Category Archives: Articole publicate/ Interviuri in presa

Prapastia dintre generatii (interview Psychologies)

Iulia Alexa  (redactof sef Psychologies): Exista o prapastie intre generatii? Cum se manifesta ea?

Virgil Rîcu: Un punct de vedere superficial, simplist, ar fi urmatorul: conflictul intre generatii este conflictul intre vechi si nou, intre atasamentul pentru pastrarea traditiilor, pe de o parte, si deschiderea la schimbare, la nou, pe de alta parte, intre frica de viitor si increderea in viitor.

Generatia parintilor vrea sa conserve ceea ce a cladit bun si sa asigure continuitatea unui mod de viata in care a investit afectiv enorm.

Dorinta parintilor este de a transmite ceea ce au descoperit drept valoros in viata si se simt satisfacuti in masura in care copiii sunt receptivi, dornici sa primeasca si sa duca mai departe ceea ce ei vor sa le transmita.

Pana acum, toate bune si frumoase, numai intentii pozitive. Doar ca… pe langa aceste intentii si actiuni bune, luminoase, se strecoara si anumite „parti de umbra“, cu „efecte secundare“ parazitare.

De exemplu, stim deja ca multe din lucrurile pe care parintii vor sa le transmita copiilor sunt proiectii narcisice: respectiv, parintii vor ca ai lor copii sa realizeze ceea ce ei au valorizat si si-au dorit intotdeauna, dar n-au reusit sa realizeze.

Copiii pot simti acest lucru, res­pectiv ca parintii sunt mai preocupati de propriile ambitii, decat de ceea ce ei, copiii, isi doresc cu adevarat (altfel spus, copiii simt ca parintii ii folosesc – inconstient, bineinteles – ca instrument de realizare a propriilor ambitii), si atunci se revolta.

De asemenea, ei pot simti, pe baza reflectiei asupra propriei experiente de viata, ca viziunea parintilor asupra lumii si formulele lor de succes nu sunt tocmai bune sau adecvate momentului prezent.

Formulele de succes nu sunt vesnice, ele se schimba in functie de schimbarile sociale care le conditioneaza.

De pilda, la inceputul anilor ’90, majoritatea parin­tilor recomanda copiilor lor job-uri la stat, pentru ca erau stabile si descurajau orientarea catre sectorul privat.

Intre timp lucrurile s-au schimbat, generatia de parinti din prezent gandeste  exact opusul. Altfel spus, copiii descopera ca „harta (asupra lumii mos­tenite de la parinti) nu este teritoriul“.

Vorbim despre prapastie intre generatii atunci cand ne sar in ochi extremele si atitudinile rigide: parintii se ataseaza in mod excesiv, rigid, de anumite idei despre cum este sau cum ar trebui sa fie lumea, ignorand toate acele aspecte ale realitatii care le semnaleaza ca harta lor mentala asupra lumii are nevoie disperata de o actualizare; tinerii dezvolta o filosofie extremista si simplista conform careia „tot ceea ce e nou, e bun, tot ceea ce e vechi, este rau“.

La un nivel mai profund, la nivel emotional, conflictul intre generatii este trait asemenea unui conflict de putere. Parintele este autoritatea care dicteaza („eu te-am facut, eu te omor“, „cat timp traiesti in casa mea, trebuie sa faci cum spun eu“), copilul este persoana dependenta, care se supune.

Inevitabil, la un moment dat, de obicei in perioada adolescentei, apare rebeliunea copilului, razboiul lui pentru independenta. Si, astfel, ajungem la un alt nivel de profunzime: conflictul intre generatii este expresia unor dificultati de separare, atat ale parintilor, cat si ale copiilor.

Parintilor le este greu sa se desparta de copii si atunci cedeaza tentatiei de a-i infantiliza, astfel incat acestia sa para ca au in continuare nevoie de ei.

Copiilor le este greu sa se desparta de parinti si atunci, pentru a putea face totusi acest lucru posibil, folosesc strategia de a se focaliza pe partile negative ale acestora.

Intr-un fel, conflictul intre generatii este conflictul dintre doi copii. Mai exact, dintre un copil care plange furios pentru ca se simte respins, eventual abandonat, si un altul care vrea sa simta ca este suficient de puternic pentru a abandona si a-si urma calea proprie, imbratisand increzator viitorul.

Copilul care plange furios pentru ca se simte abandonat este parintele, iar lucrul acesta nu trebuie sa ne mire, am acceptat deja cu totii (sper, psihologia a demonstrat asta din plin) ca orice adult ascunde in interiorul sau un copil.

Cand spun „doi copii“, spun asta pentru a sublinia faptul ca amandoi – atat copilul, cat si parintele – au nevoie de crestere in plan emotional, psihologic.

Psychologies: Cum ar putea sa comunice mai bine persoanele din generatii diferite? Sa se apropie?

V. R.:

Maturizandu-se psihologic. Adultul intolerant, rigid si ingust la minte nu este altceva decat un copil necrescut.

Incurajand comunicarea autentica, exprimarea libera. Copilul are nevoie sa se simta in siguranta atunci cand spune adevaruri care nu convin parintilor.

Lucrand pentru a face tranzitia de la conflict la cooperare, de la dominatie la respect reciproc.

Din fericire, in prezent, observam o crestere in planul tolerantei care se soldeaza cu o diminuare a prapastiei dintre generatii: azi nu mai intalnim asa de frecvent cazuri in care parintii isi reneaga si isi dezmostenesc copiii pentru ca acestia nu au ales calea indicata de ei.

De asemenea, asistam la o revolutie in planul parenting-ului: daca generatiile trecute de parinti erau preocupate sa-si educe copiii in spiritul respectului pentru parinti si al obedientei fata de parinti („copiii trebuie sa asculte de parinti“), actuala generatie de parinti se concentreaza pe identificarea si respectarea nevoilor copilului.

Este un pas extraordinar, ale carui semnificatie si consecinte se vor intinde mult in viitor.

Psychologies: De ce, azi, unii tineri simt ca nu e timpul de casatorie, de exemplu, in vreme ce parintii lor deja se vad bunici?

V. R.: Tinerii sunt mai constienti de ceea ce inseamna o relatie pe termen lung si nu mai cred in acel „s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti“.

Sunt mult prea multe divorturi in jurul lor ca sa mai creada asta. Parintii privesc lucrurile din perspectiva dorintei proprii („ne-ati parasit, dati-ne niste nepoti la schimb“).

Psychologies: Se accentueaza oare diferenta odata cu patrunderea tehnologiei? Are tehnologia rolul de a-i aliena  pe membrii familiei? Ce vedeti in terapie?

V. R.: Personal, eu nu sunt atat de ingrijorat de a avansul tehnologic. Viitorul apartine tehnologiei, iar copiii au nevoie sa se adapteze acestor schimbari. Ar fi bine ca si noi, parintii, sa o facem.

Sunt multi parinti ingrijorati de faptul ca ai lor copii sunt „dependenti“ de tableta, dar eu vad in copilul absorbit de tableta copilul de altadata, copilul din generatia noastra, absorbit de lectura sau copilul care se refugia in lectura.

Sa nu sarim repede la simptom si sa confiscam tableta. Nu poti lua ceva fara a da altceva in schimb.

Poate ca un copil este dornic sa se conecteze excesiv la net pentru ca simte ca nu se poate conecta emotional la membrii familiei sale.

Echilibrul este calea, etalonul. Iar daca este sa fim sinceri cu noi insine, si noi ne petreceam timpul liber altfel decat o faceau parintii nostri.

Psychologies: Educatia tot mai cosmopolita si mai complexa de care au parte copiii, ii face pe acestia sa se departeze de ceea ce asteapta parintii de la ei? E bine sau e rau?

V. R.: Educatia, pe de o parte, si ritmul schimbarilor in plan socioeconomic, pe de alta parte. Ritmul accelerat al schimbarilor face ca asteptarile parintilor sa devina anacronice, iar previziunile lor sa se dovedeasca neadevarate.

E bine sau e rau? Cred ca e de bine ca noile generatii sa se adapteze schimbarilor, chiar si in impotriva asteptarilor parintilor.

Asa cum a demonstrat Darwin, supravietuirea (si succesul) depinde de capacitatea indivizilor de a se adapta schimbarilor.

Capacitatea de adaptare este o masura a inteligentei. Asadar, sa ne straduim toti, parinti si copii, sa fim inteligenti.

Psychologies: Cand incep parintii sa nu-si mai inteleaga copiii? In adolescenta? Mai devreme?

V. R.: A nu-ti intelege copilul, in conditiile in care ai fost si tu copil odata, inseamna a nu te intelege pe tine. Parcurgand diferite varste, copiii activeaza in parinti propriile framantari, dileme, nelinisti ale acestora traite la respectivele varste.

Diverse dorinte inconstiente si defensele asociate sunt reactivate in parinti. In cele mai multe cazuri, reactiile exagerate ale parintilor reflecta propriile temeri.

De exemplu, multi parinti se tem ca sexualitatea fiicelor lor sa nu scape de sub control. Este o proiectie: inconstientul parintelui abunda in fantezii sexuale reprimate.

Unii tati se tem ca fiii lor sa nu devina homosexuali. Este proiectia propriilor dorinte homosexuale latente, inconstente, asupra fiilor.

Alti parinti se tem ca ai lor copiii sa nu devina victime ale consumului de droguri: este o temere fata de propriile tendinte catre dependenta.

Bineinteles, se poate intampla ca aceste pericole sa fie foarte reale; mai ales ca, uneori, copiii au tendinta de a pune in act temerile (dorintele inconstiente) ale parintilor.

Psychologies: Dar copiii pe parinti? Cand incep sa para depasiti si anacronici?

V. R.: De obicei, in relatia cu parintii, copiii parcurg urmatorul ciclu: idealizare (parintii stiu ce-i mai bine, lucrurile sunt exact cum spun parintii ca sunt), indoiala, respingere, intoarcere (intelegere realista, „totusi avea dreptate tata atunci cand zicea ca…“).

Indoiala si respingerea apar in momentul in care gandirea critica a copiilor se dezvolta semnificativ, adica in perioada adolescentei.

La aceasta varsta, ei pot compara eficient diverse moduri de a gandi, de a pune problema.

Psychologies: Ce ar trebui sa gandeasca, la ce sa mediteze, ca sa afle valoarea fiecaruia in sistemul familial? Daca ar face un exercitiu de imaginatie sa isi reprezinte viata fara mama sau tata… cum ar fi oare? Ati recomanda asa ceva?

V. R.: Sa iti imaginezi viata fara mama si fara tata echivaleaza cu a-ti imagina cum e sa fii independent, pe propriile picioare, cum sa iti asiguri singur functiile de protectie, grija, suport, monitorizare, gandire critica, reflectie, organizare, planificare etc.

Practic, intregul parentaj si intregul sistem educativ institutionalizat vizeaza atingerea acestui stadiu. Ceea ce a scos insa in evidenta psihoterapia, este ca desprinderea emotionala se realizeaza mai greu, intrucat foarte multi parinti ascund in ei copii (sunt ei insisi copii la nivel psihologic), copii la care desprinderea nu s-a facut firesc, la varsta potrivita, ci au cunoscut respingerea si abandonul timpuriu.

Acesti parinti duc cu ei aceste rani si le este dificil sa se separe de proprii copii.

Nu este insa mai putin adevarat ca si copiilor le este greu sa se desparta de parinti: reprosurile inversunate pe care le adreseaza incontinuu parintilor, refuzul iertarii reprezinta dovezi in acest sens.

Acesti copii prefera sa ramana intr-o eterna atitudine rebela, acuzatoare si revendicativa, tocmai pentru a evita sa se gandeasca la separare, indepen­denta, autonomie.

Nu numai parintii au asteptari de la copii, ci si copiii au asteptari de la parinti. Reprosul cel mai intens pe care copiii il fac parintilor, desi aproape niciodata intr-un mod explicit, este acela de a nu fi fost perfecti, de a nu le fi oferit iubirea perfecta exact in forma perfecta dorita de ei.

A-ti imagina viata fara parinti, ca si a-ti imagina o viata fericita cu parintii, implica in mod deosebit a face doliul acestor dorinte infantile de a avea (de a fi avut) parintii ideali, perfecti.

Doar in momentul in care atingem un nivel de dezvoltare personala care sa ne permita sa acceptam propriile limite si limitele celorlalti, doar in momentul in care putem spune impacati ca „mama si tata au facut pentru mine tot ce au putut ei, de la nivelul de evolutie la care se aflau“, relatia cu parintii are sansa sa fie una fericita.

______________

Interviul de mai sus a aparut in revista Psychologies, decembrie 2014.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala

De ce contrariile se atrag (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Cu cat două persoane par mai diferite, cu atat par sa fie mai atrase una de cealalta. Poate fi relatia lor una de succes pe termen lung sau diferentele ajung sa isi spuna cuvantul? Altfel spus, contrariile se atrag, dar pentru cata vreme?

Virgil Rîcu: Peste tot vedem exemple de cupluri formate in baza criteriului de complementaritate: un introvertit cu o extravertita, o pragmatica cu un idealist, o persoana dominanta cu una supusa, o persoana sobra, austera cu una plina de vicii, o rafinata cu un „golan” („Doamna si vagabondul”), o persoana oversexy cu una frigida, o altruista cu un zgarcit egoist, o hiper-responsabila cu un iresponsabil etc.

Este clar ca extremele (contrariile) se atrag. De ce se atrag este insa mai putin clar.

Intuim cumva ca extremele se atrag pentru a se completa. Ele sunt extreme, adica departe de punctul de echilibru, si au nevoie de contrariul lor pentru a se echilibra. Daca o persoana situata la o extrema se cupleaza cu o persoana aflata la cealalta extrema, entitatea cuplului ofera o medie care se apropie de echilibru, adica de functionarea optima.

Daca perspectiva comuna porneste de la afirmatii de genul „Ea este total diferita de el” sau „El este exact opusul ei”, abordarea psihanalitica contrazice aceasta perspectiva si ofera o viziune interesanta asupra acestor cupluri.

Dpdv psihanalitic, in ciuda aparentelor, acesti oameni nu sunt atat de diferiti.
Multi dintre noi suntem familiarizati deja cu ideea ca oamenii functioneaza pe doua niveluri, unul constient si altul inconstient, iar ceea ce se promoveaza, se declara la nivel constient poate fi sustinut sau contrazis de ceea ce se intampla la nivel inconstient.

Astfel, un copil (sa zicem o fetita) care este „dresat” strict, in ideea de a avea o educatie distinsa, isi va reprima foarte puternic tendintele naturale (sexuale si agresive). Acestea nu dispar, cum si-ar dori parintii, ci doar „coboara” in inconstient. La varsta adulta, se poate intampla ca aceasta persoana sa se simta atrasa „inexplicabil” de barbati „dezinhibati”, grosolani, grobieni, care intrupeaza tot ceea ce a reprimat ea de-a lungul istoriei sale personale si astfel avem scenariile „Doamna si vagabondul”, „Frumoasa si bestia” etc.

Privind big-picture-ul, ea si el nu sunt atat de diferiti. El corespunde partii inconstiente refulate din ea. Prin relatia cu el, ceea ce ea a refulat se intoarce la ea. Ea traieste deci cu ceea ce a respins, dar – atentie! – inca nu indrazneste sa isi asume constient.

In mod analog, un barbat „iresponsabil” isi „externalizeaza” partea sa responsabila pasand acest rol unei partenere care il preia cu satisfactie ascunsa; la randul sau, partenera hiper-responsabila nu poate tolera propriile dorinte „vicioase” si „iresponsabile” si atunci le „depune” la partenerul infantil, iresponsabil si vicios.

Inconstientul unui introvertit timid mocneste de dorinta de a fi pe scena, in lumina reflectoarelor; nu indrazneste insa sa isi asume aceste dorinte si atunci se cupleaza cu o extravertita volubila si dezinvolta care devine purtatoarea de cuvant a cuplului.

Alt exemplu: o persoana se construieste pe sine ca idealista prin reprimarea „curiozitatilor” sale pragmatice pe motiv ca nu vrea „sa se murdareasca” cu acele aspecte „meschine” care tin de bani; totusi aceasta idealista se casatoreste cu o persoana pragmatica, care personifica ceea ce ea a reprimat. La nivel constient, idealista il dispretuieste pe pragmatic; la nivel inconstient, ea hraneste, incurajeaza placerile pragmaticului si se bucura de avantajele aduse de acesta.

In mod similar, o persoana excesiv dominanta, agresiva, sadica, afiseaza aceste trasaturi in lumina reflectoarelor, dar in culisele mintii ei mocnesc multe  dorinte masochiste, de dependenta si pasivitate pe care ea nu le tolereaza. Prin urmare, isi gaseste un partener care sa intruneasca aceste trasaturi pe care nu le poate tolera la propria persoana si in felul acesta se intregeste.
La randul sau, partenerul submisiv, victima, masochist,  are mintea imbibata de fantasme agresive pe care nu indrazneste sa si le asume si atunci se cupleaza cu cineva care este dispus sa o faca.

Rezumand, partenerul complementar este o oglinda pentru noi, el intrupeaza acele trasaturi din inconstientul nostru pe care noi nu indraznim sa ni le asumam.

Cat dureaza relatia contrariilor?
Poate dura foarte mult, dat fiind faptul ca aceasta relatie furnizeaza o reintregire, o completare, o echilibrare pentru fiecare din membrii cuplului.

In momentul in care unul din membrii cuplului se dezvolta personal, recunoscandu-si si asumandu-si tendintele reprimate pana atunci, prezenta celeilate extreme nu mai este atat de necesara. Cealalta persoana are acum sansa sa se schimbe la randul sau. Daca va refuza aceasta oportunitate, poate parasi cuplul cautandu-si un partener care sa fie ceea ce actualul partener a fost candva, dar acum refuza sa mai fie.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce ajung sa formeze un cuplu oameni extreme de diferiti’ aparut in Adevarul Week End, 3 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza, Uncategorized

Persoane care “iubesc prea mult” (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Vom vorbi despre femei care iubesc prea mult, pornind de la cartea omonima scrisa de Robin Norwood. Numeroase persoane isi aleg parteneri cu probleme din dorinţa de a-i schimba, de a-i salva. Psihoterapeutul american Robin Norwood spune despre aceste persoane ca „iubesc prea mult“.

Multe persoane cred ca iubirea poate rezolva orice problema. De unde porneste aceasta credinta? In ce masura este adevarata? Se aplica si barbatilor si femeilor?

Virgil Rîcu: Gandul care imi vine in minte este ca aceasta credinta (conform careia iubirea poate rezolva orice problema) isi are originea in gandirea magica a copilului.

Un copil simte mult si iubeste mult; dar gandirea lui este o gandire rudimentara, in formare. Sigur, uneori copiii ne surprind cu niste observatii de-a dreptul geniale, totusi mintea se formeaza in timp si are nevoie de un antrenament special sub influenta factorilor socio-culturali pentru a se dezvolta.
In planul evolutiei societatii, de exemplu, gandirea stiintifica este o achizitie relativ recenta si – de ce sa nu recunoastem – nu toti adultii de azi si-au insusit-o.

Prin urmare, viziunea unui copil este pura, inocenta, plina de iubire, dar in acelasi timp o viziune care reflecta dezechilibrul intre afect si intelegere. Solutiile copilului vor purta aceasta amprenta a „excesului” de sentiment si a „carentei” de intelegere: iubirea rezolva orice problema.

Ceea ce invatam cu totii – din pacate, the hard way – in decursul vietii, este ca iubirea trebuie echilibrata de o intelegere profunda daca vrem ca lucrurile sa iasa bine si sa suferim mai putin.

Adevarul: Autoarea spune ca femeile care iubesc prea mult sunt cele care intra (poate inconstient) intr-o relatie cu probleme. Sau mai bine zis cu un partener cu probleme (dependent de alcool sau altceva). Ce se ascunde in spatele acestor alegeri? Cum se realizeaza ele?

VR: Ideea de baza in viziunea psihodinamica asupra dezvoltarii personalitatii este aceea ca toti ne construim in functie de experientele relationale cu figurile parentale in copilarie.

Daca mama a fost perceputa ca fiind rece si rejectanta, in relatiile adulte vom cauta persoane reci si rejectante (in dorinta de a conserva relatia cu mama) sau noi vom fi persoane reci si rejectante (ne vom identifica cu mama).

Daca tata ne-a abandonat, abandonul va fi o tema ce se va juca in relatiile noastre de cuplu sau in relatie cu proprii copii.

Relatiile cu figurile parentale in timpul copilariei ne „formateaza” specific (expertii in neurostiinte pot descrie acest fenomen in termeni de trasee neuronale sau populatii neuronale activate sau mult decat altele), astfel incat vom rejuca aceste scenarii relationale iar si iar in decursul vietii, recrutand inconstient parteneri special inzestrati pentru a juca rolul personajelor din scenariile noastre.

De exemplu, daca unul din parinti de care am fost foarte atasati a fost alcolic, traseul minimei rezistente este sa dezvoltam o slabiciune pentru alcoolici sau sa devenim noi alcoolici. Emotional, nu vom putea face „clic” cu persoanele nealcoolice, echilibrate, si vom rationaliza asta spunand ca astfel de persoane sunt „mult prea normale”, „conformiste”, „plictisitoare”.

Este ca si cum experientele noastre relationale din frageda copilarie ne-ar seta un prag de sensibiliate emotionala. Daca o suferinta nu este suficient de intensa, daca problemele unui om nu sunt suficient de dramatice, nu putem fi sensibilizati emotional pentru ca stimulul este prea slab pentru a genera o reactie in noi.

Adevarul: Inteleg din cartea amintita mai sus ca femeile cu astfel de experiente in copilarie iti indreapta la maturitate toata atentia spre relatia cu un barbat, in timp ce un barbat cu astfel de probleme isi va indrepta obsesia spre cauze externe: cariera, sport, hobbyuri. Este adevarata aceasta teorie? Puteti sa o explicati putin?

VR : Un barbat care se canalizeaza excesiv pe cariera, sport, hobby-uri in detrimentul relatiilor face aceste lucruri pentru a se proteja. Cariera, sportul, hobby-urile sunt pentru el un teren sigur, unde are sentimentul ca poate controla lucrurile. Spre deosebire de relatii, unde experienta sa timpurie i-a demonstrat ca lucrurile pot scapa lesne de sub control; nu poti avea incredere in ceilalti pentru ca te mint, te manipuleaza, te lasa la greu, te folosesc, te parasesc tocmai cand ai mai multa nevoie de ei etc.

Adevarul: De ce simt oamenii nevoia sa-i schimbe celuilalt viata in bine, sa-l salveze? Și care sunt sansele reale sa se intample asta? Ce se ascunde in spatele dorintei de a fi „salvator“?

VR : Sa ne imaginam ca suntem intr-o masina pe care o conduce altcineva. La un moment dat, soferul atipeste si exista riscul coluziunii cu un alt vehicul. Observand asta, ne panicam si il alertam din toate puterile pe sofer.
Facand asta, vrem sa il salvam pe el? Vrem sa il salvam numai pe el? Cred ca raspunsul sincer este ca vrem sa il salvam pe el, dar si pe noi in egala masura (sau poate chiar in mai mare masura), poate si pe cei din vehiculul cu care riscam sa coluzionam.

Cei care isi asuma rolul de salvator sunt persoane care in copilarie au simtit ca adultii dragi lor (parinti, bunici etc) si de care ei depindeau in mod firesc au fost pe cale sa derapeze, sa se scufunde, sa deraieze (psihologic, bineinteles).

Sesizand asta, copiii au simtit panica si s-au straduit sa-i trezeasca, sa-i ajute, sa-i repare, sa-i vindece.
Aceasta situatie si acest rol i-au marcat, i-au „formatat”, astfel incat la varsta adulta inconstient ei  merg in directia in care s-au „specializat”.
Mai mult, cei din jur simt competentele lor de salvator si inconstient ii invita sa joace acest rol pentru ei.

Adevarul: Aceste persoane au speranta ca rezolvand problema partenerului, acesta la randul lui va face la fel cu problemele lor?

VR: Rezolvarea problemelor partenerului inseamna transformarea acestuia intr-o fiinta care sa le iubeasca, ocroteasca, ingrijeasca, rasfete.

Adevarul: Care sunt experientele copilariei care iti pot marca viata (respectiv actiunile) de adult?

VR: Rejectia, abandonul, excluderea, umilirea, ironizarea si ridiculizarea, boala sau moartea prematura a unui parinte, violenta, intruzivitatea, hiperprotectia, perfectionismul etc.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Dragostea in exces poate dauna fericirii?’ aparut in Adevarul Week End, 5 aprilie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Psihoterapia disfunctiilor sexuale psihogene si a tulburarilor de dinamica sexuala

Couple in BedAvertisment 🙂

Materialul de mai jos nu este nici funny, nici nu se preteaza la o lectura facuta rapid, in diagonala (a fost publicat intr-o carte de specialitate), dar celor interesati de subiect le poate oferi o viziune accesibila asupra a ceea ce se ascunde in spatele dificultatilor sexuale.

Disfunctiile sexuale pot avea cauze fiziologice, cauze psihice/ psihologice si cauze mixte. Psihoterapia se adreseaza cu predilectie disfunctiilor sexuale psihogene, dar este recomandabila ca demers terapeutic de suport in tratamentul tuturor tipurilor de disfunctii sexuale.

De-a lungul timpului au aparut si s-au dezvoltat mai multe curente/ abordari in cadrul psihoterapiei, fiecare propunand o viziune proprie asupra functionarii psihismului uman, fiecare aducand metode si tehnici proprii de interventie clinica si, de ce nu, fiecare adresandu-se unui anumit segment de pacienti.

Ansamblul psihoterapiilor poate fi imaginat ca situandu-se pe o axa, in care la un pol se afla psihoterapiile comportamentaliste, iar la celalalt pol psihanaliza. Celelalte psihoterapii pot fi vazute ca incercari de imbinare a celor doua mari curente de orientare extrema, fiecare preluand in procente diferite concepte si tehnici din arsenalul acestora, nuantandu-le, remaniindu-le, adaptandu-le. Amintim aici terapia Gestalt , terapia rational-emotiva, analiza tranzactionala, analiza existentiala, terapia centrata pe client (rogersiana).

In cele ce urmeaza vom trece in revista cele doua mari curente din cadrul psihoterapiei, subliniind nota specifica in care fiecare isi aduce aportul la tratamentul disfuctiilor sexuale. Nu avem spatiu pentru o expunere exhaustiva, prin urmare ne cerem scuze pentru omiterile care se vor dovedi inevitabile. De asemenea, vom da si cateva exemple de cazuri (mini vignette) pentru a o oferi o imagine mai clara asupra a ceea ce se intampla intr-o psihoterapie a disfunctiilor sexuale.

Psihoterapiile cognitiv-comportamentale (TCC) vad persoana ca fiind produsul unei istorii de invatare. Pentru terapeutul cognitiv-comportamentalist, problemele psihologice sunt in mare parte comportamente invatate inadaptate si dezadaptative, care provoaca suferinta pacientului, iar terapia implica un proces de dezvatare si reinvatare. Pacientul renunta la comportamentele dezadaptative si invata comportamente noi, apte sa-i asigure o mai buna adaptare la mediu si implicit o stare de bine psihologic.

Modelul comportamentalist postuleaza faptul ca acolo unde exista un stimul, exista si un raspuns, iar modelul cognitivist, care vede omul ca agent al prelucrarii informatiei, subliniaza faptul ca intre stimul si raspunsul se interpune interpretarea. Altfel spus, oamenii reactioneaza nu la stimul in sine, ci la interpretarea pe care ei o confera respectivului stimul (semnificatie atribuita subiectiv).

Desi arsenalul tehnicilor psihoterapeutice creste pe masura ce cercetarile stiintifice in psihologie se multiplica, principalele tehnici ale TCC vizeaza in principal desensibilizarea la stimuli anxiogeni si restructurarea cognitiva (prin care se incearca acordarea unei alte interpretari stimulului anxiogen).

Sa presupunem ca un barbat are un act sexual care se termina cu o ejaculare precoce, iar partenera sa isi exprima in mod vadit si brutal nemultumirea. Acest fapt se soldeaza cu un atac la adresa stimei de sine a barbatului, care va dezvolta ganduri negative cu privire la propria persoana (‘Nu sunt in stare, nu sunt suficient de potent etc). Mai mult, acest incident la conduce la aparitia unei anxietati anticipatorii cu privire la urmatorul act sexual (Daca iarasi nu voi fi in stare sa o satisfac etc). Daca experienta se repeta, acest lucru intareste anxietatea referitoare la performanta sexuala, barbatul se simte rusinat, umilit, vinovat. In dorinta de a evita rusinea, umilinta asociate, barbatul va adopta un comportament de evitare a actului sexual. Respectiv, lucreaza peste program (isi face de lucru), se implica in multiple activitati, care au rolul de a-l face indisponibil pentru partenera sa.

Aceasta suita de experiente duce la invatarea urmatoarei scheme de comportament : stimulul (invitatia la actul sexual) este interpretat ca fiind aducator de suferinta (umilire, rusine, vinovatie), iar rapunsul este comportamentul de evitare a actului sexual.

Scopul interventiei psihoterapeutice este de a inlocui aceasta schema de comportament cu urmatoarea : actul sexual este asociat cu placerea, raspunsul fiind un act sexual reusit, ceea ce nu va face decat sa intareasca noua schema de comportament.

Renuntarea la vechea schema de comportament (dezvatarea) este realizata prin desensibilizare, care se traduce prin expunere repetata si graduala la stimuli anxiogeni in conditiile unui cadru securizant.

Concret, psihoterapeutul recomanda cuplului ca timp de o anumita perioada actul sexual sa nu fie insotit de penetrare. Cei doi parteneri au voie sa se atinga, dar aceste atingeri trebuie sa evite zonele erogene. Faptul de a sti ca nu se asteapta de la el sa performeze sexual este in masura sa-l relaxeze pe barbat si sa nu mai evite apropierea. Mai mult, cei doi au acum ocazia de a explora si castiga in planul intimitatii. Urmatorul pas implica atingeri in zonele erogene, dar penetrarea nu este inca permisa. Pe masura ce balanta intre anxietatea referitoare performanta si placere inclina considerabil in favoarea placerii, penetrarea este permisa, dar numai in conditiile aplicarii metodei Stop- Start. Aceasta inseamna ca barbatul va trebui sa-si supravegheze atent gradul de excitatie sexuala in timpul actului sexual si sa se opreasca in momentul in care simte ca se apropie de ejaculare. In acest punct se retrage si asteapta scaderea excitatiei, apoi incepe din nou.

Cercetarile au aratat ca aceasta metoda, practicata timp de 2 pana la 10 saptamani, conduce la eliminarea simptomului de ejaculare precoce la majoritatea pacientilor barbati.

In mod analog, metoda desensibilizarii este aplicata cu succes in multe cazuri de vaginism.

Se poate observa ca psihoterapeutul cognitiv-comportamentalist trateaza psihicul ca pe o cutie neagra, nefiind preocupat de eventualele motivatii inconstiente sau beneficii pe care pacientii le pot avea de pe urma problemelor lor. El se focalizeaza pe identificarea conditiilor (contextului, conjucturii) si comportamentelor care au condus la esec in scopul de a le elimina si de a le inlocui cu altele care sa favorizeze succesul. Iar aceasta abordare conduce la rezultate foarte bune in conditiile in care ambii parteneri sunt cooperanti, suportivi unul cu celalalt si foarte motivati sa aiba o viata sexuala activa si generatoare de satisfactii.

Se poate intampla insa, si nu rareori, ca unul din cei doi parteneri sau chiar amandoi sa aiba reactii care sa se opuna bunului mers al terapiei, multe din aceste reactii fiind inconstiente. Ei pot ‘uita’ sa faca exercitiile, pot fi prea ‘obositi’ pentru a le face, nu au rabdare sa le faca sau le fac intr-o maniera mecanica. Mai rau, unul din parteneri le poate considera decadente, absurde, prostesti, scandaloase etc. In acest moment vorbim despre rezistenta vis-a-vis de acest proces propus de psihoterapeut si este indicata o abordare psihanalitica sau de inspiratie psihanalitica.

In contrast cu abordarea comportamentalista, psihanaliza este deosebit de interesata de continutul ‘cutiei negre’ a psihicului, motiv pentru care ea se pozitioneaza nu numai ca metoda de psihoterapie, ci si ca metoda de investigare a psihismului inconstient.

Psihanaliza si psihoterapiile psihodinamice (de inspiratie psihanalitica) cauta sa inteleaga ce se afla in spatele simptomului sau, mai bine spus, ce anume se incearca a fi comunicat prin simptom.

Simptomul capata o alta semnificatie in ochii psihanalistului. El deopotriva un mesaj si o solutie.

Psihanaliza postuleaza faptul ca inerent vietii psihice este conflictul intrapsihic intre dorinte sau tendinte contrare. Simptomul este solutia de compromis, rezultanta a acestui conflict si totodata un mesaj subtil, o comunicare a ceea ce nu poate fi inca pus in cuvinte.

Sa luam de pilda cazul unui angajat care urmeaza sa faca o prezentare dificila in fata unui sef care il sperie teribil. Teama pe care o incearca in fata acestei situatii il face sa doreasca sa nu faca prezentarea, dar stie ca seful sau nu va accepta acest lucru. Prin urmare, aceasta persoana in dimineata zilei cu pricina face o febra teribila, care devine un motiv acceptabil pentru a se sustrage de la efectuarea prezentarii.

In acest caz, simptomul – febra – devine o solutie pentru evitarea unei situatii anxiogene. El este totodata un mesaj: ‘Nu vreau sa fac prezentarea’, ‘Mi-e teama sa fac prezentarea’, ‘Nu vreau sa prezint atunci cand vrei tu’, dar un mesaj care nu poate fi pus in cuvinte fara repercursiuni riscante. Un mesaj pe care nici macar el nu vrea sa-l gandeasca constient pentru ca ar intra in conflict cu parerea pe care o are despre el ( a spune ca ii este teama poate insemna in sistemul sau de gandire ca el este un fricos sau un las).

In mod analog, o femeie poate acuza o durere de cap teribila pentru a se sustrage actului sexual. Ea nu ii poate spune direct partenerului ‘nu am chef sa ma culc cu tine’ pentru ca asta ar putea conduce la o situatie neplacuta (discutii stresante si interminabile, certuri etc), in schimb foloseste durerea de cap drept scuza. Durerea de cap este solutia de compromis gasita. Faptul ca durerea de cap este reala si nu doar pretinsa se datoreaza faptului ca femeia ascunde si fata de ea insasi faptul ca nu doreste actul sexual.

Prin urmare, psihanalistul cauta sa inteleaga ce anume se ascunde in spatele simptomului, care sunt lucrurile nespuse intre parteneri si care sunt lucrurile de care nici macar acestia nu sunt constienti. Problemele sexuale pot reprezenta doar aspectul de suprafata al unor probleme mult mai profunde. Acest fapt va genera multe rezistente in procesul de schimbare si putem infera ca problemele sexuale nu vor disparea inainte ca acele conflicte inconstiente profunde sa-si gaseasca o rezolvare.

In mod paradoxal, simptomul este o solutie si ofera beneficii, care intaresc acel simptom si il fac sa persiste. Iar unul din motivele pentru care oamenii nu renunta la simptomele lor (pentru care nu se vindeca), este faptul ca le este greu sa renunte la beneficiile generate de simptom. Simptomul este un rau mai mic care este preferat unui rau mai mare. Bineinteles, toate aceste mecanisme sunt inconstiente.

Sa consideram urmatoarea situatie. Un pacient barbat solicita o psihoterapie, acuzand probleme de disfunctie erectila. La o investigatie mai atenta, psihoterapeutul afla ca aceste probleme apar in urma unor certuri cu sotia si intreaba pacientul daca ar putea exista o legatura intre lipsa erectiei si faptul ca este suparat pe sotie. Explorandu-si sentimentele, pacientul admite faptul ca este de multe ori furios pe sotia sa, care este o persoana foarte autoritara si extrem de critica, si ca reactiile lui de ‘impotenta’ survin in astfel de momente. Prin lipsa erectiei el o pedepseste pe sotie, refuzandu-i placerea sexuala in momentul in care aceasta o cere. In mod paradoxal, ‘impotenta’ lui il ajuta sa dobandeasca o pozitie de putere in raport cu sotia. El decide daca si cand ii ofera placere acesteia.

Din nou, acest simptom este un mesaj – « vezi ce se intampla daca te porti urat cu mine ? » si o solutie de compromis – o cale prin care el isi pedepseste sotia fara a trebui sa o infrunte in mod direct.

In acest moment devine clar ca problemele sexuale constituie de fapt un paravan pentru o lupta de putere intre parteneri. Suntem deja intr-un alt plan.

Explorarea a ceea ce el cauta sa evite – infruntarea directa a sotiei – conduce la amintiri legate de relatia cu mama si, pe masura ce evoca aceste amintiri, pacientul observa el insusi (eventual ajutat de psihoterapeut) cat de multe aseamanari exista intre modul in care el comunica cu sotia sa si modul in care comunica cu propria mama. La fel ca si sotia, si mama era dominatoare si critica, si ea incerca sa-i impuna deciziile ei, opiniile ei, comportamentele dorite de ea. La fel ca si in relatie cu sotia, el nu a putut sa se opuna ei decat in mod pasiv.

Pacientul intelege acum ca in luptele pentru putere cu sotia repeta o istorie, pune in joc un scenariu pe care l-a invatat/ construit in relatia cu mama sa. Mai mult, intelege ca intr-o anumita masura el si-a ales sotia dupa chipul si asemanarea mamei, tocmai pentru ca ea sa poata juca acest scenariu.

Vindecarea ar insemna implicit renuntarea la acest scenariu si inlocuirea cu unul mai fericit. Dar pacientului ii este greu sa renunte la vechiul scenariu pentru ca el nu vrea sa renunte la mama, ci vrea sa o transforme pe aceasta. Nu a reusit cu propria mama, dar spera sa reuseasca cu sotia. Sotia, ca substitut al mamei, ar trebui sa-si modifice atitudinea si comportamentul fata de el (in sensul de a fi mai putin dominatoare, de a-i recunoaste si de a-i respecta nevoile etc) pentru a aseza relatia pe baze noi.

In plus, asocierea sotiei cu mama actualizeaza angoasa legata de incest, ceea ce intareste comportamentul de evitare a actului sexual.

Se poate spune ca in plan inconstient pacientul nu vrea sa creasca; el vrea sa ramana copil, si investigand aceasta dorinta, terapia scoate la iveala speranta irationala de a o tine pe mama in viata printr-un soi de gandire magica: daca eu raman copil, mama nu o sa imbatraneasca si nu o sa moara. In plus, multiplicarea imaginii materne prin investirea sotiei cu atribute de maternitate serveste aceluiasi scop : pastrarea mamei in viata. O pretentie irationala si absurda, de acord, dar pentru a fi recunoscuta ca atare trebuie mai intai ca ea sa fie adusa in constient. La nivel inconstient insa, ea poate exista la nesfarsit. Mai mult, de la nivelul inconstientului ea poate opera foarte eficient.

Suntem deja intr-un alt plan, cel al dependentei. Dependenta este cea care il impiedica sa renunte la sotie si la acest nivel al dependentei el se intalneste cu sotia sa. Caci in orice relatie sunt 2 persoane, iar daca o problema persista, atunci trebuie ca ambii o intretin.

In mod paradoxal, si sotia acestui pacient obtinea satisfactie de pe urma simptomului sotului sau. In cazul acesteia, functiona o gandire de tipul : « Nu sunt o persoana atractiva si nici capabila sa ma fac iubita. El sta cu mine pentru ca este dependent si pentru ca ii tolerez momentele de ‘impotenta’. Daca va deveni viril, va deveni interesant pentru alte femei, va fi atras de alte femei, vanat de alte femei si ma va parasi ».

Teama de a fi parasita o determina pe sotie sa suporte insatisfactia sexuala si chiar sa fie extrem de ambivalenta cu privire la ameliorarea problemelor sotului ei.

Desi prezentat simplist, acest caz ilustreaza cum problemele in plan sexual pot ascunde de fapt probleme mult mai profunde. Este putin probabil ca cei 2 soti sa-si schimbe comportamentul sexual atat timp cat nu isi depasesc insecuritatile cu privire la separare si abandon.

Simptomul, ca si visul, reprezinta rezultatul condensarii la maxim al unor procese deosebit de complexe care au loc pe mai multe planuri. Intr-un fel, poate fi asemuit unui film derulat cu viteza foarte rapida. Sarcina psihanalistului este de a rula filmul cu incetinitorul pentru a intelege, odata cu pacientul, despre ce este vorba in filmul respectiv, cine sunt personajele si ce vor acestea. Ce vor nu atat la nivel constient, cat mai ales la nivel inconstient. Apoi de a explora modalitati prin care filmul respectiv poate evolua catre un happy-end.

Din fericire, nu toate problemele de disfunctie sexuala necesita demersuri atat de complexe si de durata cum este demersul psihanalitic.

Uneori poate fi vorba despre o simpla carenta educationala. A-i face unui barbat educatie sexuala cu privire la diferentele intre evolutia excitatiei la femei si la barbati, la necesitatea preludiului, postludiului etc poate insemna deja foarte mult pentru calitatea actului sexual. De asemenea, spulberarea unor mituri precum cel despre barbatul care poate oricat, oricand si cu oricine poate ajuta semnificativ la diminuarea sentimentelor de inferioritate (si a anxietatii referitoare la castrare).

In cazuri mai dificile, TCC pot interveni cu succes pe o perioada relativ scurta de timp.

Psihanaliza si psihoterapiile de inspiratie psihanalitica sunt recomandabile atunci simptomele semnaleaza prezenta unor conflicte inconstiente majore, care nu pot fi solutionate printr-o abordare TCC (pacientii saboteaza interventiile terapeutului).

Terapia de cuplu de inspiratie psihanalitica este de asemenea foarte indicata pentru ca in prezenta terapeutului cei 2 parteneri isi pot constientiza pattern-urile disfunctionale de interactiune si isi pot marturisi, in cadrul securizant al cabinetului, lucruri pe care altfel nu si le-ar fi putut marturisi. Este important de mentionat mai ales aici ca rolul terapeutului nu este acela de judecator, ci de facilitator al demersurilor de clarificare, constientizare, schimbare. Spun mai ales aici pentru ca in marea majoritate a cazurilor fiecare partener doreste sa-l schimbe pe celalalt si cauta sa-l ia pe terapeut drept aliat in acest demers. Daca terapeutul cade in aceasta ‘capcana’ intinsa inconstient de unul sau de ambii membri ai cuplului, terapia este compromisa. Terapeutul trebuie sa trateze cuplul luat in ansamblu: cuplul este ‘pacientul’, iar cei doi parteneri sunt parti ale ‘pacientului’ aflate in conflict.

In situatiile in care cauzele care stau la baza disfunctiei sexuale sunt de natura fiziologica, combinarea tratamentului medicamentos cu psihoterapia este foarte indicata, iar colaborarea intre medic, psihoterapeut si pacient devine imperios necesara.

_____________

Autor: Virgil Rîcu

Material publicat in cartea Disfunctia erectila – Ghid clinic de abordare multidisciplinara, Editura Medicala, 2009.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza

Copilul sudeaza relatia de cuplu sau o destrama? (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Este clar ca aparitia unui copil va schimba viata de cuplu… insa cat de mult? Exista si cazuri extreme cand se schimba pana la destramare?

Virgil Rîcu: Aparitia unui copil este un test pentru gradul de maturitate al fiecaruia dintre cei doi parteneri. Este de asemenea o experienta ilustrativa pentru felul in care fiecare dintre ei a depasit/integrat diferite “rituri de trecere” (cum ar fi celebrul complex al lui Oedip).
Unii barbati, de exemplu, gasesc dificil sa regaseasca  iubita in proaspata mama si evita pe cat posibil relatiile sexuale cu aceasta. Pentru ei, femeile se impart in iubite si mame, doua categorii care – in mintea lor – nu trebuie sa se amestece. Acest mod de a gandi lucrurile este o reminiscenta a felului in care ei au incercat sa depaseasca intre 3 si 6 ani “complexul lui Oedip”: au putut ramane apropiati de mama doar negandu-i acesteia sexualitatea.
Alti barbati regreseaza, se comporta ca si cum ei insisi ar fi copii, iar nou-nascutul ar fi…fratele lor mai mic! De unde gelozie, sentimentul de a fi “neglijati” si cereri de atentie de-a dreptul comice.

Femeile care nu s-au simtit bine sexual cu partenerii lor se folosesc acum de copil pentru a evita relatiile sexuale.
Uneori, se poate intampla ca respingerea sotului sa “coincida” cu “plecarea la mama” sau cu instalarea acesteia in domiciliul conjugal, cumva creandu-se impresia unui matriarhat in care sotul nu a contat decat ca “instrument” pentru a-i face femeii un copil.

In fine, in foarte multe cazuri, ideile celor doi parteneri in ceea ce priveste ingrijirea si educatia copilului difera semnificativ. Multe femei se comporta posesiv cu copilul si saboteaza toate incercarile tatalui de a interveni, ironizandu-le, caricaturizandu-le si prezentandu-le intr-o maniera care le catalogheaza drept absurde.
Tatal se descurajeaza repede (poate ii si convine putin) si renunta “in favoarea ei”, doar pentru a se trezi mai tarziu cu reprosul ca “el este un egoist care nu se implica deloc!”

Prin urmare, aparitia unui copil scoate la suprafata tot felul de dificultati nebanuite anterior care uneori pot duce chiar la destramarea cuplului.  Din fericire – nu intotdeauna. Un copil poate de asemenea sa fie o ancora pentru relatia de cuplu, o poate face sa prinda radacini  mai adanci, concretizand ideea de familie (idee puternic investita afectiv in psihicul uman).

Adevarul: Cand afla ca sunt insarcinate, femeile sunt incercate de sentimente contradictorii. Desi isi doresc un copil, se tem ca se vor ingrasa prea mult, ca perioada aceea va fi cumplita, ca nu vor fi mame bune. Cum depasesti aceste momente?

VR: Conform observatiilor psihanalistilor, felul in care o femeie intampina sarcina este in stransa legatura cu istoria personala a relatiei cu propria mama. Daca relatia viitoarei mame cu propria mama a fost una suficient de buna, femeia va avea incredere ca in  capacitatea ei de a fi o mama buna pentru ca ea insasi a avut un model de mama buna pe care l-a internalizat sanatos.
Daca in schimb relatia cu propria mama a fost una dificila, caracterizata prin respingere, lipsa de sustinere, competitie ostila, atunci experienta maternitatii este foarte probabil sa fie una dificila, marcata de nelinisti (chiar panica) si nesigurante profunde.

Pentru toate femeile, experienta maternitatii activeaza experienta relatiei cu propria mama – prin urmare, o recomandare utila pentru viitoarele mame: daca vreti o experienta frumoasa a maternitatii, lucrati inainte la relatia cu propria mama, faceti pace cu ea.

Adevarul: Dpdv al specialistului cum este mai sa procedeze parintii cu copilul: camera proprie sau sa doarma cu ei/cu mama? In cazul celei de a doua variante, pana la ce varsta?

VR: Parerile specialistilor sunt impartite: unii considera ca bebelusul trebuie obisnuit inca din primele zile sa doarma singur in camera sa, altii considera ca a lasa bebelusul singur in primele luni de viata e o barbarie.

Cei din prima categorie afirma ca vor sa evite crearea unei dependente prea mari a copilului de mama; ascultand cu o ureche de psihanalist, auzim de fapt ca acesti parinti se tem ei insisi de dependenta, nu se simt capabili sa iasa din ea si atunci cauta sa o evite cu orice pret.

Cei din a doua categorie merg pe ideea ca dependenta bebelusului este o realitate care trebuie recunoscuta ca atare, bebelusul chiar e dependent de adult, dar e o dependenta fireasca care, odata cu trecerea timpului, va fi dublata de o tendinta catre independenta din ce in ce mai pronuntata. Acesti specialisti considera ca locul nou-nascutului este langa mama si critica vehement politica anumitor clinici de maternitate care separa nou-nascutul de mama imediat dupa nastere. Ei atrag atentia ca bebelusii au multe fantasme de anihilare in primele luni de viata, iar acei bebelusi lasati prea mult singuri sunt predispusi sa devina adulti depresivi (in cel mai bun caz), personalitati schizoide sau narcisice.

Dupa cum se poate lesne observa, opiniile oamenilor (fie ei si specialisti) sunt influentate de propriile temeri.
Cert este ca documentarele de pe National Geographic, Animal Plannet si Discovery arata ca majoritatea mamiferelor isi tin nou-nascutii aproape fara ca acestia sa devina dependenti ulterior!

O opinie mai echilibrata ar fi aceea ca in fiinta umana exista atat tendinte dependente, cat si independente, iar acestea trebuie recunoscute si respectate in mod sanatos; altfel spus, nu trebuie sa frustram tendintele dependente firesti, mai ales in prima perioada a vietii, si nu trebuie sa le descurajam pe cele catre independenta.
Copiii nu devin dependenti pentru ca in primele luni sau in primul an de viata au dormit langa mama, ei devin dependenti pentru ca ulterior mama le-a descurajat tendintele catre independenta.
Si aici ma gandesc la mame care amana intarcarea de teama ca vor pierde profunzimea si placerea intimitatii legaturii cu sugarul, mame si bunici care il trateaza pe copil ca fiind mai mic decat el este de fapt, care gasesc o placere deosebita in a insista sa-i dea ele sa manance cu lingurita cand el o poate folosi deja singur, de a-l legana pe picioare, imbraca si sterge la fund atunci cand copilul ar putea-o face si singur etc, mame si bunici hiperprotectoare care prin panica lor saboteaza incercarile de explorare ale mediului inconjurator de catre copil etc.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Copilul sudeaza relatia sau o destrama?’ aparut in Adevarul Week End, 21 februarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie (Adevarul de week end, 31 ianuarie 2014))

Adevarul (Elena Coroianu): De multe ori exista tendinta ca la inceputul unei relatii sa-ti abandonezi prietenii din dorinta de a petrece cat mai mult timp cu partenerul. Cat de daunator este asta pentru relatie si pentru echilibrul personal?

Virgil Rîcu: Dorintele exercita presiunea de a fi satisfacute. Daca simti dorinta de a petrece mai mult timp cu partenerul, oricum nu te vei gandi decat la asta. Indeplinindu-ti dorinta, presiunea dispare, urmeaza o (foarte) scurta perioada de liniste si fericire (fericirea este absenta dorintei, dupa cum reiese si din expresia „sunt fericit, acum nu imi mai doresc nimic”), apoi apare o noua dorinta, cum ar fi aceea de a-ti revedea prietenii, si implicit o presiune de a cauta in aceasta directie.

Nu-i nicio problema aici. Asa functioneaza lucrurile. Problemele apar atunci cand suprapunem tot felul de semnificatii, izvorate din propriile temeri, peste mersul firesc al lucrurilor.
De exemplu, dupa ce el si-a satisfacut dorinta (pofta?) de a fi cu ea, incepe sa se gandeasca la o intalnire cu prietenii. Ea insa interpreteaza acest lucru prin prisma temerii ei de a fi parasita: „S-a saturat de mine asa de repede! Acum o sa ma paraseasca! De fapt, nu ma iubeste, doar s-a folosit de mine si acum ma paraseste!”
Daca nu ar exista acest comentariu mental (mai exact, daca nu ar exista teama de a fi parasita care genereaza aceasta interpretare), el s-ar duce cu prietenii, si dupa ce aceasta dorinta s-ar satisface, ar aparea foarte probabil dorinta de a o revedea pe ea.

Adevarul: Cand locuiesti cu partenerul, cum ii dai ocazia sa i se faca dor de de tine? Fara a pleca de acasa 🙂

VR: Deci dorinta ei este ca lui sa i se faca dor de ea. Carui scop serveste aceasta dorinta, ca lui sa-i fie dor de ea?
Scopului de a se intalni („mi-e dor de el, vreau sa-l vad si vreau ca si el sa simta la fel”) sau unui scop de validare („vreau ca el sa se gandeasca cu dor la mine, dar chiar in momentul asta nu vreau sa ma intalnesc cu el, am alta treaba”)?
Sau poate „vreau ca lui sa i se faca dor de mine” este o dorinta proiectata, insemnand de fapt „vreau ca mie sa mi se faca dor de el, ma sperie putin faptul ca nu simt ca-l mai doresc”?

Adevarul: Exista persoane care cred ca pentru o buna relatie cu partenerul (de lunga durata) este ideal ca fiecare partener sa aiba propriul dormitor. Ce parere aveti?

VR: O astfel de persoana are dreptate! Pentru ea, aceasta situatie este ideala. Dar daca incercam sa generalizam si sa consideram ca pentru oricine este valabil, am construit deja un pat al lui Procust!

Adevarul: Am intalnit aceasta idee si la persoane tinere (de obicei femei, care isi doreau acest lucru pentru a nu fi surprinse intr-o ipostaza mai putin atragatoare), dar si la persoane care au trecut de o anumita varsta si care motivau aceasta dorinta prin aparitia unor probleme medicale, sforaitul partenerului pe care dupa X ani nu-l mai pot accepta, etc. Asadar se poate spune ca exista o varsta potrivita la care sa se ajunga la dormitoare separate? Care ar fi aceeea?

VR: Sa observam ca atat persoanele tinere, cat si persoanele in varsta folosesc ideea dormitului separat ca strategie menita sa protejeze stabilitatea cuplului: primele pentru a-si proteja imaginea „aranjata” si a evita sa-l dezamageasca pe partener, celelalte pentru a-si proteja relatia de propria ostilitate.
Sa observam de asemenea ca multe din lucrurile pe care le fac oamenii in cuplu sunt menite sa protejeze cuplul de pericolul aparitiei unor stari emotionale care pot duce la destramarea lui (dezamagire, furie, ostilitate).

Daca analizam in profunzime situatiile, vom ajunge mereu la aceeasi concluzie: nu exista probleme, ci doar solutii! Orice problema este o solutie menita sa previna un pericol mai mare. Iar de multe ori, acest pericol exista doar in imaginatie!

Adevarul: Stiu pe cineva care odata cu mutatul intr-o locuinta noua, si-a ales mobila de dormitor cu un pat mai mic decat precedentul, pe motiv ca asa va exista mai mult contac fizic intre parteneri, motivand ca nu actul sexual in sine il urmarea, ci atingerea nonsexuala (daca pot zice asa). Ce parere aveti? (respectiva persoana are o teorie cf careia apropierea fizica – in afara contactului sexual – de genul imbratisare, sau ca sa o citez atingerea „piele pe piele“ ii apropie pe parteneri, creaza/consolideaza o legatura)

VR: A sta intr-un astfel de contact senzorial este o experienta savuroasa a intimitatii, care pe mine ma trimite cu gandul la nostalgia dupa contactul mama-bebelus.

Adevarul: Am vzt un interviu al unui actor de la Hollywood, ajuns la o varsta venerabila si care toata viata a fost insurat cu o singura femeie, inca din tinerete. Intrebat fiind care este secretul, a raspuns: „bai separate”. Ce parere aveti despre asta?

VR: Este vorba de o gluma, desigur, dar gluma este o maniera adaptativa de a comunica un adevar: a nu deveni intruziv, a nu dori sa stii chiar totul despre partener pentru a pastra un spatiu de proiectie, a nu lasa realitatea sa alunge imaginatia sunt lucruri importante in cuplu.

Adevarul: Cat de mult conteaza cum o pornesti in relatie pentru a-ti mai schimba apoi obiceiurile?
De exemplu, voi prezenta povestea unei fete care si-a cunoscut actualul sot pe cand era studenta la Facultatea de Arte Plastice. La momentul acela talentul ei parea un atu, iar iubitul ei era mandru de ea. Cu toate acestea, cand s-au mutat impreuna si ea a vrut ca intr-un colt al balconului sa-si instaleze sevaletul (pt ca acolo avea cea mai buna lumina si nici nu ocupa spatiul din locuinta) el s-a opus vehement. Ea a cedat si nu si n-a mai pictat. Dupa ani de casatorie si (vreo doi de la nasterea copilului) printre alte certuri si suparari ale ei fata de comportamentul sotului este si faptul ca nu o lasa sa picteze.
Ce parere aveti despre aceasta situatie?

VR: Cred ca in aceasta poveste, ca in toate povestile, sunt multe lucruri nespuse.
O poveste este asemenea unui tablou: exista lucruri in prim plan si lucruri in fundal. Daca ai aduce in fata lucrurile din fundal, perspectiva s-ar schimba semnificativ.

Asa cum este povestit cazul, pare ca el nu o lasa pe ea sa picteze, ca are ceva impotriva pasiunii si talentului ei. Dar, daca suntem atenti, el nu a fost de acord ca ea sa picteze pe balcon! – interesant, motivele lui sunt trecute sub tacere. Eu pot sa imi imaginez, de exemplu, ca a picta pe balcon lui i se parea mult prea ostentativ, poate ca se jena de vecini sau de trecatori…sau poate era gelos!
Perspectiva se schimba: el nu are nimic impotriva pictatului, lui nu-i plac tendintele ei exhibitioniste sau el nu are incredere in fidelitatea ei.

Reintorcandu-ne la ea, ramane intrebarea: oare nu a renuntat prea usor la pictat? Multi dintre noi stim foarte bine ca, in copilarie, daca ne pasiona o carte, citeam si la lumina lanternei, a lumanarii sau chiar a clarului de luna!
La fel si eroina noastra, daca ar fi fost devorata de pasiunea pictatului, ar fi pictat si la lumina lunii! Prin urmare, poate ca nu ar strica sa se intrebe daca nu cumva se ascunde in spatele scuzei ca nu o lasa sotul.

Adevarul: Daca nu ai alte hobbyuri fata de cele ale partenerului, exista riscul sa devii plictisitor pentru partener?

VR: Multe persoane pun intrebarea aceasta. Este o intrebare care izvoraste din frica. Iar de ce iti este frica, nu scapi.
Multe persoane adopta tot felul de strategii pentru a nu deveni plictisitoare, dar – intrucat initiativele lor nu  sunt spontane, nu sunt firesti – automat genereaza crispare, incordare, iar rezultatul este exact opusul: ele devin obositoare pentru partenerul lor.

Teama de a nu deveni plictisitoare ascunde o frica de respingere sau chiar de abandon. Aceate temeri trebuie infruntate si depasite.

Adevarul: Iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii asa cum se zice?

VR: O persoana care se simte bine cu ea insasi, o persoana care se simte implinita, gaseste satisfactie in multe activitati (profesie, hobby-uri, sport, calatorii) si in multe tipuri de relatii (de cuplu, de prietenie, profesionale).
Gandind intr-o maniera fengshui, fericirea este asociata unui echilibru intre „energiile” specifice acestor activitati si relatii. Acestea se potenteaza unele pe altele, iar un exces intr-o directie determina o carenta in alta etc.
Un focus prea mare pe viata de cuplu genereaza un dezechilibru. In acest sens, iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii – ele restabilesc echilibrul (generator de fericire) pierdut prin excesul de focus asupra relatiei.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie’ aparut in Adevarul Week End, 31 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

 

Leave a comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Managementul conflictelor – in cuplu si nu numai (I) (Adevarul de week end, 25 ianuarie 2014)

couple pointing at each otherAdevarul (Elena Coroianu): Conflictele pot aparea in orice relatie, important este cum le gestionezi. Dar cum iti alegi cauzele pentru care merita sa lupti si cand lasi de la tine fara a aparea frustrarea? Exista si certuri ‘bune’?

Virgil Rîcu: Luptam pentru valorile noastre, pentru preferintele noastre, in general pentru toate lucrurile cu care ne identificam. Luptam de asemenea pentru a proteja partile sensibile si vulnerabile din noi. Mai pe scurt spus, luptam pentru ceea ce iubim.

Adevarul: Cand sa lasi de la tine si cand nu? Cum iti stabilesti aceste limite astfel incat sa fii impacat cu tine insuti si sa poti avea o relatie functionala?

VR: Ceea ce trebuie sa lasi de la tine sunt…atitudinile si comportamentele care izvorasc din malitie, din afecte precum furia, gelozia, invidia, dorinta de razbunare.
Orice conflict implica agresiune, iar calea catre rezolvarea lui presupune sa renunti la agresiune.

Asta nu inseamna sa te umilesti, sa devii pres, sa te lasi calcat in picioare. Inseamna sa exprimi ceea ce crezi in mod asertiv, cu demnitate, fara insa sa doresti sa iti ranesti partenerul de discutie sau sa-i impui neaparat punctul tau de vedere.

Altfel spus, este extrem de important sa putem respecta dreptul celuilalt de a avea un punct de vedere diferit de al nostru, de a avea preferinte diferite de ale noastre, de a fi diferit de noi.
Mai specific, e nevoie sa invatam sa respectam dreptul celuilalt de a refuza ceea ce ii propunem noi; in mod analog, e nevoie sa indraznim sa facem uz de dreptul nostru de a refuza orice propunere/ impunere cu care nu suntem de acord.

Adevarul: Cum treci peste un conflict?
VR: Facand din clarificare o prioritate. E nevoie sa intelegi clar ce vrea sau ce il deranjeaza pe celalalt si e nevoie de asemenea sa exprimi clar ceea ce te deranjeaza si ceea ce iti doresti.

Majoritatea conflictelor escaladeaza pentru ca nu se incearca sa se clarifice ce anume deranjeaza de fapt. Niciunul nu are rabdarea de a-l asculta pe celalalt, amandoi devin defensivi si se ajunge rapid la o comunicare in genul turnului Babel. Fiecare respinge ce spune celalalt si focus-ul este pe cine are mai multa dreptate.

Clarificarea este conditionata de disponibilitatea pentru a-l asculta atent pe celalalt si de a primi ceea ce are sa-ti spuna. Este necesara o atitudine non-defensiva si un interes pentru a intelege ce l-a nemultumit pe celalalt. In felul acesta, lucrurile nu se mai iau personal si exista o mult mai mare obiectivitate.

Unul din cele mai uimitoare insight-uri cu privire la relatiile interumane este acela ca majoritatea oamenilor este dispusa sa indeplineasca dorintele celor apropiati! Mai mult, simt parere de rau, iar uneori chiar vinovatie daca nu o fac!
Doar ca cea mai mare parte a oamenilor nu stiu sa ceara!

Ei pornesc de la presupunerea ca celalalt va fi deranjat de cererea lor, acest gand deja ii infurie si atunci cer intr-o maniera ostila sau nici nu mai cer, ci incep direct sa reproseze!

Daca in schimb si-ar exprima dorintele fara sa exercite presiune in vederea indeplinirii lor, fara sa fie manipulativi, ar avea surpriza sa vada ca de multe ori ceilalti sunt dispusi sa contribuie la realizarea dorintelor lor.
Daca suntem atenti, putem lesne observa ca ceilalti resping nu atat dorintele noastre, cat mai ales maniera agresiva si lipsita de respect in care le comunicam.

Adevarul: Conflictele dese sunt un semn clar ca respectivii n-ar trebui sa mai formeze un cuplu?

VR: Nu. Inseamna ca cei doi ar trebui doar sa renunte la atitudinile combativ/defensive exagerate si sa inceapa sa se asculte unul pe celalalt.

Adevarul: Daca majoritatea certurilor sunt pornite de un singur partener, problema este la el (e el neimpacat cu sine…) sau la cuplu?

VR: Ce ne intereseaza de fapt? Cine este „vinovatul”? A transforma locuinta intr-un tribunal nu e o idee prea placuta.

Mult mai util ar fi ca fiecare sa incerce sa se ocupe de contributia sa la situatia din cuplu: il asculta pe celalalt? Este preocupat(a) sa se pozitioneze superior („eu  am dreptate, tu nu”, „eu am argumente logice, tu esti irational(a)”)? Sau invers, tinde sa se pozitioneze inferior, evita sa spuna ce crede, ce vrea („ca sa fie liniste in casa”), nu are curajul de a-si asuma o atitudine demna? Este mult prea incordat(a)?  si-a pierdut simtul umorului? etc

Adevarul: Se intampla de multe ori sa fii nervos si, fara sa fii constient de ce faci, te razbuni pe partener. Cum sa eviti astfel de situatii? Daca s-a petrecut, cum indrepti lucrurile?

VR: Se intampla de multe ori sa te enervam la serviciu si sa ne descarcam nervii acasa. Se intampla de asemenea sa fi fost suparati mai de mult pe partener(a), dar sa fi reprimat aceasta suparare; atunci cand suntem obositi, cenzura (stapanirea de sine) scade si supararea mai veche iese la suprafata. In primul caz, ma gandesc ca a-ti cere simplu scuze, invocand motivele adevarate ale iritarii (stresul de la serviciu) ar fi suficient. In al doilea caz, problema a fost pusa pe masa si momentul clarificarii a sosit.

Adevarul: Daca unul dintre parteneri este genul care nu spune ce il deranjeaza (chiar si atunci cand il deranjeaza ceva), exista sanse ca problemele sa dispara in timp sau in toate cazurile este vorba despre ceva latent, care la un moment dat va izbucni intr-o cearta mult mai rea decat ar fi fost daca toate se discutau la timpul lor?

VR: A doua varianta este mult mai probabila.

(…)

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Cum sa manageriezi conflictele in cuplu’ aparut in Adevarul Week End, 25 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala