Un eveniment profesional la care am participat recent m-a făcut să mă gândesc – din nou 🙂 – la specificul psihoterapiei psihanalitice.
Iar ceea ce mi-a venit în minte de această dată nu a fost asocierea liberă, tehnica fundamentală a psihanalizei… nu a fost nici interpretarea, acel instrument psihanalitic vestit prin care sensul inconștient este dezvăluit… nu a fost nici măcar cadrul analitic, respectiv acele condiții care îi sperie sau îi revoltă pe mulți… deși, la drept vorbind, la o lectură mai atentă, aceste condiții sunt de bun simț pentru oricine posedă motivație, un minim de disciplină și de respect pentru persoana celuilalt…
Ceea ce mi-a venit în minte a fost intimitatea confesiunii.
Mai mult decât în orice altă formă de terapie, în psihoterapia psihanalitică nu este vorba atât de simptome – anxietate, atac de panică, bulimie etc – cât mai ales despre a face cuiva (psihoterapeutului) confesiuni intime.
În cabinetul psihanalitic, clientul ajunge să vorbească nu numai despre frământările, stress-urile, neputințele și vulnerabilitățile lui, ci și (sau mai ales) despre dorințele cele mai intime, despre fanteziile „cele mai bizare și mai nelalocul lor”, despre secrete „rușinoase” sau terifiante, despre plăceri vinovate și vinovății înăbușite.
Pe scurt, clientul vorbește despre viața sa intimă sufletească, secretă, despre despre acea parte a vieții sale care nu apare pe facebook, pe instagram sau pe alte rețele de socializare.
Iar progresul în terapie se face remarcat nu doar prin dispariția simptomelor sau prin îmbunătățirea calității vieții clientului,
ci și prin remarci de genul „Aici, în cabinet, am reușit să spun lucruri pe care nu le-am mai spus nimănui până acum, nici măcar celor mai apropiate persoane”
sau „Aici am reușit să vorbesc despre lucruri pe care nici mie însămi nu îndrăzneam să mi le mărturisesc, despre lucruri care erau acolo, dar nu doream să le văd, să le gândesc”…
Toată lumea are o viață (interioară) secretă și toată lumea simte la un moment dat nevoia să vorbească cu cineva despre asta. Pentru a se elibera de presiunea acestor trăiri apăsătoare, pentru a face pace cu ceea ce pare de neacceptat, pentru a face posibil nou început.
Psihoterapeutul este un păstrător al secretelor, un confident în adevăratul sens al cuvântului și toată formarea sa, îndelungată și asiduă, este menită să-l facă demn de acest rol.
Virgil Rîcu - Psihoterapie psihanalitica 