Cadrul psihoterapiei: conditiile care fac succesul posibil

Este un fapt larg recunoscut: schimbarea are loc in conditii de rezistenta.

Cand vine vorba despre psihoterapie, elementul care face initial obiectul celor mai multe plangeri, “calul de bataie” al primelor manifestari de rezistenta, este insusi cadrul psihoterapiei – respectiv acele conditii, “reguli ale jocului”, la care toti psihoterapeutii profesionisti tin si despre care ei spun ca fac succesul posibil.

Poate va este familiar un discurs de genul…

“Ok, ma voi duce la psiholog (psihoterapeut), deja mult prea multi prieteni mi-au recomandat asta…

Dar chiar trebuie sa ma duc in fiecare saptamana? Sau chiar de mai multe ori pe saptamana?

Si cum adica, daca intarzii 15-20 minute (adica ”sfertul academic”), sedinta nu se prelungeste… in mod “corespunzator”?!

Iar daca ratez sedinta (pentru ca mi-a iesit total din minte, asta e, se mai intampla)… trebuie sa o platesc ??!!!”

Regulile jocului in psihoterapie starnesc in oameni tot felul de reactii. Unii reactioneaza ca in exemplul de mai sus. Altii le considera din prima niste cerinte legitime si din categoria celor de “bun simt”.

Exact ca in oricare alt domeniu, si in psihoterapie succesul este accesibil persoanelor care poseda o motivatie puternica, perseverenta si un simt al responsabilitatii crescut.

Iar legat de acest lucru, inspirat de Socrate, imi vine in minte o serie de intrebari.

Ce credeti?

O persoana motivata este…

O persoana care vine in mod regulat la sedinte sau o persoana care vine cand si cand?

Iar legat de responsabilitate…

Sa ne imaginam un psihoterapeut caruia clientul ii spune, cu 10 minute inainte de sedinta(!), ca nu poate ajunge, iar terapeutul spune “e ok…”.

Sau caruia clientul ii spune ca data trecuta nu a venit la sedinta pentru ca a uitat, i-a iesit complet din minte… Ii pare rau ca l-a lasat pe psihoterapeut sa-l astepte o ora intreaga, dar asta e…

Si, in niciunul din cazuri, psihoterapeutul nu cere sa fie platit pentru timpul rezervat clientului, chiar daca acesta a ales (constient sau inconstient) sa nu faca uz de el.

Doar spune ca “e ok…”.

Chiar este ok?

Ce crezi despre acest psihoterapeut?

Ca e generos?

Ca e amabil?

Intelegator?

Ca e… “de treaba”?

Poate…

Dar in acelasi timp, undeva, in the back of your mind, poate ca apar intrebari:

Ce spune asta despre respectul pe care acest psihoterapeut il arata fata de timpul lui?

Despre respectul fata de propria lui persoana?

Oare nu ii lasa pe altii sa abuzeze de amabilitatea sa?

In ce masura poate el sa puna niste limite sanatoase? Ca sa te poata invata si pe tine sa faci acelasi lucru?

Ok.

Sa ne imaginam acum un psihoterapeut care iti spune de la bun inceput ca el lucreaza in anumite conditii, care s-au dovedit in timp a fi eficiente (au trecut cu succes testul timpului), ca el iti reverva tie anumite ore din timpul sau de lucru si se asteapta ca tu sa iti asumi responsabilitatea pentru prezenta sau absenta ta de la aceste ore.

Ce crezi despre el?

Ca este o persoana “rece”?

Prea exigenta?

Rigida?

Ca e… o “persoana rea”?

Sau il apreciezi ca fiind…

O persoana constienta de faptul ca are ceva valoros de oferit,

O persoana care are respect pentru timpul sau,

Respect pentru propria persoana,

Respect pentru tine (pentru ca te trateaza ca pe un adult si nu ca pe un copil iresponsabil),

Un adevarat profesionist?

Raspunsurile la aceste intrebari ii diferentiaza pe cei pregatiti de cei (inca) nepregatiti pentru un demers de autocunoastere si dezvoltare personala.

Pot fi imaginate multe drumuri catre progres in psihoterapie…

Intre acestea, gratie conditiilor pe care le pune,

cadrul psihoterapeutic contureaza un drum cu prioritate.

_______

0 prezentare detaliata a cadrului in psihoterapie o gasesti aici.

[Psihoterapie] Spune-ti ce-ti doresti

La inceputul anilor 2000 (intr-o alta viata 😊), participand la o conferinta pe teme legate de leadership si management, am fost socat sa aud pe unul din speaker-ii internationali spunand ca

daca managerii ar dedica 15 minute pe luna pentru a se gandi la dezvoltarea activitatii departamentului lor, productivitatea ar creste exponential.

15 minute?!..pe luna?! Eu credeam pe atunci ca managerii petrec o ora pe zi, in fiecare zi(!), gandindu-se la asta. Nu este planificarea una din activitatile principale ale unui manager?

Se pare ca nu. Majoritatea managerilor isi petrece timpul ocupandu-se de sarcinile curente, rezolvand probleme care apar tot timpul, din ce in ce mai multe, dau navala, sunt coplesitoare.

La sfarsitul zilei, simtindu-se asemeni unor pompieri care au trebuit sa stinga focul, sunt mult prea obositi ca sa se mai gandeasca la viitor, la dezvoltare.

Iar lucrurile nu stau asa doar in cazul managerilor. Daca suntem sinceri cu noi insine, foarte probabil multi dintre noi ar recunoaste ca si in viata personala se intampla cam la fel: ne lasam prinsi in rutina vietii de zi cu zi, fara sa ne gandim prea mult la ceea ce ne dorim in viitor, fara sa formulam ceea ce ne-am dori sa fie diferit.

Nici in cabinetele de psihoterapie lucrurile nu stau prea diferit : clientii vorbesc despre nelinistile, framantarile, nemultumirile lor legate de

viata de cuplu…

parinti…

familie, copii…

atmosfera de la serviciu, relatia cu seful sau cu colegii…

problemele financiare…

Dar, prinsi in iuresul emotiilor, rar se intampla sa si formuleze, sa si verbalizeze ceea ce vor, ceea ce isi doresc legat de respectivele situatii/persoane care le frustreaza.

Uneori exista asteptarea ca ceea ce isi doresc sa se inteleaga din context, sa fie evident atat pentru ei insisi, cat si pentru interlocutor (psihoterapeutul).

Ei bine, surpriza este ca in majoritatea cazurilor nu este deloc evident. Nici macar pentru ei insisi… sau mai ales pentru ei insisi!

Cred ca a verbaliza ceea ce vrei este esential. Este esential sa te auzi pe tine declarand ceea ce iti doresti pentru ca in felul acesta este mai usor sa iti asumi dorintele sau sa le adaptezi situatiei.

De aceea m-am obisnuit sa intreb adesea:

“Intr-un astfel de context, ce v-ati dori sa faca sotul/sotia/copilul Dvs?

Cum ati dori sa va trateze seful/sefa Dvs?” (Be specific)

sau

“Ce v-ati dori sa-i spuneti?”

Sunt intrebari pe cat de simple, pe atat de puternice. (De altfel, am fost intotdeauna de parere ca intrebarea “Ce vrei?” este o intrebare fundamentala in psihanaliza. Ca si intrebarea corolar “Ce cauti sa eviti?”)

Este esential ca in psihoterapie oamenii sa vorbeasca despre frustrarile lor, despre nemultumirile lor, exact asa cum le resimt ei. Cu cat iau mai mult contact cu trairile lor, cu atat efectul catarctic este mai puternic, cu atat sansele de a se detensiona si elibera de stress sunt mai mari.

Dar daca lucrurile se opresc aici, sedintele de psihoterapie ar fi asemeni unor activitati de rutina de genul facut curat, aerisit, sters praful, dat cu aspiratorul… in spatiul mental/emotional.

Da, bineinteles, in fiecare sedinta vom sterge praful asezat in timpul scurs de la ultima sedinta. Este necesar sa facem asta, nu se poate altfel.

Dar – daca ne ajunge timpul- poate mai facem si altceva: sa incercam sa punem in cuvinte ceea ce ne dorim. De preferat, intr-o maniera cat mai specifica.

A formula ceea ce iti doresti echivaleaza de multe ori cu a-ti reprezenta mental o solutie la problemele tale.

PROVOCARE:

Cum ar fi daca, de fiecare data cand te frustreaza ceva, ti-ai dezvolta obiceiul de a formula explicit

Asta ma frustreaza…

Iar cutare lucru m-ar face multumit(a), fericit(a)”

specificand cat mai clar atat ceea ce te frustreaza, cat si ceea ce te-ar multumi?

Cum ar fi daca, in fiecare zi, pe langa un “to do list” ti-ai face si un “wish list”?

Cum ar fi daca ai face aceste lucruri pentru 100 de zile consecutiv?

________________

P.S. Daca esti asemeni majoritatii oamenilor, probabil vei da “dismiss” acestei provocari.

Probabil in mintea ta va exista un comentariu de genul:” ce rost are sa spun ce vreau sotului/ sotiei/ sefului meu? Oricum nu le pasa de ce vreau eu…”

Daca nu te vei lasa prada acestui comentariu (care exprima, de fapt, o forma de rezistenta la schimbare), s-ar putea sa ai surpriza/revelatia ca

in general, oamenii vor sa indeplineasca dorintele celor apropiati.

Poate nu chiar toti. Poate nu chiar imediat. Poate nu exact in termenii tai.

Dar, in general, oamenii tind sa indeplineasca dorintele celor la care tin.

_______________

P.P.S. O alta “surpriza”/revelatie pe care s-ar putea sa o ai se refera la faptul ca a identifica ceea ce iti doresti cu adevarat, ceea ce te face fericit(a), nu este deloc un lucru simplu.

Acest fapt se datoreaza unui “antrenament” indelungat de a-ti fi ignorat dorintele, de a te focusa mult prea mult pe ceea ce trebuie in detrimentul lui ceea ce vrei.

Acupunctura si psihoterapia

Imi place felul in care acupunctura si medicina traditionala chineza, in general, gandesc termenii de boala si sanatate. Seamana atat de mult cu viziunea psihoterapiei!

Foarte pe scurt, corpul uman este traversat de meridiane energetice care distribuie energia catre organele vitale.

Atata timp cat energia curge liber si abundent prin aceste meridiane, persoana se bucura de o sanatate excelenta, vitalitate debordanta, optimism si … noroc.

Daca fluxul energetic este blocat, intervin dezechilibre, organele nu mai primesc energia necesara si, in consecinta, apar bolile.

Dar ce perturba libera circulatie a energiei prin meridiane? In principal, emotiile.

Prea multa exuberanta ameninta inima.

Furia ataca ficatul.

Tristetea afecteaza plamanii.

Frica debiliteaza rinichii.

Ingrijorarea in exces imbolnaveste splina.

Pentru medicina traditionala chineza, starea de sanatate depinde extraordinar de mult de echilibrul emotional.

Aceasta conceptie este o pledoarie indirecta pentru psihosomatica, pentru efectele pozitive ale psihoterapiei asupra sanatatii corporale (este binecunoscut, de exemplu, faptul ca psihoterapia creste imunitatea).

Este in acelasi timp o invitatie pentru psihoterapeuti de a se focaliza in terapie pe ceea ce este esential: lucrul cu emotiile.

Cel mai bun psihoterapeut

Cand ai o problema medicala, in Romania se obisnuieste sa vrei sa mergi la „cel mai bun doctor”. Intr-un fel, este de inteles. Cand te confrunti cu o chestiune de viata si de moarte, vrei sa stii ca esti pe maine bune. Daca este posibil, pe cele mai bune.

Iar „cel mai bun doctor” este, de regula, o celebritate, o somitate, o autoritate in domeniu. Si, bineinteles, el e „cel mai bun doctor” pentru toti pacientii cu afectiuni care tin de specializarea lui.

Cand se pune problema de a incepe o psihoterapie, notiunea de „cel mai bun psihoterapeut” este putin mai… relativa.

Intrucat psihoterapia implica diminuarea suferintei emotionale ca urmare a unui proces de dezvoltare a mintii, in psihoterapie nu doar „doctorul” (psihoterapeutul) lucreaza, ci si (sau mai ales) pacientul.

E o munca in echipa, iar asta face ca notiunea de „cel mai bun psihoterapeut” sa sa fie corelata in mod pozitiv si direct cu nivelul de dezvoltare personala al clientului.

img_0284

Lucrurile vor deveni mai clare dupa ce am sa dau cateva exemple.

Este evident ca, atunci cand e vorba de matematica, un profesor universitar de la Facultatea de matematica stie mult mai multa matematica decat o invatatoare tanara, aflata la inceput de cariera.

Dar pentru un scolar de 7-8 ani, parca invatatoarea ar fi de preferat profesorului universitar.

In schimb, pentru un student interesat sa aprofundeze tainele matematicilor superioare, evident, profesorul universitar este alegerea potrivita.

Daca ai centura alba la karate si esti la stadiul de a invata cateva miscari de baza, nu are rost sa dai fuga in Japonia sa cauti maestri cu 7, 8 sau 9 dani. Un profesor cu centura albastra sau maro este mai mult decat suficient.

Dar daca ai deja peste 1 dan si vrei sa simti spiritul autentic al artelor martiale, atunci merita sa faci o calatorie in Japonia pentru a intalni un maestru.

Acelasi principiu este valabil si in psihoterapie. In functie de abilitatile tale introspective, de capacitatea ta de autoreflectie, de interesul pentru a descifra aspectele emotionale si relationale ale vietii tale, esti „client incepator” sau „client avansat”.

Un client de psihoterapie „incepator” este usor de recunoscut pentru ca cererile sale de ajutor sunt dupa modelul „Spune-mi ce sa fac”.

Neavand obisnuinta de a se uita catre sine si de a cauta raspunsuri in interior, cauta cu disperare solutii in exterior – solutii pe care oricum nu le poate aplica, caci le resimte ca fiind straine si greu de implementat.

Daca facem o comparatie cu experienta din corporatii, un client incepator este asemeni unui „entry level” din organizatii care are nevoie de indrumare la nivel de detaliu si caruia ii este greu sa iasa din „patratelul” sau (deocamdata!)

Clientul de psihoterapie „avansat” este obisnuit sa se uite la sine, la starile sale, le poate sesiza si le poate pune in cuvinte.

Curios cu privire la ce se intampla in mintea si in sufletul sau, dornic sa intre in contact cu trairile sale, nu vrea sa fie intrerupt cand vorbeste despre ceea ce simte si il irita interventiile premature ale interlocutorului, precum si oferirea de solutii prefabricate, de formule standard de succes.

Cand intra intr-o psihoterapie, el are nevoie de un bun ascultator, de un companion de incredere, empatic, calm si rabdator, dar vigilent si apt sa sesizeze ceea ce este evitat, ignorat, neasumat, in prezenta caruia sa exploreze arii sensibile ale personalitatii sale. La acest nivel, un reglaj fin poate genera transformari profunde.

Pastrand comparatia cu mediul organizational, un client de psihoterapie avansat este asemeni unui angajat care stapaneste bine sarcinile job-ului sau. Il irita „micromanagement”-ul si gaseste ofensatoare si infantilizanta ideea de avea prin preajma pe cineva care sa-i spuna frecvent exact ce si cum sa faca.

Avand un grad de performanta inalt, persoana de care are el nevoie se refera la un bun si atent ascultator, care-i intuieste nevoile de dezvoltare, care-l provoaca sa gaseasca solutii creative si sa treaca la urmatorul nivel.

Prin urmare, daca vrei sa incepi o psihoterapie si esti la nivel de incepator, nu are rost sa cauti un psihoterapeut cu o experienta de peste 10 000 ore de practica (10 000 de ore e pragul despre care Gladwell spunea ca este nevoie sa-l atingi pentru a fi considerat expert intr-un domeniu).

Un psihoterapeut aflat la inceput de drum, inteligent si empatic, este un psihoterapeut „suficient de bun pentru tine”.

Daca esti un „client avansat”, altfel spus daca abilitatile tale instrospective sunt dezvoltate, fie ca urmare a unor demersuri anterioare de dezvoltare personala, fie ca urmare a predilectiei tale de a privi catre interior, si vrei sa treci la urmatorul nivel, atunci un psihoterapeut cu experienta este alegerea potrivita.

Mai este un motiv pentru care sustin echipele client incepator- psihoterapeut incepator, respectiv client avansat -psihoterapeut cu experienta, iar acest motiv se refera la factorul economic.

Orice psihoterapie costa, iar tarifele psihoterapeutilor (exact ca si cele ale consultantilor, avocatilor etc) variaza in functie de nivelul lor de experienta.

S-a dovedit ca exista o corelatie directa si pozitiva intre nivelul inteligentei emotionale al unei persoane si gradul de succes in profesie, finante sau alte domenii ale vietii indivizilor.

Altfel spus, daca esti un client la nivel de incepator pentru psihoterapie, probabil venitul tau financiar nu este prea grozav. Un psihoterapeut cu un tarif mai mic (un psihoterapeut incepator, dar talentat) ar fi o alegere de preferat.

Oricum, pana nu atingi un anumit nivel de dezvoltare, nu poti face uz de ceea ce ce un psihoterapeut experimentat iti poate oferi in plus fata de unul incepator.

Mentionez acest lucru pentru ca multi oameni spun ca nu incep o psihoterapie pentru ca nu au bani pentru un astfel de demers.

In conditiile in care se stie ca psihoterapeutii incepatori au tarife accesibile si multi chiar sunt deschisi la negocieri (daca vad in client o motivatie puternica de a face o schimbare in viata sa), lipsa banilor este un pretext, nu un motiv real.

In plus, as adauga ca, daca ai probleme financiare si vrei sa scapi de ele, atunci cu atat mai mult ai nevoie de terapie. Situatia ta financiara nu se va schimba pana cand mintea ta nu se va schimba, pana cand nu iti vei descoperi convingerile limitative si modalitatile prin care iti sabotezi sansele de succes.

Daca esti un client de psihoterapie avansat, pretul nu este un element important in decizia de a incepe o psihoterapie. Stii ca ti-l poti permite.

Ramane doar sa faci loc in programul tau pentru un demers sistematic si consecvent de reflectie asupra vietii tale si asupra a ceea ce vrei sa faci in viitor.

Secretul unei psihoterapii de succes

Care-s conditiile ca psihoterapia ta personala sa fie o psihoterapie de succes?

– Sa intalnesti un psihoterapeut remarcabil?

– Sa ai o compatibilitate excelenta cu psihoterapeutul?

– Psihoterapia ta sa inceapa exact la momentul potrivit?

Cu siguranta, toate aceste lucruri sunt importante.

Dar tind sa cred ca ingredientul secret al succesului in terapia personala este altul.

Si este vorba despre acelasi ingredient care face ca un om sa aiba succes in matematica, muzica, dans, moda, filosofie etc.

Este usor de observat…

Un elev bun la matematica iubeste matematica.

Un muzician talentat iubeste muzica, poate chiar traieste pentru muzica.

Un filosof este fascinat de contemplatie, se hraneste din placerile subtile ale contemplatiei.

Pe scurt, pentru a avea succes intr-un domeniu/activitate, pe langa efortul depus cu perseverenta, trebuie sa iti si placa, sa ai o afinitate pentru domeniul/activitatea respective.

Succes = pasiune/dragoste/afinitate + efort perseverent

In mod similar, pentru ca terapia ta personala sa aiba succes, este nevoie sa-ti placa psihoterapia. Psihoterapia ca proces si disciplina in sine, cu ceea ce implica ea in mod specific: o inclinatie catre introspectie, o curiozitate in raport cu trairile tale, o dorinta de a investiga si intelege motivatiile ascunse din spatele comportamentelor, o atractie fata de a-ti contempla sentimentele si o placere, deopotriva subtila si fascinanta, de a medita asupra lor.

Aceasta idee poate parea neobisnuita multora, caci marea majoritate a oamenilor ajunge in cabinetele de psihoterapie doar fortata de imprejurari.

Adusi de suferinta, reactia cea mai probabila este: „Cum sa-mi placa psihoterapia?! Vreau sa se termine cat mai repede si sa ma intorc la viata mea de dinainte!”

Dar, spre deosebire de modelul medical, in care pacientul isi permite luxul de a ramane nestiutor pe durata intregului tratament, in psihoterapie progresul se realizeaza doar pe masura ce clientul se familiarizeaza cu mintea sa, ajunge sa o cunoasca, mintea si viata sa devin obiectul sau de studiu.

Daca vii la terapie doar pentru a scapa de simptome…

Pentru a afla „trucuri” prin care sa-ti determini iubitul sau iubita sa se intoarca la tine…

Sau sa-ti „controlezi” seful…

Daca soliciti o terapie de cuplu doar pentru a-l schimba pe omul de langa tine, refuzand sa privesti catre propria persoana…

probabil terapia iti va alina din suferinta si te va ajuta sa depasesti situatia de criza, dar nu va avea efecte transformatoare profunde. Ca sa apelez la o sintagma mult uzitata in literatura americana de self-help, nu iti va schimba viata.

Pentru ca psihoterapia ta personala sa aiba succes, in adevaratul sens al cuvantului, pentru a-ti schimba viata, este nevoie sa atingi acel nivel in care:

devii curios, atras, fascinat de procesul explorator specific psihoterapiei, in care navighezi printre sentimente si dorinte periculoase,

ajungi sa iubesti si sa fii mandru de acele momente in care reusesti sa gasesti in tine curajul de a-ti infrunta fricile,

iti cultivi gustul pentru placerile subtile, rafinate, ale introspectiei, te lasi hranit de ele, le descoperi savoarea.

Asa cum bine se spune,

Orice poveste de succes este, in ultima instanta, o poveste de dragoste.

[Psihoterapie] A invata sa traiesti pe timp de pace

Probabil stiti deja: ne aflam in plin razboi. Mintea umana este aproape tot timpul in razboi: cu ea insasi, cu ceilalti, cu ideologiile, cu teoriile despre parenting, cu vremea, cu politica, cu gravitatia… in razboi cu aproape orice.

Razboiul aduce, evident, suferinta si am putea presupune ca vrem sa se termine.

Dar nu, tocmai aici apare paradoxul. Violenta vinde. Violenta atrage. Violenta devine contagioasa.

Cand am vazut prima data cateva episoade din „Game of thrones” am fost socat de nivelul violentei. Apoi m-am „obisnuit”: mecanismele defensive si-au facut datoria.

Socul a reaparut la filmele pentru adolescenti (”Hunger Games”, cele din seria „Divergent” etc): in ele mustea, clocotea sadismul!

Toate filmele amintite mai sus au avut, bineinteles, un succes enorm la public.

„Psihicul omului este bun prieten cu razboiul”, spunea Freud cu tristete si amaraciune.

In cabinetele de psihoterapie, oamenii vin pentru a vorbi despre razboaiele din mintea lor. Aceste razboaie nu sunt chiar asa de dramatice ca cele din filmele amintite mai sus, dar – pentru cei care le duc – ele genereaza suficienta suferinta… fascinatie… si satisfactie ascunsa.

Ada sufera ca nu isi gaseste jumatatea. Toti barbatii buni sunt luati. Si pentru ca cei ramasi nu sunt suficient de buni, Ada s-a implicat in mai multe relatii cu barbati casatoriti… sperand ca acestia, la un moment dat, sa divorteze si sa se dedice ei. Iar pentru ca acest lucru nu se intampla, suferinta, frustarea, gelozia, furia escaladeaza, devin coplesitoare.

Din fericire, Ada nu este doar dispusa sa lucreze cu ea insasi, e hotarata sa persevereze. Astfel ca psihoterapia isi face incet, treptat si subtil simtite efectele. Emotiile sunt exprimate in mod catarctic, iar situatia de viata e privita din diverse unghiuri.

La inceput, el, barbatul, era in prim plan, pasiunea dintre ei. Apoi panorama se schimba: sotia lui devine centrul preocuparilor, rivalitatea cu aceasta, ura si gandurile ucigase ale Adei fata de ea. Barbatul e deja in plan secund acum, el este un simplu trofeu, satisfactia deriva din fanteziile de infrangere a rivalei.

Ada admite ca nu se vede ducand o viata cu el, dar vrea ca el sa divorteze pentru ea… chiar daca stie ca ulterior, si probabil destul de repede, isi va pierde interesul pentru el.

Important e sa castige in fata sotiei lui. Important este sa se valideze ca femeie invingatoare.

Psihoterapia continua, afectele se rostogolesc in cuvinte la inceput aprigi, apoi mai fade.

Observata iar si iar, ura slabeste, energia sleieste, razboiul isi arata dezavantajele.

Dizolvarea treptata a urii face incet-incet loc unor afecte mai bune si, odata cu aparitia acestora, inclusiv situatia de viata se schimba. Din multimea celor ne-buni si neluati, un barbat liber isi face “miraculos” aparitia, Ada se deschide incet fata de el.

Sunt un cuplu acum, in sfarsit e liniste, e pace, dar pacea are un gust diferit, neobisnuit.

Din cand in cand, Adei ii reapare dorul de acele trairi intense din vremea in care parca se afla intr-un roller coaster emotional, reapare dorul de suferinta, de fiorii dragostei ilicite, setea de a castiga in fata altei femei, fascinatia razboiului…

In acest stadiu, provocarea Adei, ca si a marii majoritati a oamenilor, este de a invata sa traiasca pe timp de pace.

Ca sa ma intorc la filme, imi vine in minte „Rambo” – un film despre un soldat traumatizat in razboiul din Vietnam care, odata intors acasa, pe timp de pace, porneste aici un nou razboi.

Rambo nu stie sa traiasca pe timp de pace. Viata lui e razboiul… si de aceea il recreeaza din nou si din nou.

In anul in care a fost facut, „Rambo” a fost declarat de critici cel mai prost film al anului. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Stallone sa faca ulterior Rambo II, III, IV, V…

Pentru ca, asa cum spunea Freud, omul e bun prieten cu razboiul.

Intre prieteni: cand el(ea) are si tu nu

Prietenia implica iluzia primatului similitudinilor asupra diferentelor.

In plan constient, rational, este evident ca cei care sunt prieteni au ceva in comun: un anumit set de valori, preferinte, experiente comune, un mod asemanator de a privi lumea care ii leaga, ii uneste.

La nivel inconstient insa, prietenia este traita in termeni mai radicali, absolutisti: „noi suntem la fel”.

Iar acest „suntem la fel” poate implica uneori faptul ca „noi suntem egali” sau ca „suntem noi impotriva lumii (celorlalti)”.

Din aceste motive, atunci cand intr-un grup de prieteni cineva face o schimbare (se casatoreste, face un copil, isi ia o casa sau se inscrie la un doctorat/MBA), asta declanseaza in grup o criza.

Ceilalti din grup simt presiunea de a face la randul lor o schimbare in aceeasi directie… pentru a fi din nou „la fel”, pentru a fi din nou (relativ) egali.

Intr-un grup de prieteni format din cupluri, daca un cuplu se casatoreste, acest cuplu da tonul: la scurt timp dupa, si celelalte cupluri incep sa faca planuri de casatorie.

Sau daca un cuplu face un copil, imediat aceeasi idee incolteste in mintea celorlalte cupluri: si alti copii incep sa apara.

Sau daca intr-un cerc de prieteni cu ambitii profesionale, cineva se inscrie la un doctorat/MBA, ceilalti se simt „inspirati” (mai corect spus, „presati”) sa faca, la randul lor, un curs postuniversitar.

O puteti privi ca pe o competitie (toti vor sa se compare favorabil cu ceilalti, nimeni nu vrea sa ramana mai prejos) sau o puteti privi ca pe o teama de abandon (nimeni nu vrea sa fie lasat in urma).

Cercul de prieteni este urmașul, locțiitorul, substitutul cercului familial – de aici persistența unei iluzii de cvasifuziune, grupul este resimtit ca un tot unitar.

Diferentierea este resimtita ca periculoasa.

„A fi la fel” echivaleaza cu „a fi impreuna”.

A fi diferit implica ideea de separare, asociata cu multa anxietate.

Ce se intampla atunci cand cineva nu tine pasul cu schimbarile din viata celorlati prieteni?

Un prieten incepe o afacere pe cont propriu si prospera, celalalt ramane angajat, legat de un job pe care il uraste…

Doua adolescente sunt nedespartite si apoi una din ele isi face un prieten…

Iluzia „noi suntem la fel” se prabuseste sub impactul realitatii.

Persoana care „ramane in urma” se simte parasita, tradata… chiar daca realizeaza caracterul „irational” al acestor trairi.

Doua prietene bune, Ana si Bea, ambele casatorite, decid amandoua ca este vremea ca fiecare sa faca un copil si sunt entuziasmate de idee. Apoi Ana ramane insarcinata, iar Bea – in ciuda tuturor eforturilor, nu reuseste…

Ana se bucura pentru reusita proprie si ii pare rau pentru nereusita Beei.

Bea se bucura pentru reusita Anei, dar in acelasi timp, in adancul ei, se simte trista si in unele momente geloasa, invidioasa… si asta o face sa se simta vinovata. Pentru ca ii este greu sa-si ascunda adevaratele trairi, evita intalnirile cu Ana.

Ana intuieste suferinta Beei si, pentru a o nu expune si mai mult suferintei, o evita la randul ei.

In timp, cele doua prietene se distanteaza…

Daca, dupa un timp, Bea reuseste sa ramana insarcinata, cele doua prietene se reconecteaza: acum sunt din nou „la fel”. Si „egale”.

Dar daca Bea nu reuseste sa ramana insarcinata?

Cum se poate invinge sentimentul de lipsa, de gelozie, de invidie, de inferioritate?

Gelozia, invidia, inferioritatea – toate aceste sentimente sunt posibile in conditiile unei ingustari ale campului constiintei: persoana care le experimenteaza se identifica in totalitate cu rolul „celui care nu are”.

Este ca si cum lumea intreaga s-ar restrange la lucrul pe care nu il are. Si atunci a nu avea acel lucru este trait ca si cum nu ar avea nimic.

A nu avea nimic este echivalat cu a nu valora nimic.

Sentimentul valorii proprii este serios amenintat.

In consecinta, „antidotul” pentru sentimentele de gelozie, de invidie, de inferioritate implica actiuni de largire a campului constiintei, de constientizare a valorii proprii si de identificare cu un rol pozitiv.

Altfel spus, poate ca nu am un copil sau o afacere proprie prospera, dar am altceva (care e important in ochii mei), am un drum propriu al meu care merita parcurs, am un proiect de viata al meu cu care ma identific.

Viata implica diferentiere continua si un efort constant de a defini directia in care vrem sa mergem.

Gelozia, invidia, sentimentul de inferioritate isi pierd din forta atunci cand stim cine suntem si incotro vrem sa mergem.