Este un fapt larg recunoscut: schimbarea are loc în condiții de rezistență.
Când vine vorba despre psihoterapie, elementul care face inițial obiectul celor mai multe plângeri, “calul de bătaie” al primelor manifestări de rezistență, este însuși cadrul psihoterapiei – respectiv acele condiții, “reguli ale jocului”, la care toți psihoterapeutii profesioniști țin și despre care ei spun că fac succesul posibil.
Poate vă este familiar un discurs de genul…
“Ok, mă voi duce la psiholog (psihoterapeut), deja mult prea mulți prieteni mi-au recomandat asta…
Dar chiar trebuie să mă duc în fiecare săptămână? Sau chiar de mai multe ori pe săptămână?
Și cum adică, dacă întârzii 15-20 minute (adică ”sfertul academic”), ședința nu se prelungește… în mod “corespunzător”?!
Iar dacă ratez ședința (pentru că mi-a ieșit total din minte, asta e, se mai întâmplă)… trebuie să o plătesc ??!!!”
Regulile jocului în psihoterapie stârnesc în oameni tot felul de reacții. Unii reacționează ca în exemplul de mai sus. Alții le consideră din prima niște cerințe legitime și din categoria celor de bun simț.
Exact că în oricare alt domeniu, și în psihoterapie succesul este accesibil persoanelor care posedă o motivație puternică, perseverență și un simț al responsabilității crescut.
Iar legat de acest lucru, inspirat de Socrate, îmi vine în minte o serie de întrebări.
Ce credeți?
O persoană motivată este…
O persoană care vine în mod regulat la ședințe sau o persoană care vine când și când?
Iar legat de responsabilitate…
Să ne imaginăm un psihoterapeut căruia clientul îi spune, cu 10 minute înainte de ședință(!), că nu poate ajunge, iar terapeutul spune “e ok…”.
Sau căruia clientul îi spune că data trecută nu a venit la ședință pentru că a uitat, i-a ieșit complet din minte… Îi pare rău că l-a lăsat pe psihoterapeut să-l aștepte o oră întreagă, dar asta e…
Și, în niciunul din cazuri, psihoterapeutul nu cere să fie plătit pentru timpul rezervat clientului, chiar dacă acesta a ales (conștient sau inconștient) să nu facă uz de el.
Doar spune că “e ok…”.
Chiar este ok?
Ce crezi despre acest psihoterapeut?
Că e generos?
Că e amabil?
Înțelegător?
Că e… “de treabă”?
Poate…
Dar în același timp, undeva, in the back of your mind, poate că apar întrebări:
Ce spune asta despre respectul pe care acest psihoterapeut îl arată față de timpul lui?
Despre respectul față de propria lui persoană?
Oare nu îi lasă pe alții să abuzeze de amabilitatea sa?
În ce măsură poate el să pună niște limite sănătoase? Ca să te poată învață și pe tine să faci același lucru?
Ok.
Să ne imaginăm acum un psihoterapeut care îți spune de la bun început că el lucrează în anumite condiții, care s-au dovedit în timp a fi eficiente (au trecut cu succes testul timpului), că el îți reverva ție anumite ore din timpul sau de lucru și se așteaptă ca tu să îți asumi responsabilitatea pentru prezența sau absența ta de la aceste ore.
Ce crezi despre el?
Că este o persoană “rece”?
Prea exigentă?
Rigidă?
Că e… o “persoană rea”?
Sau îl apreciezi ca fiind…
O persoană conștientă de faptul că are ceva valoros de oferit,
O persoană care are respect pentru timpul său,
Respect pentru propria persoană,
Respect pentru tine (pentru că te tratează că pe un adult și nu ca pe un copil iresponsabil),
Un adevărat profesionist?
Răspunsurile la aceste întrebări îi diferențiază pe cei pregătiți de cei (încă) nepregătiți pentru un demers de autocunoaștere și dezvoltare personală.
Pot fi imaginate multe drumuri către progres în psihoterapie…
Între acestea, grație condițiilor pe care le pune,
cadrul psihoterapeutic conturează un drum cu prioritate.
_______
O prezentare detaliată a cadrului în psihoterapie o găsești aici.
Virgil Rîcu - Psihoterapie psihanalitica 