Client sau pacient? Psihoterapie, coaching sau dezvoltare personala?

Am fost întrebat de multe ori cum numesc persoanele cu care lucrez: clienți sau pacienți?

Întrebarea trădează anxietatea: “Sunt bolnav, sunt nebun, dacă merg la un psihoterapeut? Îmi vei pune un diagnostic, o etichetă, doctore?”

Mărturisesc că este o întrebare care mă pune în dificultate.

Aș putea răspunde simplu: “Nu, nu ești bolnav, vrei doar să te cunoști pe tine însuți. O parte din tine vrea să se exprime, a vrut dintotdeauna, dar nu a găsit contextul potrivit, persoana potrivită, nu a fost încurajată să se exprime. S-a temut că va fi judecată, etichetată, respinsă, exclusa… așa cum te temi chiar acum când îmi pui această întrebare.”

Aș putea răspunde în acest fel și aș fi 100% sincer. Când lucrez cu cineva, nu mă gândesc niciodată că acum fac psihoterapie, acum fac coaching psihodinamic, acum fac dezvoltare personală. În fața mea este o persoană care are nevoie să înțeleagă ce se petrece cu ea însăși, ce se petrece în relațiile sale. De aceea îmi place psihanaliza: acolo sunt doi oameni care caută împreună să înțeleagă.

Nu obișnuiesc să împart oamenii în sănătoși și bolnavi. Nu îmi place să îngheț lumea în etichete. Îmi place să văd lumea în schimbare, să văd cum lucrurile se schimbă. Căci ele se schimbă, chiar dacă noi nu sesizăm întotdeauna acest lucru.

Pentru mine există doar oameni care vor să înțeleagă și oameni care nu sunt interesați (încă) să înțeleagă. Mai precis, oameni cărora nu le-a venit timpul pentru a căuta să înțeleagă. Căci pentru fiecare persoana există un timp anume când nevoia de a înțelege se activează și se impune imperios.

Ceea ce face psihanalistul se rezumă la o schema foarte “simplă”: este vorba despre o manieră (într-adevăr specială, specifică, nu prea ușor de achiziționat) de a asculta, de a înțelege și de a comunica ceea ce a înțeles. Asta-i “tot”: ascultare profundă, înțelegere profundă, comunicare profundă.

Privind lucrurile în acest mod, eu însumi m-am întrebat deseori dacă cunoașterea psihologică nu ar trebui “eliberată” din perimetrul psihoterapiei și dusă în sfera educației și științelor comunicării.

(Într-o anumită măsură, acest lucru se întâmplă deja de foarte multă vreme. Din fericire, peste tot în lume există un interes din ce în ce mai mare pentru psihologie și tendința de a vedea în cunoașterea/înțelegerea psihologică o abilitate esențială pentru viață socială este tot mai evidentă. Așa cum scriam la un moment dat pe acest blog, este probabil că în viitor cunoașterea psihologică să se transforme într-o exigență educațională la fel importantă precum scrisul și cititul).

Prin urmare, de ce psihoterapie? Nu mai bine… consiliere, coaching sau dezvoltare personală? Nu-s termeni mai prietenoși, mai accesibili, mai apți să entuziasmeze?

Parcă…da. Oricum termenul de pacient nu este întru totul adecvat. Trimite la relația medic-pacient, o relație în care pacientul joacă mai degrabă un rol pasiv. Nu este cazul în psihoterapia psihanalitică: psihanalistul nu oferă rețete (nici măcar “retete ale succesului”), ci ajută persoana să-și găsească propriile forme de a se exprima și de a se construi pe sine.

Pe de altă parte, nici termenul de client nu mi se pare inspirat. Trimite cu gândul la o relație de tip business. “Clientul nostru, stăpânul nostru” – ei bine, nu este deloc cazul psihoterapiei psihanalitice. Cât despre strategiile de tip win-win din business…cu rare excepții, ele există doar la nivel declarativ.

Entuziasmul care a însoțit ideea de a renunța la termenul de psihoterapie în favoarea unor termeni mai prietenoși de genul dezvoltare personală s-a estompat brusc în momentul în care o remarcă a unor maeștri buddhisti m-a “lovit” într-o manieră Zen:

“A nu recunoaște suferința înseamnă a perpetua suferința”.

Mi-a adus aminte de corolarul psihanalitic: problemele persistă și se acumulează atâta vreme cât rămân la nivel inconștient. A nega o problemă nu înseamnă a o rezolva.

Termenul psihoterapie este adecvat atât timp cât există suferință. Nu doar suferința în forme extreme (boli psihice), ci suferința în forme mai puțin spectaculoase, dar omniprezente: suferința de a nu rezona cu cineva, de a nu fi înțeles, de a fi respins/exclus/părăsit, de a nu avansa profesional, de a nu-ți valorifica potențialul, de a nu trăi conform visurilor tale, de a nu putea lega relații satisfăcătoare, de a nu fi apreciat, de a nu ți se recunoaște meritele, de a nu găsi un sens în viață, suferința provocată de invidie, gelozie, abandon etc etc etc.

Cu acest gen de suferință se lucrează în psihoterapie.

Suferința emoțională este prezentă la tot pasul, nu scutește pe nimeni și, probabil tocmai pentru că este atât de prezentă, cei mai mulți oameni o iau că atare, nici nu-și mai pun problema prevenirii, ameliorării sau vindecării ei. Uneori nici măcar nu ajung să o recunoască.

În spatele oricărei motivații către dezvoltare personală vom găsi una din formele de suferință enumerate mai sus. Mai mult, un demers de dezvoltare personală nu dă rezultate dacă nu se ajunge la punctele vulnerabile.

Deci …
De ce psihoterapie?

Pentru că există suferință și a nu recunoaște suferința înseamnă a perpetua suferința.

                                            _____________________

P.S. Care este momentul în care dorința de a înțelege devine importantă?

Invariabil, momentul în care insatisfacția depășește satisfacția. Progresul își are originea în insatisfacție.