fi pictat si la lumina lunii! Prin urmare, poate ca nu ar strica sa se intrebe daca nu cumva se ascunde in spatele scuzei ca nu o lasa sotul.

Adevarul: Daca nu ai alte hobbyuri fata de cele ale partenerului, exista riscul sa devii plictisitor pentru partener?

VR: Multe persoane pun intrebarea aceasta. Este o intrebare care izvoraste din frica. Iar de ce iti este frica, nu scapi.
Multe persoane adopta tot felul de strategii pentru a nu deveni plictisitoare, dar – intrucat initiativele lor nu  sunt spontane, nu sunt firesti – automat genereaza crispare, incordare, iar rezultatul este exact opusul: ele devin obositoare pentru partenerul lor.

Teama de a nu deveni plictisitoare ascunde o frica de respingere sau chiar de abandon. Aceate temeri trebuie infruntate si depasite.

Adevarul: Iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii asa cum se zice?

VR: O persoana care se simte bine cu ea insasi, o persoana care se simte implinita, gaseste satisfactie in multe activitati (profesie, hobby-uri, sport, calatorii) si in multe tipuri de relatii (de cuplu, de prietenie, profesionale).
Gandind intr-o maniera fengshui, fericirea este asociata unui echilibru intre „energiile” specifice acestor activitati si relatii. Acestea se potenteaza unele pe altele, iar un exces intr-o directie determina o carenta in alta etc.
Un focus prea mare pe viata de cuplu genereaza un dezechilibru. In acest sens, iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii – ele restabilesc echilibrul (generator de fericire) pierdut prin excesul de focus asupra relatiei.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie’ aparut in Adevarul Week End, 31 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

 

Despre prostie si autoprostire (revista Psychologies aprilie 2013)

Cand Iuliana Alexa (redactor sef revista Psychologies) mi-a solicitat un material despre prostie, prima reactie pe care am avut-o a fost aceea de a ramane, pret de cateva momente… prost in fata acestui subiect.

Acest moment de perplexitate, surprins in expresii precum “te uiti ca vitelul la poarta noua” sau “cand mi-a spus cutare lucru, am ramas proasta/interzisa”, mi se pare atat de definitoriu incat, daca ar fi sa incerc o definitie personala a prostiei, aceasta ar suna ceva in genul: a te uita, dar a nu vedea.

Ma simt prost atunci cand nu inteleg, nu cuplez, nu vad legatura. Imi vine in minte imaginea unei femei foarte inteligente care imi spunea in cabinet “Cand vine vorba despre feminitate, ma simt proasta”.
Sigur, acesta este un nivel “superior” de prostie, caci exista si un alt nivel, in care suntem prosti, dar nu sesizam ca suntem prosti (sesizeaza in schimb ceilalti).

Etimologic, prost vine din slava, unde inseamna … simplu. Imaginea care apare automat in minte este cea a mujicului rus aflat in fata unui reprezentant de seama al elitei aristocratice ruse. Mujicul este simplu, adica nu complex, nu educat, nu interesat de un univers al cunoasterii abstracte, nu sesizeaza nuante, subtilitati ale gandirii.

Imaginea in cauza trimite imediat la o pozitionare: a fi prost echivaleaza cu a fi inferior. Motiv pentru care, in contexte sociale, cautam fie sa ne ascundem prostia, fie sa o tratam cu autoironie, sperand ca in felul acesta o anulam intrucatva, dat fiind faptul ca autoironia se considera a fi apanajul oamenilor inteligenti.

Asocierea prostiei cu sentimentul de inferioritate creste foarte mult pericolul de a fi “acuzat” de prostie (si implicit a fi dispretuit, ridiculizat, exclus), astfel ca multi oameni se apara de acest pericol cautand (alti) prosti de care sa rada (vezi piesa “Dineu cu prosti” a lui Francis Veber pusa in scena la TNB).
Marturisesc ca in urma cu mai multi ani am crezut ca televiziunile invita anumite “personalitati” tocmai din acest motiv: ca oamenii sa rada de ei si astfel sa creasca audienta. Apoi am vazut rezultatele in sondaje si mi-a inghetat zambetul.

Dar prostia nu este doar apanajul unora, ea este universala, nu scuteste pe nimeni. In foarte multe situatii, toti ne lasam prostiti sau ne prostim singuri, intrucat suntem fiinte manate de dorinta. 

Nu stiu nimic care sa orbeasca sau sa prosteasca mai eficient decat propria dorinta.

Dorinta de a se imbogati rapid si fara efort ii face pe unii sa se lase prostiti de tot felul de escroci, dorinta oarba de dragoste ii face pe altii sa se prosteasca crezand ca o persoana narcisista/depresiva/alcoolica se va schimba peste noapte de dragul lor.

Avem o capacitate extraordinara de a ne prosti pe noi insine, capacitate care este direct proportionala cu inteligenta noastra, caci intr-adevar unde-i minte multa, este si prostie multa.

Un academician renumit, dar cu “ghinion” la femei, isi explica ghinionul sau printr-o teorie bine documentata asupra feromonilor. O femeie extrem de inteligenta insista sa ramana oarba la infidelitatile sotului, fiind deosebit de creativa in a-i gasi acestuia scuze ingenioase pentru absentele frecvente sau pentru comportamentul sau vadit seductiv fata de alte femei.

Privind mai atent insa, descoperim ca aceasta autoprostire prin rationalizari si intelectulizari, care de care mai inteligente, are rolul de a ne proteja de adevaruri dureroase carora pe moment nu le putem face fata. Și in acest caz, realizam ca “prostia” nu este doar nociva, ci si utila, ca isi are rostul ei pe lume si de multe ori este o protectie foarte desteapta impotriva unor suferinte mai mari. Daca ne amintim bine, inchizitia, comunismul, nazismul, bomba atomica au fost toate creatiile unor idealisti foarte inteligenti.

Si atunci, sesizand relativitatea etichetelor de destept si prost, percepand miscarile inteligentei si prostiei ca pe un joc al luminilor si umbrelor, inversunarea noastra impotriva prostiei scade.

Ne permitem chiar sa ne relaxam in acel insight socratic  eliberator “eu stiu ca nu stiu nimic”, razand de pretentia noastra aroganta de a controla lumea printr-o intelegere ingusta, pentru ca apoi, doar cateva zeci de minute mai tarziu, sa revenim la starea obisnuita de judecatori exigenti care incearca sa introduca infinitul in niste sertare mintale rigide si evident neincapatoare.

Mai mult, putem privi intreaga noastra viata ca pe o alternanta continua de momente in care lucrurile ne sunt clare “ca lumina zilei” cu momente in care devenim “prosti ca noaptea”.

Persoana ideala pe care o cautam toata viata

In fiecare om exista dorinta secreta de a intalni o persoana cu care sa rezoneze perfect, care sa-l inteleaga perfect, care sa fie mereu prezenta pentru el atunci cand are nevoie, care sa-i intuiasca dorintele si nevoile chiar inainte ca el sa apuce sa le verbalizeze…

Aceasta cautare exista in toti oamenii. O astfel de persoana ideala mult nazuita imbraca de-a lungul vietii multe forme, desi in esenta ea ramane aceeasi: in copilarie este o mama ideala, apoi – eventual- un tata ideal; in adolescenta un iubit sau o iubita, un suflet pereche; la varsta adulta un sot ideal sau o sotie ideala; iar pentru celibatarii cu aspiratii spirituale, un guru iluminat.

Aceasta cautare poate dura toata viata, cu mai mult sau mai putin noroc. Ea se sfarseste odata cu realizarea ca aceasta persoana ideala pe care o cauti nu poti fi decat tu insuti.

Intregul antrenament pe care ti-l ofera viata este pentru a te pregati sa iti oferi suport tie insuti, sa te auzi si sa te asculti pe tine insuti, sa iti intuiesti tu nevoile chiar inainte de a le pune in cuvinte…

Cea mai profunda intimitate pe care o poti avea este aceea cu propria minte, cu propriile ganduri si sentimente.

Acest insight, aceasta descoperire nu face nici imposibila, nici inutila o relatie de cuplu. Dimpotriva! O face fericita, eliberand-o de poverile grele ale asteptarilor nerealiste si infantile, si creand mai mult spatiu pentru manifestarile spontane si creative ale dragostei.