Una din experiențele profunde pe care psihoterapia le oferă este aceea de a gândi în prezența altcuiva.
În ce fel este asta important? Cum ajută? Nu te poți descurca și singur? Chiar e necesar?
Pentru început, să spunem că este un avantaj.
Dacă interesul tău e să faci mici ajustări în planul dezvoltării personale, “să înoți în apă mică”, a gândi în prezența unui psihoterapeut îți oferă cel puțin oportunitatea de a primi un feedback-un feedback menit să îți atragă atenția asupra a ceva ce scapă rutinelor tale mentale. Ai șansa de a nu te mai învârti în cerc.
Dacă intenționezi să te avânți în ape mai adânci sau dacă te simți deja luat(ă) de curenți emoționali puternici și vrei să ajungi din nou la mal, să simți pământul solid sub picioare, atunci da, a gândi în prezența unui psihoterapeut este necesar.
De ce?
Din cauza fricii.
Experții în teoria atașamentului accentuează importanța unui fapt pe care-l poate observa oricine.
Un copil de câțiva ani, în prezența mamei, va fi mult mai curajos în a explora mediul înconjurător decât atunci când este singur. Pentru că, în prezența mamei, se simte în siguranță.
Mama, pentru că el are încredere în ea (că va fi acolo pentru el, că nu va pleca, că îl va proteja la nevoie), funcționează ca o bază de siguranță.
Un adolescent pasionat de munte, interesat să exploreze un traseu nou și periculos, se va simți mai liniștit știind că există un prieten dispus să i se alăture. Pentru că are încredere în acest prieten, curajul lui crește. Prietenul funcționează, de asemenea, ca o bază de siguranță.
În mod similar, când vine vorba de a-ți explora trăirile emoționale, de a înota în ape tulburi, ai nevoie de cineva alături care să funcționeze ca o bază de siguranță.
Lorena, 32 ani, trăiește foarte dificil momentele când soțul ei pleacă în delegație și o lasă singură câteva zile.
Încearcă tot felul de strategii pentru a-și ține mintea ocupată (rămas peste program la serviciu, dat iama în frigider, uitat la seriale cu cât mai multe sezoane etc) și, nu de puține ori, roagă o prietenă să doarmă peste noapte la ea.
În prezența prietenei, simțindu-se mai în singuranță, Lorena se mai relaxează puțin și poate vorbi cu aceasta despre faptul că are stări de anxietate când soțul e plecat și că „ii este urât să stea singură”… dar nu merge mai departe de atât.
În ședință, în prezența psihoterapeutului, simțindu-se și mai în siguranță, își poate permite să simtă și să verbalizeze furia teribilă pe care i-o creează absențele soțului. Mai mult, poate chiar accesa amintiri de mult uitate, legate de experiențe dureroase din copilărie în care mama o lasă singură peste noapte pentru a se duce fie la lucru, fie la petreceri.
Lorena poate face aceste lucruri pentru ca, mergând de ceva timp în terapie, a căpătat încet-încet încredere: atât în proces, cât și în psihoterapeut. În cabinet se simte acum suficient de în siguranță pentru a-și da voie să simtă lucruri pe care până atunci le blocase în mod sistematic, să gândească lucruri care până atunci o înfricoșaseră și să accepte adevăruri dureroase legate de propria persoană și de alte persoane importante pentru ea pe care până atunci le respinsese.
Vindecarea și evoluția în psihoterapie sunt rezultatul unor procese care au loc nu numai la nivel cognitiv, cât mai ales la nivel emoțional.
Pentru a intra în contact cu propriile sentimente (și a simți că viața trece prin tine și nu pe lângă tine) este nevoie ca mecanismele de apărare să se relaxeze.
Iar mecanismele de apărare se relaxează pe măsură ce frica se diminuează, pe măsură ce începi să te simți în siguranță în prezența unei persoane calme, care e interesată să înțeleagă, nu să judece, și care – prin atitudinea sa – îți dă încredere. Încredere că, deși dificile și înfricoșătoare, emoțiile tale pot fi simțite, înțelese și, în final, depășite. Încredere că te poți deschide în fața vieții și a ceea ce are ea de oferit.
Virgil Rîcu - Psihoterapie psihanalitica 