Psihoterapeutul – un pastrator al secretelor

Un eveniment profesional la care am participat recent m-a făcut să mă gândesc – din nou 🙂 – la specificul psihoterapiei psihanalitice.

Foto: Alexandru Zdrobău
Foto: Alexandru Zdrobău

Iar ceea ce mi-a venit în minte de această dată nu a fost asocierea liberă, tehnica fundamentală a psihanalizei… nu a fost nici interpretarea, acel instrument psihanalitic vestit prin care sensul inconștient este dezvăluit… nu a fost nici măcar cadrul analitic, respectiv acele condiții care îi sperie sau îi revoltă pe mulți… deși, la drept vorbind, la o lectură mai atentă, aceste condiții sunt de bun simț pentru oricine posedă motivație, un minim de disciplină și de respect pentru persoana celuilalt…

Ceea ce mi-a venit în minte a fost intimitatea confesiunii.

Mai mult decât în orice altă formă de terapie, în psihoterapia psihanalitică nu este vorba atât de simptome – anxietate, atac de panică, bulimie etc – cât mai ales despre a face cuiva (psihoterapeutului) confesiuni intime.

În cabinetul psihanalitic, clientul ajunge să vorbească nu numai despre frământările, stress-urile, neputințele și vulnerabilitățile lui, ci și (sau mai ales) despre dorințele cele mai intime, despre fanteziile „cele mai bizare și mai nelalocul lor”, despre secrete „rușinoase” sau terifiante, despre plăceri vinovate și vinovății înăbușite.

Pe scurt, clientul vorbește despre viața sa intimă sufletească, secretă, despre despre acea parte a vieții sale care nu apare pe facebook, pe instagram sau pe alte rețele de socializare.

Iar progresul în terapie se face remarcat nu doar prin dispariția simptomelor sau prin îmbunătățirea calității vieții clientului,

ci și prin remarci de genul „Aici, în cabinet, am reușit să spun lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui până acum, nici măcar celor mai apropiate persoane

sau „Aici am reușit să vorbesc despre lucruri pe care nici mie însămi nu îndrăzneam să mi le mărturisesc, despre lucruri care erau acolo, dar nu doream să le văd, să le gândesc”…

Toată lumea are o viață (interioară) secretă și toată lumea simte la un moment dat nevoia să vorbească cu cineva despre asta. Pentru a se elibera de presiunea acestor trăiri apăsătoare, pentru a face pace cu ceea ce pare de neacceptat, pentru a face posibil nou început.

Psihoterapeutul este un păstrător al secretelor, un confident în adevăratul sens al cuvântului și toată formarea sa, îndelungată și asiduă, este menită să-l facă demn de acest rol.

Comunicare în straturi și discursuri „pansament”

psihoterapie_img_0300O femeie: „Toți bărbații din viața mea au fost niște ratați, niște idioți și niște imaturi!”

Un bărbat: „Toate femeile sunt lacome, competitive, obsedate de control, critice, dominatoare și imposibil de mulțumit!”

Bărbat/femeie: „Am fost la trei psihologi până acum și toți mi-au spus numai prostii! De fiecare dată, am plecat furios (furioasă) din cabinetul lor!”

Discursurile de mai sus sunt discursuri multinivelare, discursuri „în straturi”.

Stratul de la suprafață este saturat de furie: în mod evident, mesajele de mai sus sunt mesaje furioase.

Dar simți gustul amar care însoțește furia din declarațiile de mai sus? Da, un alt strat este cel al dezamăgirii.   Reformulate, ar suna cam așa:

„Sunt dezamăgită de faptul că toți bărbații din viața mea…”

„Sunt dezamăgit că femeile din viața mea au fost…”

„Sunt dezamăgit/dezamăgită de psihologi…”

Un alt strat care însoțește furia este cel al neputinței, al eșecului, al disperării. Căci, dacă ne reglăm fin auzul, mesajele pot fi ințelese și în termenii:

„Am întâlnit mai multe persoane care mi-au stârnit interesul și de fiecare dată am eșuat în a mă conecta cu ele așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi avut nevoie”.

Privind lucrurile în acest fel, suntem aproape de a realiza că declarațiile inițiale sunt mesaje de tip „scut” sau mesaje de tip „pansament”.

Este mult mai ușor să declari că „celălalt e defect” decât să iei contact cu suferința pe care o implică o concluzie precum:

„Iată, încă o persoană cu care nu m-am putut conecta…

Încă un eșec în încercarea mea de a rezona cu cineva…

What’s wrong with me?!

Mesajul psihoterapiei este că numai în condițiile în care suferința este mai întâi recunoscută (”există suferință în reacția mea furioasă”) și apoi asumată (”eu sunt cel care suferă în situația asta”), există șanse ca suferința să își găsească leac.

Din secretele “la vedere” ale psihoterapiei: a gandi in prezenta altcuiva

Una din experiențele profunde pe care psihoterapia le oferă este aceea de a gândi în prezența altcuiva.

În ce fel este asta important? Cum ajută? Nu te poți descurca și singur? Chiar e necesar?

Pentru început, să spunem că este un avantaj.

Dacă interesul tău e să faci mici ajustări în planul dezvoltării personale, “să înoți în apă mică”, a gândi în prezența unui psihoterapeut îți oferă cel puțin oportunitatea de a primi un feedback-un feedback menit să îți atragă atenția asupra a ceva ce scapă rutinelor tale mentale. Ai șansa de a nu te mai învârti în cerc.

Dacă intenționezi să te avânți în ape mai adânci sau dacă te simți deja luat(ă) de curenți emoționali puternici și vrei să ajungi din nou la mal, să simți pământul solid sub picioare, atunci da, a gândi în prezența unui psihoterapeut este necesar.

De ce?

Din cauza fricii.

Experții în teoria atașamentului accentuează importanța unui fapt pe care-l poate observa oricine.

Un copil de câțiva ani, în prezența mamei, va fi mult mai curajos în a explora mediul înconjurător decât atunci când este singur. Pentru că, în prezența mamei, se simte în siguranță.

Mama, pentru că el are încredere în ea (că va fi acolo pentru el, că nu va pleca, că îl va proteja la nevoie), funcționează ca o bază de siguranță.

Un adolescent pasionat de munte, interesat să exploreze un traseu nou și periculos, se va simți mai liniștit știind că există un prieten dispus să i se alăture. Pentru că are încredere în acest prieten, curajul lui crește. Prietenul funcționează, de asemenea, ca o bază de siguranță.

În mod similar, când vine vorba de a-ți explora trăirile emoționale, de a înota în ape tulburi, ai nevoie de cineva alături care să funcționeze ca o bază de siguranță.

Lorena, 32 ani, trăiește foarte dificil momentele când soțul ei pleacă în delegație și o lasă singură câteva zile.

Încearcă tot felul de strategii pentru a-și ține mintea ocupată (rămas peste program la serviciu, dat iama în frigider, uitat la seriale cu cât mai multe sezoane etc) și, nu de puține ori, roagă o prietenă să doarmă peste noapte la ea.

În prezența prietenei, simțindu-se mai în singuranță, Lorena se mai relaxează puțin și poate vorbi cu aceasta despre faptul că are stări de anxietate când soțul e plecat și că „ii este urât să stea singură”… dar nu merge mai departe de atât.

În ședință, în prezența psihoterapeutului, simțindu-se și mai în siguranță, își poate permite să simtă și să verbalizeze furia teribilă pe care i-o creează absențele soțului. Mai mult, poate chiar accesa amintiri de mult uitate, legate de experiențe dureroase din copilărie în care mama o lasă singură peste noapte pentru a se duce fie la lucru, fie la petreceri.

Lorena poate face aceste lucruri pentru ca, mergând de ceva timp în terapie, a căpătat încet-încet încredere: atât în proces, cât și în psihoterapeut. În cabinet se simte acum suficient de în siguranță pentru a-și da voie să simtă lucruri pe care până atunci le blocase în mod sistematic, să gândească lucruri care până atunci o înfricoșaseră și să accepte adevăruri dureroase legate de propria persoană și de alte persoane importante pentru ea pe care până atunci le respinsese.

Vindecarea și evoluția în psihoterapie sunt rezultatul unor procese care au loc nu numai la nivel cognitiv, cât mai ales la nivel emoțional.

Pentru a intra în contact cu propriile sentimente (și a simți că viața trece prin tine și nu pe lângă tine) este nevoie ca mecanismele de apărare să se relaxeze.

Iar mecanismele de apărare se relaxează pe măsură ce frica se diminuează, pe măsură ce începi să te simți în siguranță în prezența unei persoane calme, care e interesată să înțeleagă, nu să judece, și care – prin atitudinea sa – îți dă încredere. Încredere că, deși dificile și înfricoșătoare, emoțiile tale pot fi simțite, înțelese și, în final, depășite. Încredere că te poți deschide în fața vieții și a ceea ce are ea de oferit.