Comunicare în straturi și discursuri „pansament”

psihoterapie_img_0300O femeie: „Toți bărbații din viața mea au fost niște ratați, niște idioți și niște imaturi!”

Un bărbat: „Toate femeile sunt lacome, competitive, obsedate de control, critice, dominatoare și imposibil de mulțumit!”

Bărbat/femeie: „Am fost la trei psihologi până acum și toți mi-au spus numai prostii! De fiecare dată, am plecat furios (furioasă) din cabinetul lor!”

Discursurile de mai sus sunt discursuri multinivelare, discursuri „în straturi”.

Stratul de la suprafață este saturat de furie: în mod evident, mesajele de mai sus sunt mesaje furioase.

Dar simți gustul amar care însoțește furia din declarațiile de mai sus? Da, un alt strat este cel al dezamăgirii.   Reformulate, ar suna cam așa:

„Sunt dezamăgită de faptul că toți bărbații din viața mea…”

„Sunt dezamăgit că femeile din viața mea au fost…”

„Sunt dezamăgit/dezamăgită de psihologi…”

Un alt strat care însoțește furia este cel al neputinței, al eșecului, al disperării. Căci, dacă ne reglăm fin auzul, mesajele pot fi ințelese și în termenii:

„Am întâlnit mai multe persoane care mi-au stârnit interesul și de fiecare dată am eșuat în a mă conecta cu ele așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi avut nevoie”.

Privind lucrurile în acest fel, suntem aproape de a realiza că declarațiile inițiale sunt mesaje de tip „scut” sau mesaje de tip „pansament”.

Este mult mai ușor să declari că „celălalt e defect” decât să iei contact cu suferința pe care o implică o concluzie precum:

„Iată, încă o persoană cu care nu m-am putut conecta…

Încă un eșec în încercarea mea de a rezona cu cineva…

What’s wrong with me?!

Mesajul psihoterapiei este că numai în condițiile în care suferința este mai întâi recunoscută (”există suferință în reacția mea furioasă”) și apoi asumată (”eu sunt cel care suferă în situația asta”), există șanse ca suferința să își găsească leac.

Din secretele “la vedere” ale psihoterapiei: a gandi in prezenta altcuiva

Una din experiențele profunde pe care psihoterapia le oferă este aceea de a gândi în prezența altcuiva.

În ce fel este asta important? Cum ajută? Nu te poți descurca și singur? Chiar e necesar?

Pentru început, să spunem că este un avantaj.

Dacă interesul tău e să faci mici ajustări în planul dezvoltării personale, “să înoți în apă mică”, a gândi în prezența unui psihoterapeut îți oferă cel puțin oportunitatea de a primi un feedback-un feedback menit să îți atragă atenția asupra a ceva ce scapă rutinelor tale mentale. Ai șansa de a nu te mai învârti în cerc.

Dacă intenționezi să te avânți în ape mai adânci sau dacă te simți deja luat(ă) de curenți emoționali puternici și vrei să ajungi din nou la mal, să simți pământul solid sub picioare, atunci da, a gândi în prezența unui psihoterapeut este necesar.

De ce?

Din cauza fricii.

Experții în teoria atașamentului accentuează importanța unui fapt pe care-l poate observa oricine.

Un copil de câțiva ani, în prezența mamei, va fi mult mai curajos în a explora mediul înconjurător decât atunci când este singur. Pentru că, în prezența mamei, se simte în siguranță.

Mama, pentru că el are încredere în ea (că va fi acolo pentru el, că nu va pleca, că îl va proteja la nevoie), funcționează ca o bază de siguranță.

Un adolescent pasionat de munte, interesat să exploreze un traseu nou și periculos, se va simți mai liniștit știind că există un prieten dispus să i se alăture. Pentru că are încredere în acest prieten, curajul lui crește. Prietenul funcționează, de asemenea, ca o bază de siguranță.

În mod similar, când vine vorba de a-ți explora trăirile emoționale, de a înota în ape tulburi, ai nevoie de cineva alături care să funcționeze ca o bază de siguranță.

Lorena, 32 ani, trăiește foarte dificil momentele când soțul ei pleacă în delegație și o lasă singură câteva zile.

Încearcă tot felul de strategii pentru a-și ține mintea ocupată (rămas peste program la serviciu, dat iama în frigider, uitat la seriale cu cât mai multe sezoane etc) și, nu de puține ori, roagă o prietenă să doarmă peste noapte la ea.

În prezența prietenei, simțindu-se mai în singuranță, Lorena se mai relaxează puțin și poate vorbi cu aceasta despre faptul că are stări de anxietate când soțul e plecat și că „ii este urât să stea singură”… dar nu merge mai departe de atât.

În ședință, în prezența psihoterapeutului, simțindu-se și mai în siguranță, își poate permite să simtă și să verbalizeze furia teribilă pe care i-o creează absențele soțului. Mai mult, poate chiar accesa amintiri de mult uitate, legate de experiențe dureroase din copilărie în care mama o lasă singură peste noapte pentru a se duce fie la lucru, fie la petreceri.

Lorena poate face aceste lucruri pentru ca, mergând de ceva timp în terapie, a căpătat încet-încet încredere: atât în proces, cât și în psihoterapeut. În cabinet se simte acum suficient de în siguranță pentru a-și da voie să simtă lucruri pe care până atunci le blocase în mod sistematic, să gândească lucruri care până atunci o înfricoșaseră și să accepte adevăruri dureroase legate de propria persoană și de alte persoane importante pentru ea pe care până atunci le respinsese.

Vindecarea și evoluția în psihoterapie sunt rezultatul unor procese care au loc nu numai la nivel cognitiv, cât mai ales la nivel emoțional.

Pentru a intra în contact cu propriile sentimente (și a simți că viața trece prin tine și nu pe lângă tine) este nevoie ca mecanismele de apărare să se relaxeze.

Iar mecanismele de apărare se relaxează pe măsură ce frica se diminuează, pe măsură ce începi să te simți în siguranță în prezența unei persoane calme, care e interesată să înțeleagă, nu să judece, și care – prin atitudinea sa – îți dă încredere. Încredere că, deși dificile și înfricoșătoare, emoțiile tale pot fi simțite, înțelese și, în final, depășite. Încredere că te poți deschide în fața vieții și a ceea ce are ea de oferit.

Motivul neobisnuit pentru care apelezi la un psihoterapeut

Există multe motive pentru care oamenii apelează la un psihoterapeut.

De obicei, o fac pentru:

– a depăși situații de criză (separare, divorț, pierdere etc);

– a-și gestiona mai bine stările emoționale;

– a-și pune gândurile în ordine și ordine în viață;

– a depăși confuzia și a ajunge la claritate;

– a se înțelege mai bine pe sine, pe ceilalți și pe sine în relațiile cu ceilalți;

– a învăța cum să facă trecerea de la conflict la cooperare;

– a conștientiza cum se autosabotează și cum își blochează accesul la fericire și la succes;

– a fi însoțiți într-un proces de tranziție (schimbare de job, avansare în carieră, schimbare de partener etc), căci schimbarea naște întotdeauna anxietate;

– a trece la următorul nivel al procesului lor de dezvoltare personală etc.

 Iar acestea sunt doar câteva din motivele care îmi vin acum spontan în minte. Nu am să zăbovesc pe acest subiect, căci intenția mea este de a atrage atenția asupra unui alt aspect al colaborării client-psihoterapeut.

4048C7D7-2E53-4128-BC7E-D3A39F75CF39Așa cum sugerează și motivele menționate mai sus, oamenii apelează la psihoterapeut pentru un ajutor de specialitate, pentru expertiza sa. Aș numi această contribuție a psihoterapeutului o contribuție de tip “yang”-e explicită, e activă, e la vedere.

Dar există de asemenea, o contribuție de tip “yin”, implicită, rezervată, modestă. Și se referă la maniera în care este concepută relația terapeutică: ca o relație aparte, neobișnuită, diferită de relațiile sociale cunoscute.

Ce se întâmplă de obicei într-o relație?

Fiecare participant vine cu nevoile sale emoționale, cu așteptările sale, cu cererile sale.

Copiii cer lucruri părinților; părinții, la rândul lor, pretind lucruri copiilor. Într-o manieră foarte încărcată emoțional.

Prietenii sunt alături de tine (fac lucruri pentru tine) și se așteaptă să fii alături de ei (să faci lucruri pentru ei). Dacă nu există reciprocitate, afectele se dezlănțuie sau te macină mocnit, eficient, neîncetat.

În special între îndrăgostiți…După o perioadă în care nevoile celuilalt sunt în prim plan (asta ca o dovadă de iubire), fiecare luptă pentru a-și afirma nevoile proprii și nu contenește a-i reproșa celuilalt că nu este atent la nevoile sale.

Relațiile interumane pot fi extrem de consumatoare sub aspect emoțional. Uneori, presiunea cererilor emoționale escaladează în zona roșie, iar vinovăția legată de a nu fi răspuns acestor cereri devine copleșitoare.

Adesea, în astfel de momente, oamenii se gândesc să meargă la psihoterapie.

Pentru a primi sfaturi de la un specialist?

Poate și pentru asta… Deși soluțiile cele mai bune sunt cele care vin din interiorul lor.

Cu siguranță însă, oamenii vin la psihoterapeut și dintr-un alt motiv, mai puțin evident: vin pentru că se așteaptă ca în cabinet să găsească un loc în care doar nevoile lor să conteze și ale nimănui altcuiva; un loc în care să se elibereze de povara așteptărilor celorlalți; un loc în care să se îngrijească doar de ei înșiși.

Da, plătești un psihoterapeut pentru expertiza sa.

Dar, pe măsură ce progresezi în terapie, devine din ce în ce mai clar faptul că îl plătești și pentru a NU aduce în relație propriile lui nevoi, opinii, așteptări.

Într-un fel, îl plătești pentru a fi diferit de toate celalte persoane din viața ta-diferit prin această atitudine de a nu-ți cere nimic, de a nu te presa, de a nu aștepta nimic de la tine.

Rolul psihoterapeutului este doar acela de a înțelege și de a-ți comunica înțelegerea lui într-o manieră empatică. Atât. Ce faci tu cu această înțelegere este treaba ta.

Într-o lume în care stresul fiecăruia dă peste răscoale și devine copleșitor și poluant pentru ceilalți,

a fi în prezența unui profesionist care nu pune presiune pe tine, care nu îți cere să faci nimic, nici măcar să te schimbi (deși aparent tu asta îi ceri!), este asemeni unei guri de aer proaspăt.

În condițiile în care presiunea așteptărilor celorlalți devine sufocantă, aici poți să respiri.