Manifestările simptomatice ale atacului de panică sunt deja bine cunoscute unui număr din ce în ce mai mare de oameni: teamă intensă, apărută ca din senin, însoțită de palpitații, puls ridicat, senzații de sufocare și înecare, transpirație abundentă, dificultăți respiratorii, durere toracică, vertij, amețeli, teamă de pierdere a controlului sau de a înnebuni, parestezii, depersonalizare, frică intensă de moarte.
Ceea ce se cunoaște mai puțin sunt cauzele atacurilor de panică. Fără pretenția de a oferi o explicație exhaustivă, exemplul de mai jos reprezintă o incursiune în culisele atacului de panică.
Bărbat, 40 ani, asistent universitar, solicită terapie pentru stări de anxietate. Cu câteva săptămâni în urmă, întorcându-se acasă de la serviciu, un atac de panică, apărut că din senin, i-a creat senzația puternică că va face atac de cord.
Nu se știa cardiac, motiv pentru care a fost cu atât mai surprins și mai înspăimântat. Bineînțeles, s-a grăbit să facă investigații medicale, dar toate au ieșit în regulă.
”Se pare că este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.
Explorând în terapie ce se întâmplase în ajunul crizei sale, pacientul ajunge să povestească un incident/o ceartă cu profesorul și mentorul sau (căruia îi era asistent). Pacientul și-a exprimat opiniile științifice (care difereau de cele ale ale profesorului) într-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.
Se simțea extrem de vinovat, întrucât își respecta și admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om în vârstă și pacientul își amintește că, ulterior certei, a avut fantezia că profesorul, supărat, furios, indignat și slăbit de vârstă, face un atac de cord și moare. Această fantezie l-a înspăimântat teribil și l-a umplut de vinovăție: din cauza lui, profesorul putea să moară. În aceeași zi, el însuși avut acel atac de panică (însoțit de teamă că el va face un atac de cord) care l-a condus, în cele din urmă, la terapie.
Pentru cei familiarizați cu psihoterapia psihanalitică, lucrurile devin puțin mai clare acum.
Fantezia legată de profesorul care face atac de cord conține, evident, dorința inconștientă(!) a pacientului ca profesorul să moară. Ceea ce, la nivel conștient, părea o banală dispută profesională, o exprimare-ceva mai emoțională, mai vehementă-a unui punct de vedere diferit, la nivel inconștient a fost trăit că o crimă.
Urmând legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul-acea parte a minții noastre asociată conștiintei morale, judecătorul interior-a aplicat pedeapsa adecvată: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea țintită către profesor a fost întoarsă împotriva propriei persoane. Pentru intențiile sale criminale (inconștiente!), asistentul trebuia să împărtășească aceeași soartă cu cea a profesorului.
De asemenea, ulterior, pe măsură ce a început să se simtă din ce în ce mai în siguranță în relație cu terapeutul, nemaifiindu-i teamă că va fi judecat, pacientul a verbalizat și o altă fantezie pe care o avusese în acea perioadă, și anume că, în urmă morții profesorului, el-pacientul- prelua catedra acestuia. Iată că avem acum și „mobilul crimei”!
În momentul conflictului, văzând cum profesorul se schimbă la față și părea că i se face rău, s-a panicat la gândul că dorința sa era pe cale să se îndeplinească! Iar la scurt timp după… a venit pedeapsa în forma atacului de panică și a temerii că el însuși va muri.
Câtă ușurare că toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai că corpul nostru reacționează negreșit la ideile/fanteziile din mintea noastră…
Povestea de mai sus oferă o viziune inedită asupra atacului de panică: senzația de moarte iminentă trăită intens în atacul de panică este o autopedeapsa pentru dorințele agresive nutrite față de persoanele pe care le iubim.
Judecătorul interior, conștiință noastră morală, se asigură că ne autopedepsim pentru toate intențiile noastre agresive.
Virgil Rîcu - Psihoterapie psihanalitica 