Category Archives: Dezvoltare personala

Prapastia dintre generatii (interview Psychologies)

Iulia Alexa  (redactof sef Psychologies): Exista o prapastie intre generatii? Cum se manifesta ea?

Virgil Rîcu: Un punct de vedere superficial, simplist, ar fi urmatorul: conflictul intre generatii este conflictul intre vechi si nou, intre atasamentul pentru pastrarea traditiilor, pe de o parte, si deschiderea la schimbare, la nou, pe de alta parte, intre frica de viitor si increderea in viitor.

Generatia parintilor vrea sa conserve ceea ce a cladit bun si sa asigure continuitatea unui mod de viata in care a investit afectiv enorm.

Dorinta parintilor este de a transmite ceea ce au descoperit drept valoros in viata si se simt satisfacuti in masura in care copiii sunt receptivi, dornici sa primeasca si sa duca mai departe ceea ce ei vor sa le transmita.

Pana acum, toate bune si frumoase, numai intentii pozitive. Doar ca… pe langa aceste intentii si actiuni bune, luminoase, se strecoara si anumite „parti de umbra“, cu „efecte secundare“ parazitare.

De exemplu, stim deja ca multe din lucrurile pe care parintii vor sa le transmita copiilor sunt proiectii narcisice: respectiv, parintii vor ca ai lor copii sa realizeze ceea ce ei au valorizat si si-au dorit intotdeauna, dar n-au reusit sa realizeze.

Copiii pot simti acest lucru, res­pectiv ca parintii sunt mai preocupati de propriile ambitii, decat de ceea ce ei, copiii, isi doresc cu adevarat (altfel spus, copiii simt ca parintii ii folosesc – inconstient, bineinteles – ca instrument de realizare a propriilor ambitii), si atunci se revolta.

De asemenea, ei pot simti, pe baza reflectiei asupra propriei experiente de viata, ca viziunea parintilor asupra lumii si formulele lor de succes nu sunt tocmai bune sau adecvate momentului prezent.

Formulele de succes nu sunt vesnice, ele se schimba in functie de schimbarile sociale care le conditioneaza.

De pilda, la inceputul anilor ’90, majoritatea parin­tilor recomanda copiilor lor job-uri la stat, pentru ca erau stabile si descurajau orientarea catre sectorul privat.

Intre timp lucrurile s-au schimbat, generatia de parinti din prezent gandeste  exact opusul. Altfel spus, copiii descopera ca „harta (asupra lumii mos­tenite de la parinti) nu este teritoriul“.

Vorbim despre prapastie intre generatii atunci cand ne sar in ochi extremele si atitudinile rigide: parintii se ataseaza in mod excesiv, rigid, de anumite idei despre cum este sau cum ar trebui sa fie lumea, ignorand toate acele aspecte ale realitatii care le semnaleaza ca harta lor mentala asupra lumii are nevoie disperata de o actualizare; tinerii dezvolta o filosofie extremista si simplista conform careia „tot ceea ce e nou, e bun, tot ceea ce e vechi, este rau“.

La un nivel mai profund, la nivel emotional, conflictul intre generatii este trait asemenea unui conflict de putere. Parintele este autoritatea care dicteaza („eu te-am facut, eu te omor“, „cat timp traiesti in casa mea, trebuie sa faci cum spun eu“), copilul este persoana dependenta, care se supune.

Inevitabil, la un moment dat, de obicei in perioada adolescentei, apare rebeliunea copilului, razboiul lui pentru independenta. Si, astfel, ajungem la un alt nivel de profunzime: conflictul intre generatii este expresia unor dificultati de separare, atat ale parintilor, cat si ale copiilor.

Parintilor le este greu sa se desparta de copii si atunci cedeaza tentatiei de a-i infantiliza, astfel incat acestia sa para ca au in continuare nevoie de ei.

Copiilor le este greu sa se desparta de parinti si atunci, pentru a putea face totusi acest lucru posibil, folosesc strategia de a se focaliza pe partile negative ale acestora.

Intr-un fel, conflictul intre generatii este conflictul dintre doi copii. Mai exact, dintre un copil care plange furios pentru ca se simte respins, eventual abandonat, si un altul care vrea sa simta ca este suficient de puternic pentru a abandona si a-si urma calea proprie, imbratisand increzator viitorul.

Copilul care plange furios pentru ca se simte abandonat este parintele, iar lucrul acesta nu trebuie sa ne mire, am acceptat deja cu totii (sper, psihologia a demonstrat asta din plin) ca orice adult ascunde in interiorul sau un copil.

Cand spun „doi copii“, spun asta pentru a sublinia faptul ca amandoi – atat copilul, cat si parintele – au nevoie de crestere in plan emotional, psihologic.

Psychologies: Cum ar putea sa comunice mai bine persoanele din generatii diferite? Sa se apropie?

V. R.:

Maturizandu-se psihologic. Adultul intolerant, rigid si ingust la minte nu este altceva decat un copil necrescut.

Incurajand comunicarea autentica, exprimarea libera. Copilul are nevoie sa se simta in siguranta atunci cand spune adevaruri care nu convin parintilor.

Lucrand pentru a face tranzitia de la conflict la cooperare, de la dominatie la respect reciproc.

Din fericire, in prezent, observam o crestere in planul tolerantei care se soldeaza cu o diminuare a prapastiei dintre generatii: azi nu mai intalnim asa de frecvent cazuri in care parintii isi reneaga si isi dezmostenesc copiii pentru ca acestia nu au ales calea indicata de ei.

De asemenea, asistam la o revolutie in planul parenting-ului: daca generatiile trecute de parinti erau preocupate sa-si educe copiii in spiritul respectului pentru parinti si al obedientei fata de parinti („copiii trebuie sa asculte de parinti“), actuala generatie de parinti se concentreaza pe identificarea si respectarea nevoilor copilului.

Este un pas extraordinar, ale carui semnificatie si consecinte se vor intinde mult in viitor.

Psychologies: De ce, azi, unii tineri simt ca nu e timpul de casatorie, de exemplu, in vreme ce parintii lor deja se vad bunici?

V. R.: Tinerii sunt mai constienti de ceea ce inseamna o relatie pe termen lung si nu mai cred in acel „s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti“.

Sunt mult prea multe divorturi in jurul lor ca sa mai creada asta. Parintii privesc lucrurile din perspectiva dorintei proprii („ne-ati parasit, dati-ne niste nepoti la schimb“).

Psychologies: Se accentueaza oare diferenta odata cu patrunderea tehnologiei? Are tehnologia rolul de a-i aliena  pe membrii familiei? Ce vedeti in terapie?

V. R.: Personal, eu nu sunt atat de ingrijorat de a avansul tehnologic. Viitorul apartine tehnologiei, iar copiii au nevoie sa se adapteze acestor schimbari. Ar fi bine ca si noi, parintii, sa o facem.

Sunt multi parinti ingrijorati de faptul ca ai lor copii sunt „dependenti“ de tableta, dar eu vad in copilul absorbit de tableta copilul de altadata, copilul din generatia noastra, absorbit de lectura sau copilul care se refugia in lectura.

Sa nu sarim repede la simptom si sa confiscam tableta. Nu poti lua ceva fara a da altceva in schimb.

Poate ca un copil este dornic sa se conecteze excesiv la net pentru ca simte ca nu se poate conecta emotional la membrii familiei sale.

Echilibrul este calea, etalonul. Iar daca este sa fim sinceri cu noi insine, si noi ne petreceam timpul liber altfel decat o faceau parintii nostri.

Psychologies: Educatia tot mai cosmopolita si mai complexa de care au parte copiii, ii face pe acestia sa se departeze de ceea ce asteapta parintii de la ei? E bine sau e rau?

V. R.: Educatia, pe de o parte, si ritmul schimbarilor in plan socioeconomic, pe de alta parte. Ritmul accelerat al schimbarilor face ca asteptarile parintilor sa devina anacronice, iar previziunile lor sa se dovedeasca neadevarate.

E bine sau e rau? Cred ca e de bine ca noile generatii sa se adapteze schimbarilor, chiar si in impotriva asteptarilor parintilor.

Asa cum a demonstrat Darwin, supravietuirea (si succesul) depinde de capacitatea indivizilor de a se adapta schimbarilor.

Capacitatea de adaptare este o masura a inteligentei. Asadar, sa ne straduim toti, parinti si copii, sa fim inteligenti.

Psychologies: Cand incep parintii sa nu-si mai inteleaga copiii? In adolescenta? Mai devreme?

V. R.: A nu-ti intelege copilul, in conditiile in care ai fost si tu copil odata, inseamna a nu te intelege pe tine. Parcurgand diferite varste, copiii activeaza in parinti propriile framantari, dileme, nelinisti ale acestora traite la respectivele varste.

Diverse dorinte inconstiente si defensele asociate sunt reactivate in parinti. In cele mai multe cazuri, reactiile exagerate ale parintilor reflecta propriile temeri.

De exemplu, multi parinti se tem ca sexualitatea fiicelor lor sa nu scape de sub control. Este o proiectie: inconstientul parintelui abunda in fantezii sexuale reprimate.

Unii tati se tem ca fiii lor sa nu devina homosexuali. Este proiectia propriilor dorinte homosexuale latente, inconstente, asupra fiilor.

Alti parinti se tem ca ai lor copiii sa nu devina victime ale consumului de droguri: este o temere fata de propriile tendinte catre dependenta.

Bineinteles, se poate intampla ca aceste pericole sa fie foarte reale; mai ales ca, uneori, copiii au tendinta de a pune in act temerile (dorintele inconstiente) ale parintilor.

Psychologies: Dar copiii pe parinti? Cand incep sa para depasiti si anacronici?

V. R.: De obicei, in relatia cu parintii, copiii parcurg urmatorul ciclu: idealizare (parintii stiu ce-i mai bine, lucrurile sunt exact cum spun parintii ca sunt), indoiala, respingere, intoarcere (intelegere realista, „totusi avea dreptate tata atunci cand zicea ca…“).

Indoiala si respingerea apar in momentul in care gandirea critica a copiilor se dezvolta semnificativ, adica in perioada adolescentei.

La aceasta varsta, ei pot compara eficient diverse moduri de a gandi, de a pune problema.

Psychologies: Ce ar trebui sa gandeasca, la ce sa mediteze, ca sa afle valoarea fiecaruia in sistemul familial? Daca ar face un exercitiu de imaginatie sa isi reprezinte viata fara mama sau tata… cum ar fi oare? Ati recomanda asa ceva?

V. R.: Sa iti imaginezi viata fara mama si fara tata echivaleaza cu a-ti imagina cum e sa fii independent, pe propriile picioare, cum sa iti asiguri singur functiile de protectie, grija, suport, monitorizare, gandire critica, reflectie, organizare, planificare etc.

Practic, intregul parentaj si intregul sistem educativ institutionalizat vizeaza atingerea acestui stadiu. Ceea ce a scos insa in evidenta psihoterapia, este ca desprinderea emotionala se realizeaza mai greu, intrucat foarte multi parinti ascund in ei copii (sunt ei insisi copii la nivel psihologic), copii la care desprinderea nu s-a facut firesc, la varsta potrivita, ci au cunoscut respingerea si abandonul timpuriu.

Acesti parinti duc cu ei aceste rani si le este dificil sa se separe de proprii copii.

Nu este insa mai putin adevarat ca si copiilor le este greu sa se desparta de parinti: reprosurile inversunate pe care le adreseaza incontinuu parintilor, refuzul iertarii reprezinta dovezi in acest sens.

Acesti copii prefera sa ramana intr-o eterna atitudine rebela, acuzatoare si revendicativa, tocmai pentru a evita sa se gandeasca la separare, indepen­denta, autonomie.

Nu numai parintii au asteptari de la copii, ci si copiii au asteptari de la parinti. Reprosul cel mai intens pe care copiii il fac parintilor, desi aproape niciodata intr-un mod explicit, este acela de a nu fi fost perfecti, de a nu le fi oferit iubirea perfecta exact in forma perfecta dorita de ei.

A-ti imagina viata fara parinti, ca si a-ti imagina o viata fericita cu parintii, implica in mod deosebit a face doliul acestor dorinte infantile de a avea (de a fi avut) parintii ideali, perfecti.

Doar in momentul in care atingem un nivel de dezvoltare personala care sa ne permita sa acceptam propriile limite si limitele celorlalti, doar in momentul in care putem spune impacati ca „mama si tata au facut pentru mine tot ce au putut ei, de la nivelul de evolutie la care se aflau“, relatia cu parintii are sansa sa fie una fericita.

______________

Interviul de mai sus a aparut in revista Psychologies, decembrie 2014.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala

De ce contrariile se atrag (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Cu cat două persoane par mai diferite, cu atat par sa fie mai atrase una de cealalta. Poate fi relatia lor una de succes pe termen lung sau diferentele ajung sa isi spuna cuvantul? Altfel spus, contrariile se atrag, dar pentru cata vreme?

Virgil Rîcu: Peste tot vedem exemple de cupluri formate in baza criteriului de complementaritate: un introvertit cu o extravertita, o pragmatica cu un idealist, o persoana dominanta cu una supusa, o persoana sobra, austera cu una plina de vicii, o rafinata cu un „golan” („Doamna si vagabondul”), o persoana oversexy cu una frigida, o altruista cu un zgarcit egoist, o hiper-responsabila cu un iresponsabil etc.

Este clar ca extremele (contrariile) se atrag. De ce se atrag este insa mai putin clar.

Intuim cumva ca extremele se atrag pentru a se completa. Ele sunt extreme, adica departe de punctul de echilibru, si au nevoie de contrariul lor pentru a se echilibra. Daca o persoana situata la o extrema se cupleaza cu o persoana aflata la cealalta extrema, entitatea cuplului ofera o medie care se apropie de echilibru, adica de functionarea optima.

Daca perspectiva comuna porneste de la afirmatii de genul „Ea este total diferita de el” sau „El este exact opusul ei”, abordarea psihanalitica contrazice aceasta perspectiva si ofera o viziune interesanta asupra acestor cupluri.

Dpdv psihanalitic, in ciuda aparentelor, acesti oameni nu sunt atat de diferiti.
Multi dintre noi suntem familiarizati deja cu ideea ca oamenii functioneaza pe doua niveluri, unul constient si altul inconstient, iar ceea ce se promoveaza, se declara la nivel constient poate fi sustinut sau contrazis de ceea ce se intampla la nivel inconstient.

Astfel, un copil (sa zicem o fetita) care este „dresat” strict, in ideea de a avea o educatie distinsa, isi va reprima foarte puternic tendintele naturale (sexuale si agresive). Acestea nu dispar, cum si-ar dori parintii, ci doar „coboara” in inconstient. La varsta adulta, se poate intampla ca aceasta persoana sa se simta atrasa „inexplicabil” de barbati „dezinhibati”, grosolani, grobieni, care intrupeaza tot ceea ce a reprimat ea de-a lungul istoriei sale personale si astfel avem scenariile „Doamna si vagabondul”, „Frumoasa si bestia” etc.

Privind big-picture-ul, ea si el nu sunt atat de diferiti. El corespunde partii inconstiente refulate din ea. Prin relatia cu el, ceea ce ea a refulat se intoarce la ea. Ea traieste deci cu ceea ce a respins, dar – atentie! – inca nu indrazneste sa isi asume constient.

In mod analog, un barbat „iresponsabil” isi „externalizeaza” partea sa responsabila pasand acest rol unei partenere care il preia cu satisfactie ascunsa; la randul sau, partenera hiper-responsabila nu poate tolera propriile dorinte „vicioase” si „iresponsabile” si atunci le „depune” la partenerul infantil, iresponsabil si vicios.

Inconstientul unui introvertit timid mocneste de dorinta de a fi pe scena, in lumina reflectoarelor; nu indrazneste insa sa isi asume aceste dorinte si atunci se cupleaza cu o extravertita volubila si dezinvolta care devine purtatoarea de cuvant a cuplului.

Alt exemplu: o persoana se construieste pe sine ca idealista prin reprimarea „curiozitatilor” sale pragmatice pe motiv ca nu vrea „sa se murdareasca” cu acele aspecte „meschine” care tin de bani; totusi aceasta idealista se casatoreste cu o persoana pragmatica, care personifica ceea ce ea a reprimat. La nivel constient, idealista il dispretuieste pe pragmatic; la nivel inconstient, ea hraneste, incurajeaza placerile pragmaticului si se bucura de avantajele aduse de acesta.

In mod similar, o persoana excesiv dominanta, agresiva, sadica, afiseaza aceste trasaturi in lumina reflectoarelor, dar in culisele mintii ei mocnesc multe  dorinte masochiste, de dependenta si pasivitate pe care ea nu le tolereaza. Prin urmare, isi gaseste un partener care sa intruneasca aceste trasaturi pe care nu le poate tolera la propria persoana si in felul acesta se intregeste.
La randul sau, partenerul submisiv, victima, masochist,  are mintea imbibata de fantasme agresive pe care nu indrazneste sa si le asume si atunci se cupleaza cu cineva care este dispus sa o faca.

Rezumand, partenerul complementar este o oglinda pentru noi, el intrupeaza acele trasaturi din inconstientul nostru pe care noi nu indraznim sa ni le asumam.

Cat dureaza relatia contrariilor?
Poate dura foarte mult, dat fiind faptul ca aceasta relatie furnizeaza o reintregire, o completare, o echilibrare pentru fiecare din membrii cuplului.

In momentul in care unul din membrii cuplului se dezvolta personal, recunoscandu-si si asumandu-si tendintele reprimate pana atunci, prezenta celeilate extreme nu mai este atat de necesara. Cealalta persoana are acum sansa sa se schimbe la randul sau. Daca va refuza aceasta oportunitate, poate parasi cuplul cautandu-si un partener care sa fie ceea ce actualul partener a fost candva, dar acum refuza sa mai fie.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce ajung sa formeze un cuplu oameni extreme de diferiti’ aparut in Adevarul Week End, 3 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza, Uncategorized

Copilul sudeaza relatia de cuplu sau o destrama? (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Este clar ca aparitia unui copil va schimba viata de cuplu… insa cat de mult? Exista si cazuri extreme cand se schimba pana la destramare?

Virgil Rîcu: Aparitia unui copil este un test pentru gradul de maturitate al fiecaruia dintre cei doi parteneri. Este de asemenea o experienta ilustrativa pentru felul in care fiecare dintre ei a depasit/integrat diferite “rituri de trecere” (cum ar fi celebrul complex al lui Oedip).
Unii barbati, de exemplu, gasesc dificil sa regaseasca  iubita in proaspata mama si evita pe cat posibil relatiile sexuale cu aceasta. Pentru ei, femeile se impart in iubite si mame, doua categorii care – in mintea lor – nu trebuie sa se amestece. Acest mod de a gandi lucrurile este o reminiscenta a felului in care ei au incercat sa depaseasca intre 3 si 6 ani “complexul lui Oedip”: au putut ramane apropiati de mama doar negandu-i acesteia sexualitatea.
Alti barbati regreseaza, se comporta ca si cum ei insisi ar fi copii, iar nou-nascutul ar fi…fratele lor mai mic! De unde gelozie, sentimentul de a fi “neglijati” si cereri de atentie de-a dreptul comice.

Femeile care nu s-au simtit bine sexual cu partenerii lor se folosesc acum de copil pentru a evita relatiile sexuale.
Uneori, se poate intampla ca respingerea sotului sa “coincida” cu “plecarea la mama” sau cu instalarea acesteia in domiciliul conjugal, cumva creandu-se impresia unui matriarhat in care sotul nu a contat decat ca “instrument” pentru a-i face femeii un copil.

In fine, in foarte multe cazuri, ideile celor doi parteneri in ceea ce priveste ingrijirea si educatia copilului difera semnificativ. Multe femei se comporta posesiv cu copilul si saboteaza toate incercarile tatalui de a interveni, ironizandu-le, caricaturizandu-le si prezentandu-le intr-o maniera care le catalogheaza drept absurde.
Tatal se descurajeaza repede (poate ii si convine putin) si renunta “in favoarea ei”, doar pentru a se trezi mai tarziu cu reprosul ca “el este un egoist care nu se implica deloc!”

Prin urmare, aparitia unui copil scoate la suprafata tot felul de dificultati nebanuite anterior care uneori pot duce chiar la destramarea cuplului.  Din fericire – nu intotdeauna. Un copil poate de asemenea sa fie o ancora pentru relatia de cuplu, o poate face sa prinda radacini  mai adanci, concretizand ideea de familie (idee puternic investita afectiv in psihicul uman).

Adevarul: Cand afla ca sunt insarcinate, femeile sunt incercate de sentimente contradictorii. Desi isi doresc un copil, se tem ca se vor ingrasa prea mult, ca perioada aceea va fi cumplita, ca nu vor fi mame bune. Cum depasesti aceste momente?

VR: Conform observatiilor psihanalistilor, felul in care o femeie intampina sarcina este in stransa legatura cu istoria personala a relatiei cu propria mama. Daca relatia viitoarei mame cu propria mama a fost una suficient de buna, femeia va avea incredere ca in  capacitatea ei de a fi o mama buna pentru ca ea insasi a avut un model de mama buna pe care l-a internalizat sanatos.
Daca in schimb relatia cu propria mama a fost una dificila, caracterizata prin respingere, lipsa de sustinere, competitie ostila, atunci experienta maternitatii este foarte probabil sa fie una dificila, marcata de nelinisti (chiar panica) si nesigurante profunde.

Pentru toate femeile, experienta maternitatii activeaza experienta relatiei cu propria mama – prin urmare, o recomandare utila pentru viitoarele mame: daca vreti o experienta frumoasa a maternitatii, lucrati inainte la relatia cu propria mama, faceti pace cu ea.

Adevarul: Dpdv al specialistului cum este mai sa procedeze parintii cu copilul: camera proprie sau sa doarma cu ei/cu mama? In cazul celei de a doua variante, pana la ce varsta?

VR: Parerile specialistilor sunt impartite: unii considera ca bebelusul trebuie obisnuit inca din primele zile sa doarma singur in camera sa, altii considera ca a lasa bebelusul singur in primele luni de viata e o barbarie.

Cei din prima categorie afirma ca vor sa evite crearea unei dependente prea mari a copilului de mama; ascultand cu o ureche de psihanalist, auzim de fapt ca acesti parinti se tem ei insisi de dependenta, nu se simt capabili sa iasa din ea si atunci cauta sa o evite cu orice pret.

Cei din a doua categorie merg pe ideea ca dependenta bebelusului este o realitate care trebuie recunoscuta ca atare, bebelusul chiar e dependent de adult, dar e o dependenta fireasca care, odata cu trecerea timpului, va fi dublata de o tendinta catre independenta din ce in ce mai pronuntata. Acesti specialisti considera ca locul nou-nascutului este langa mama si critica vehement politica anumitor clinici de maternitate care separa nou-nascutul de mama imediat dupa nastere. Ei atrag atentia ca bebelusii au multe fantasme de anihilare in primele luni de viata, iar acei bebelusi lasati prea mult singuri sunt predispusi sa devina adulti depresivi (in cel mai bun caz), personalitati schizoide sau narcisice.

Dupa cum se poate lesne observa, opiniile oamenilor (fie ei si specialisti) sunt influentate de propriile temeri.
Cert este ca documentarele de pe National Geographic, Animal Plannet si Discovery arata ca majoritatea mamiferelor isi tin nou-nascutii aproape fara ca acestia sa devina dependenti ulterior!

O opinie mai echilibrata ar fi aceea ca in fiinta umana exista atat tendinte dependente, cat si independente, iar acestea trebuie recunoscute si respectate in mod sanatos; altfel spus, nu trebuie sa frustram tendintele dependente firesti, mai ales in prima perioada a vietii, si nu trebuie sa le descurajam pe cele catre independenta.
Copiii nu devin dependenti pentru ca in primele luni sau in primul an de viata au dormit langa mama, ei devin dependenti pentru ca ulterior mama le-a descurajat tendintele catre independenta.
Si aici ma gandesc la mame care amana intarcarea de teama ca vor pierde profunzimea si placerea intimitatii legaturii cu sugarul, mame si bunici care il trateaza pe copil ca fiind mai mic decat el este de fapt, care gasesc o placere deosebita in a insista sa-i dea ele sa manance cu lingurita cand el o poate folosi deja singur, de a-l legana pe picioare, imbraca si sterge la fund atunci cand copilul ar putea-o face si singur etc, mame si bunici hiperprotectoare care prin panica lor saboteaza incercarile de explorare ale mediului inconjurator de catre copil etc.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Copilul sudeaza relatia sau o destrama?’ aparut in Adevarul Week End, 21 februarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie (Adevarul de week end, 31 ianuarie 2014))

Adevarul (Elena Coroianu): De multe ori exista tendinta ca la inceputul unei relatii sa-ti abandonezi prietenii din dorinta de a petrece cat mai mult timp cu partenerul. Cat de daunator este asta pentru relatie si pentru echilibrul personal?

Virgil Rîcu: Dorintele exercita presiunea de a fi satisfacute. Daca simti dorinta de a petrece mai mult timp cu partenerul, oricum nu te vei gandi decat la asta. Indeplinindu-ti dorinta, presiunea dispare, urmeaza o (foarte) scurta perioada de liniste si fericire (fericirea este absenta dorintei, dupa cum reiese si din expresia „sunt fericit, acum nu imi mai doresc nimic”), apoi apare o noua dorinta, cum ar fi aceea de a-ti revedea prietenii, si implicit o presiune de a cauta in aceasta directie.

Nu-i nicio problema aici. Asa functioneaza lucrurile. Problemele apar atunci cand suprapunem tot felul de semnificatii, izvorate din propriile temeri, peste mersul firesc al lucrurilor.
De exemplu, dupa ce el si-a satisfacut dorinta (pofta?) de a fi cu ea, incepe sa se gandeasca la o intalnire cu prietenii. Ea insa interpreteaza acest lucru prin prisma temerii ei de a fi parasita: „S-a saturat de mine asa de repede! Acum o sa ma paraseasca! De fapt, nu ma iubeste, doar s-a folosit de mine si acum ma paraseste!”
Daca nu ar exista acest comentariu mental (mai exact, daca nu ar exista teama de a fi parasita care genereaza aceasta interpretare), el s-ar duce cu prietenii, si dupa ce aceasta dorinta s-ar satisface, ar aparea foarte probabil dorinta de a o revedea pe ea.

Adevarul: Cand locuiesti cu partenerul, cum ii dai ocazia sa i se faca dor de de tine? Fara a pleca de acasa 🙂

VR: Deci dorinta ei este ca lui sa i se faca dor de ea. Carui scop serveste aceasta dorinta, ca lui sa-i fie dor de ea?
Scopului de a se intalni („mi-e dor de el, vreau sa-l vad si vreau ca si el sa simta la fel”) sau unui scop de validare („vreau ca el sa se gandeasca cu dor la mine, dar chiar in momentul asta nu vreau sa ma intalnesc cu el, am alta treaba”)?
Sau poate „vreau ca lui sa i se faca dor de mine” este o dorinta proiectata, insemnand de fapt „vreau ca mie sa mi se faca dor de el, ma sperie putin faptul ca nu simt ca-l mai doresc”?

Adevarul: Exista persoane care cred ca pentru o buna relatie cu partenerul (de lunga durata) este ideal ca fiecare partener sa aiba propriul dormitor. Ce parere aveti?

VR: O astfel de persoana are dreptate! Pentru ea, aceasta situatie este ideala. Dar daca incercam sa generalizam si sa consideram ca pentru oricine este valabil, am construit deja un pat al lui Procust!

Adevarul: Am intalnit aceasta idee si la persoane tinere (de obicei femei, care isi doreau acest lucru pentru a nu fi surprinse intr-o ipostaza mai putin atragatoare), dar si la persoane care au trecut de o anumita varsta si care motivau aceasta dorinta prin aparitia unor probleme medicale, sforaitul partenerului pe care dupa X ani nu-l mai pot accepta, etc. Asadar se poate spune ca exista o varsta potrivita la care sa se ajunga la dormitoare separate? Care ar fi aceeea?

VR: Sa observam ca atat persoanele tinere, cat si persoanele in varsta folosesc ideea dormitului separat ca strategie menita sa protejeze stabilitatea cuplului: primele pentru a-si proteja imaginea „aranjata” si a evita sa-l dezamageasca pe partener, celelalte pentru a-si proteja relatia de propria ostilitate.
Sa observam de asemenea ca multe din lucrurile pe care le fac oamenii in cuplu sunt menite sa protejeze cuplul de pericolul aparitiei unor stari emotionale care pot duce la destramarea lui (dezamagire, furie, ostilitate).

Daca analizam in profunzime situatiile, vom ajunge mereu la aceeasi concluzie: nu exista probleme, ci doar solutii! Orice problema este o solutie menita sa previna un pericol mai mare. Iar de multe ori, acest pericol exista doar in imaginatie!

Adevarul: Stiu pe cineva care odata cu mutatul intr-o locuinta noua, si-a ales mobila de dormitor cu un pat mai mic decat precedentul, pe motiv ca asa va exista mai mult contac fizic intre parteneri, motivand ca nu actul sexual in sine il urmarea, ci atingerea nonsexuala (daca pot zice asa). Ce parere aveti? (respectiva persoana are o teorie cf careia apropierea fizica – in afara contactului sexual – de genul imbratisare, sau ca sa o citez atingerea „piele pe piele“ ii apropie pe parteneri, creaza/consolideaza o legatura)

VR: A sta intr-un astfel de contact senzorial este o experienta savuroasa a intimitatii, care pe mine ma trimite cu gandul la nostalgia dupa contactul mama-bebelus.

Adevarul: Am vzt un interviu al unui actor de la Hollywood, ajuns la o varsta venerabila si care toata viata a fost insurat cu o singura femeie, inca din tinerete. Intrebat fiind care este secretul, a raspuns: „bai separate”. Ce parere aveti despre asta?

VR: Este vorba de o gluma, desigur, dar gluma este o maniera adaptativa de a comunica un adevar: a nu deveni intruziv, a nu dori sa stii chiar totul despre partener pentru a pastra un spatiu de proiectie, a nu lasa realitatea sa alunge imaginatia sunt lucruri importante in cuplu.

Adevarul: Cat de mult conteaza cum o pornesti in relatie pentru a-ti mai schimba apoi obiceiurile?
De exemplu, voi prezenta povestea unei fete care si-a cunoscut actualul sot pe cand era studenta la Facultatea de Arte Plastice. La momentul acela talentul ei parea un atu, iar iubitul ei era mandru de ea. Cu toate acestea, cand s-au mutat impreuna si ea a vrut ca intr-un colt al balconului sa-si instaleze sevaletul (pt ca acolo avea cea mai buna lumina si nici nu ocupa spatiul din locuinta) el s-a opus vehement. Ea a cedat si nu si n-a mai pictat. Dupa ani de casatorie si (vreo doi de la nasterea copilului) printre alte certuri si suparari ale ei fata de comportamentul sotului este si faptul ca nu o lasa sa picteze.
Ce parere aveti despre aceasta situatie?

VR: Cred ca in aceasta poveste, ca in toate povestile, sunt multe lucruri nespuse.
O poveste este asemenea unui tablou: exista lucruri in prim plan si lucruri in fundal. Daca ai aduce in fata lucrurile din fundal, perspectiva s-ar schimba semnificativ.

Asa cum este povestit cazul, pare ca el nu o lasa pe ea sa picteze, ca are ceva impotriva pasiunii si talentului ei. Dar, daca suntem atenti, el nu a fost de acord ca ea sa picteze pe balcon! – interesant, motivele lui sunt trecute sub tacere. Eu pot sa imi imaginez, de exemplu, ca a picta pe balcon lui i se parea mult prea ostentativ, poate ca se jena de vecini sau de trecatori…sau poate era gelos!
Perspectiva se schimba: el nu are nimic impotriva pictatului, lui nu-i plac tendintele ei exhibitioniste sau el nu are incredere in fidelitatea ei.

Reintorcandu-ne la ea, ramane intrebarea: oare nu a renuntat prea usor la pictat? Multi dintre noi stim foarte bine ca, in copilarie, daca ne pasiona o carte, citeam si la lumina lanternei, a lumanarii sau chiar a clarului de luna!
La fel si eroina noastra, daca ar fi fost devorata de pasiunea pictatului, ar fi pictat si la lumina lunii! Prin urmare, poate ca nu ar strica sa se intrebe daca nu cumva se ascunde in spatele scuzei ca nu o lasa sotul.

Adevarul: Daca nu ai alte hobbyuri fata de cele ale partenerului, exista riscul sa devii plictisitor pentru partener?

VR: Multe persoane pun intrebarea aceasta. Este o intrebare care izvoraste din frica. Iar de ce iti este frica, nu scapi.
Multe persoane adopta tot felul de strategii pentru a nu deveni plictisitoare, dar – intrucat initiativele lor nu  sunt spontane, nu sunt firesti – automat genereaza crispare, incordare, iar rezultatul este exact opusul: ele devin obositoare pentru partenerul lor.

Teama de a nu deveni plictisitoare ascunde o frica de respingere sau chiar de abandon. Aceate temeri trebuie infruntate si depasite.

Adevarul: Iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii asa cum se zice?

VR: O persoana care se simte bine cu ea insasi, o persoana care se simte implinita, gaseste satisfactie in multe activitati (profesie, hobby-uri, sport, calatorii) si in multe tipuri de relatii (de cuplu, de prietenie, profesionale).
Gandind intr-o maniera fengshui, fericirea este asociata unui echilibru intre „energiile” specifice acestor activitati si relatii. Acestea se potenteaza unele pe altele, iar un exces intr-o directie determina o carenta in alta etc.
Un focus prea mare pe viata de cuplu genereaza un dezechilibru. In acest sens, iesirile cu fetele/baietii sunt „sanatatea” unei relatii – ele restabilesc echilibrul (generator de fericire) pierdut prin excesul de focus asupra relatiei.
___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Eu, tu, noi. Importanta spatiului personal intr-o relatie’ aparut in Adevarul Week End, 31 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

 

Leave a comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Managementul conflictelor – in cuplu si nu numai (I) (Adevarul de week end, 25 ianuarie 2014)

couple pointing at each otherAdevarul (Elena Coroianu): Conflictele pot aparea in orice relatie, important este cum le gestionezi. Dar cum iti alegi cauzele pentru care merita sa lupti si cand lasi de la tine fara a aparea frustrarea? Exista si certuri ‘bune’?

Virgil Rîcu: Luptam pentru valorile noastre, pentru preferintele noastre, in general pentru toate lucrurile cu care ne identificam. Luptam de asemenea pentru a proteja partile sensibile si vulnerabile din noi. Mai pe scurt spus, luptam pentru ceea ce iubim.

Adevarul: Cand sa lasi de la tine si cand nu? Cum iti stabilesti aceste limite astfel incat sa fii impacat cu tine insuti si sa poti avea o relatie functionala?

VR: Ceea ce trebuie sa lasi de la tine sunt…atitudinile si comportamentele care izvorasc din malitie, din afecte precum furia, gelozia, invidia, dorinta de razbunare.
Orice conflict implica agresiune, iar calea catre rezolvarea lui presupune sa renunti la agresiune.

Asta nu inseamna sa te umilesti, sa devii pres, sa te lasi calcat in picioare. Inseamna sa exprimi ceea ce crezi in mod asertiv, cu demnitate, fara insa sa doresti sa iti ranesti partenerul de discutie sau sa-i impui neaparat punctul tau de vedere.

Altfel spus, este extrem de important sa putem respecta dreptul celuilalt de a avea un punct de vedere diferit de al nostru, de a avea preferinte diferite de ale noastre, de a fi diferit de noi.
Mai specific, e nevoie sa invatam sa respectam dreptul celuilalt de a refuza ceea ce ii propunem noi; in mod analog, e nevoie sa indraznim sa facem uz de dreptul nostru de a refuza orice propunere/ impunere cu care nu suntem de acord.

Adevarul: Cum treci peste un conflict?
VR: Facand din clarificare o prioritate. E nevoie sa intelegi clar ce vrea sau ce il deranjeaza pe celalalt si e nevoie de asemenea sa exprimi clar ceea ce te deranjeaza si ceea ce iti doresti.

Majoritatea conflictelor escaladeaza pentru ca nu se incearca sa se clarifice ce anume deranjeaza de fapt. Niciunul nu are rabdarea de a-l asculta pe celalalt, amandoi devin defensivi si se ajunge rapid la o comunicare in genul turnului Babel. Fiecare respinge ce spune celalalt si focus-ul este pe cine are mai multa dreptate.

Clarificarea este conditionata de disponibilitatea pentru a-l asculta atent pe celalalt si de a primi ceea ce are sa-ti spuna. Este necesara o atitudine non-defensiva si un interes pentru a intelege ce l-a nemultumit pe celalalt. In felul acesta, lucrurile nu se mai iau personal si exista o mult mai mare obiectivitate.

Unul din cele mai uimitoare insight-uri cu privire la relatiile interumane este acela ca majoritatea oamenilor este dispusa sa indeplineasca dorintele celor apropiati! Mai mult, simt parere de rau, iar uneori chiar vinovatie daca nu o fac!
Doar ca cea mai mare parte a oamenilor nu stiu sa ceara!

Ei pornesc de la presupunerea ca celalalt va fi deranjat de cererea lor, acest gand deja ii infurie si atunci cer intr-o maniera ostila sau nici nu mai cer, ci incep direct sa reproseze!

Daca in schimb si-ar exprima dorintele fara sa exercite presiune in vederea indeplinirii lor, fara sa fie manipulativi, ar avea surpriza sa vada ca de multe ori ceilalti sunt dispusi sa contribuie la realizarea dorintelor lor.
Daca suntem atenti, putem lesne observa ca ceilalti resping nu atat dorintele noastre, cat mai ales maniera agresiva si lipsita de respect in care le comunicam.

Adevarul: Conflictele dese sunt un semn clar ca respectivii n-ar trebui sa mai formeze un cuplu?

VR: Nu. Inseamna ca cei doi ar trebui doar sa renunte la atitudinile combativ/defensive exagerate si sa inceapa sa se asculte unul pe celalalt.

Adevarul: Daca majoritatea certurilor sunt pornite de un singur partener, problema este la el (e el neimpacat cu sine…) sau la cuplu?

VR: Ce ne intereseaza de fapt? Cine este „vinovatul”? A transforma locuinta intr-un tribunal nu e o idee prea placuta.

Mult mai util ar fi ca fiecare sa incerce sa se ocupe de contributia sa la situatia din cuplu: il asculta pe celalalt? Este preocupat(a) sa se pozitioneze superior („eu  am dreptate, tu nu”, „eu am argumente logice, tu esti irational(a)”)? Sau invers, tinde sa se pozitioneze inferior, evita sa spuna ce crede, ce vrea („ca sa fie liniste in casa”), nu are curajul de a-si asuma o atitudine demna? Este mult prea incordat(a)?  si-a pierdut simtul umorului? etc

Adevarul: Se intampla de multe ori sa fii nervos si, fara sa fii constient de ce faci, te razbuni pe partener. Cum sa eviti astfel de situatii? Daca s-a petrecut, cum indrepti lucrurile?

VR: Se intampla de multe ori sa te enervam la serviciu si sa ne descarcam nervii acasa. Se intampla de asemenea sa fi fost suparati mai de mult pe partener(a), dar sa fi reprimat aceasta suparare; atunci cand suntem obositi, cenzura (stapanirea de sine) scade si supararea mai veche iese la suprafata. In primul caz, ma gandesc ca a-ti cere simplu scuze, invocand motivele adevarate ale iritarii (stresul de la serviciu) ar fi suficient. In al doilea caz, problema a fost pusa pe masa si momentul clarificarii a sosit.

Adevarul: Daca unul dintre parteneri este genul care nu spune ce il deranjeaza (chiar si atunci cand il deranjeaza ceva), exista sanse ca problemele sa dispara in timp sau in toate cazurile este vorba despre ceva latent, care la un moment dat va izbucni intr-o cearta mult mai rea decat ar fi fost daca toate se discutau la timpul lor?

VR: A doua varianta este mult mai probabila.

(…)

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Cum sa manageriezi conflictele in cuplu’ aparut in Adevarul Week End, 25 ianuarie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala

Despre vocatia de salvator

Elena Coroianu (Adevarul): De ce simt oamenii nevoia sa-i schimbe celuilalt viata in bine, sa-l salveze? Ce se ascunde in spatele dorintei de a fi „salvator“?

Virgil Rîcu: Sa ne imaginam ca suntem intr-o masina pe care o conduce altcineva. La un moment dat, soferul atipeste si exista riscul coluziunii cu un alt vehicul. Observand asta, ne panicam si il alertam din toate puterile pe sofer.

Facand asta, vrem sa il salvam pe el? Vrem sa il salvam numai pe el?

Cred ca raspunsul sincer este ca vrem sa il salvam pe el, dar si pe noi in egala masura (sau poate chiar in mai mare masura!); eventual, si pe cei din vehiculul cu care riscam sa coluzionam.

Cei care isi asuma rolul de salvator sunt persoane care in copilarie au simtit ca adultii dragi lor (parinti, bunici etc) si de care ei depindeau in mod firesc au fost pe cale sa derapeze, sa se scufunde, sa deraieze (psihologic, bineinteles). Sesizand asta, copiii au simtit panica si s-au straduit sa-i trezeasca, sa-i ajute, sa-i repare, sa-i vindece.

Aceasta situatie si acest rol i-au marcat, i-au „formatat”, astfel incat la varsta adulta inconstient ei merg in directia in care s-au „specializat”.
Mai mult, cei din jur simt competentele lor de salvator si inconstient ii invita sa joace acest rol pentru ei.

Ca adultul “salvator” pastreaza inca in el copilul disperat care a fost este evident in faptul ca adesea un salvator este dependent de cel pe care vrea sa-l salveze.

Leave a comment

Filed under Dezvoltare personala, Psihoterapie si psihanaliza

Barbatii si stresul (revista Psychologies, ian. 2014)

man under stress 3Psychologies (Catalina Cristescu): Sunt barbatii mai puternic afectati de stres decat femeile?

Virgil Rîcu: Studiile raporteaza niveluri similare ale stresului in randul femeilor si barbatilor. Diferentele, frapante intr-adevar, vizeaza maniera in care cele doua sexe reactioneaza la stres.

Psychologies: Cum reactioneaza barbatii in fata stresului?

In contrast cu femeile, care in conditii de stres cauta suport emotional si vor sa vorbeasca cu cineva pentru a-si diminua anxietatea, barbatii tind sa-si inhibe emotiile si sa se izoleze social.

Exista chiar studii care au aratat ca, la barbatii aflati sub stress crescut, zonele din creier responsabile pentru intelegerea emotiilor proprii si ale celorlalti isi diminueaza sensibil activitatea.

Evident, unul din motivele pentru care barbatii fac acest efort de inhibare a emotiilor se refera la speranta de a-si pastra intacta facultatea de a gandi rational si pragmatic in conditii de stres.

Un alt motiv in favoarea reprimarii emotiilor tine de conformarea la modelul social.

Modelul social traditional pretinde barbatului sa detina controlul asupra situatiilor stresante si sa nu reactioneze emotional.
Copiii de sex masculin erau si inca sunt educati sa nu se planga, sa nu se vaite, sa nu se „isterizeze”.
Pentru foarte multi barbati, vulnerabilitatea este inca un lux permis doar femeilor. Prin urmare, barbatii cauta sa-si reprime emotiile in fata situatiilor stresante pentru a nu parea vulnerabili si a nu se supune ridiculizarii dispretuitoare a celorlalti.

Intr-o logica foarte simplista, a fi vulnerabil si emotiv echivaleaza cu a fi feminin, iar pentru un barbat a fi feminin este echivalent cu a fi castrat (simbolic, evident), o experienta extrem de umilitoare.

In termeni psihanalitici, pentru a face fata stresului, barbatii apeleaza la mecanisme de aparare precum retragerea, reprimarea, izolarea afectului (blocarea emotiilor), negarea („nu am nimic, totul e bine”) si uneori deplasarea (isi „descarca nervii” pe alte persoane decat cele care i-au stresat initial).

In cazuri mai rare, putem vorbim si de sublimare: barbatii inzestrati artistic pot folosi stresul pentru a genera creatii artistice.

Un nivel moderat de stress poate fi stimulativ pentru barbati (tind sa devina mai competitivi si mai productivi), in timp ce un stress crescut pe termen lung devine coplesitor, ducand la depresie.

Psychologies: Cum se face ca atunci cand un barbat este stresat, partenera sa are impresia ca nu o mai iubeste, ca relatia lor este in pericol?

VR: Tocmai pentru ca in fata stresului barbatul are tendinta de a se inchide emotional si de a se izola, partenera sa resimte acut lipsa contactului emotional.
Ea tinde sa ia lucrurile personal si sa interpreteze ca el nu o mai iubeste.
In timp ce el vrea sa ascunda faptul ca sufera, ca e ranit, pentru a nu o dezamagi si pentru a ramane in ochii ei acel barbat (cat de cat) puternic de care ea s-a indragostit!

Psychologies: Cum isi pot gestiona barbatii stresul astfel incat sa nu le afecteze viata de familie, sau viata in general?

VR: Culmea ironiei este ca tot ceea ce face barbatul in conditii de stress este in directia de a ascunde stressul sau de ceilalti membri ai familiei pentru a-i proteja!
Ma rog, pentru a spune adevarul pana la capat, barbatul nu vrea sa transpara stressul sau si pentru a nu-si afecta prea mult imaginea de barbat competent care are lucrurile sub control!

Multe din lucrurile pe care barbatii le fac de obicei sunt actiuni in vederea reducerii stresului, fie ca vorbim despre activitati fizice (jogging, tenis, mers la sala de forta, box, arte martiale), de activitati „meditative” (pescuit, plimbatul cainelui) sau de iesit la o bere cu prietenii (adesea o forma mascata de psihoterapie de grup).
Barbatii, intr-o masura mai mare decat de femeile, se pricep sa-si gaseasca surse de placere, iar aceste surse de placere contrabalanseaza efectul stresului.

In conditiile in care stresul atinge cote inalte, vorbim despre conflicte interne inconstiente care necesita un ajutor de specialitate (psihoterapie).

Psychologies: Ce trebuie sa faca si ce trebuie sa evite partenera unui barbat care trece printr-o perioada foarte stresanta?

VR: A reusi sa ajuti un barbat fara a-i leza orgoliul este o arta.

A-l critica si a-i reprosa ca „nu e in stare sa…”(iar aici urmeaza de obicei o lista lunga), este unul dintre cele mai nocive lucruri.
Oricum, barbatul resimte dureros neputinta si este coplesit de sentimente de rusine si de umilire pentru faptul ca nu poate (sa controleze lucrurile), asa ca a-l umili si mai mult prin reprosurile ei nu inseamna decat a inrautati si mai mult situatia.

O strategie mult mai inspirata si mai folositoare ar fi sa-l invite, cu mult tact si multa empatie, sa vorbeasca despre ceea ce il streseaza cu adevarat.

In conditii de stress puternic, toti oamenii (barbati si femei deopotriva) regreseaza emotional, astfel ca un barbat supus unui stress crescut este asemeni unui baietel care are nevoie atat de consolare si mangaiere, cat si de incurajare.

Asa cum o mama inteleapta ii transmite copilului ei ca are incredere in capacitatea lui de a se descurca, in ciuda vicisitudinilor intampinate, la fel o partenera inteleapta, dupa ce faciliteaza un catarsis emotional, stie sa transmita barbatului ei sentimentul ca are incredere in capacitatea lui de a genera un deznodamant pozitiv.

In mod paradoxal, barbatii au multe de invatat de la femei pentru o gestionare eficienta a stresului: renuntarea la negare, acceptarea situatiei stresante, disponibilitatea de a vorbi despre dificultati si de a se adapta circumstantelor. A imbratisa schimbarea in loc de a incerca sa o controlezi rigid este cheia creativitatii, a transformarii obstacolelor in oportunitati.

Dilema multor barbati este cum sa imbratiseze aceste calitati si strategii feminine si in acelasi timp sa continue sa fie validati ca barbati conform modelului social traditional.

Psychologies: Este viata sexuala a barbatilor afectata de stres?

VR: Stressul apare atunci cand dificultatea sarcinii/situatiei tinde sa depaseasca capacitatea individului de a o gestiona.
Stressul ii pune deci pe barbati fata in fata cu pericolul de a nu putea, iar orice neputinta este tradusa la nivelului inconstientului (acel inconstient care sexualizeaza totul) intr-o neputinta sexuala.

Prin urmare, raspunsul este da, stresul afecteaza viata sexuala.
Un nivel moderat de stres instiga la lupta (barbatul cauta sa mareasca frecventa contactelor sexuale, este dornic sa performeze sexual, sa-si demonstreze ca poate), in timp ce un nivel crescut de stress genereaza un raspuns de fuga, de evitare (barbatul se simte coplesit, incapabil, deprimat si evita actul sexual).

Psychologies: Exista anumite evenimente in viata unui barbat serios cauzatoare de stres? (ma gandesc poate la casatorie, concediere, pensionare etc)

VR: Experientele de pierdere in special au un efect stresant.
Divortul este o astfel de experienta. Barbatii divortati sunt intr-o masura mai mare amenintati de pericolele unei tensiuni arteriale crescute sau a unui infarct. De asemenea, comportamentele de risc si suicidul apar mai frecvent in cazul barbatilor divortati.

Divortul semnifica faptul ca o structura de atasament, de siguranta – familia- s-a destramat. Si nu vorbim doar despre singuratate, abandon, nesiguranta. Pentru multi barbati, trauma merge pana la nivelul sentimentului de identitate: tot timpul s-au identificat cu rolul, respectiv statutul de sot, tata, membru al unui sistem familial, iar acum, cand divortul s-a pronuntat, nu mai stiu cine sunt.

Merita mentionat aici ca foarte multi barbati sunt extrem de atasati de copiii lor si, dupa divort, lupta pentru dreptul lor de a fi contact cu copiii. Deja se vorbeste despre un instinct patern, in analogie cu instinctul matern. A nu mai fi in contact cu copiii sai este un alt factor extrem de stresant pentru un barbat.

Pierderea unui job si pensionarea sunt, de asemenea, momente dificile care lovesc in sentimentul de identitate.
Oamenii se identifica cu statutul lor profesional, cu rolul lor de persoana activa in societate.
Sa fii azi directorul unei fabrici, iar a doua zi un simplu somer sau un simplu pensionar, nu este un lucru tocmai usor de acceptat. E o pierdere greu de metabolizat.

Atunci cand ne identificam cu un anumit statut profesional, odata cu pierderea acestuia, traim o puternica senzatie de debusolare, de confuzie, nu mai stim cine suntem (sau simtim ca nu mai reprezentam nimic fara acel statut), ne este greu sa ne imaginam viata altfel.

Prin urmare, trebuie sa avem grija cu ce ne identificam, caci orice identificare este un calcai al lui Ahile, ne face vulnerabili in fata stresului.

Daca ne mandrim (ne identificam) cu aspectul nostru fizic, corporal, constientizarea faptului ca imbatranim ne va duce in pragul angoasei.
Daca ne identificam puternic cu afacerea noastra, riscul falimentului ne poate atrage un infarct.
Daca ne identificam puternic cu statutul de parinte, vom accepta greu faptul ca ai nostri copii au crescut si le vom sabota inconstient initiativele, eforturile de dobandire a independentei.
Alta categorie de evenimente stresante sunt cele generatoare de umilinte. A risca sa fii umilit de un sef, de un coleg, de sotie sau de iubita este o experienta extrem de stresanta.
Daca experientele de pierdere predispun la depresie, cele de umilire conduc la stari de furie intensa.

In concluzie, se poate lesne observa ca in topul celor mai stresante evenimente se afla experientele relationale. Relatiile interumane sunt domeniul predilect de experimentare a stresului.

Leave a comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala