Despre prostie si autoprostire (revista Psychologies aprilie 2013)

Cand Iuliana Alexa (redactor sef revista Psychologies) mi-a solicitat un material despre prostie, prima reactie pe care am avut-o a fost aceea de a ramane, pret de cateva momente… prost in fata acestui subiect.

Acest moment de perplexitate, surprins in expresii precum “te uiti ca vitelul la poarta noua” sau “cand mi-a spus cutare lucru, am ramas proasta/interzisa”, mi se pare atat de definitoriu incat, daca ar fi sa incerc o definitie personala a prostiei, aceasta ar suna ceva in genul: a te uita, dar a nu vedea.

Ma simt prost atunci cand nu inteleg, nu cuplez, nu vad legatura. Imi vine in minte imaginea unei femei foarte inteligente care imi spunea in cabinet “Cand vine vorba despre feminitate, ma simt proasta”.
Sigur, acesta este un nivel “superior” de prostie, caci exista si un alt nivel, in care suntem prosti, dar nu sesizam ca suntem prosti (sesizeaza in schimb ceilalti).

Etimologic, prost vine din slava, unde inseamna … simplu. Imaginea care apare automat in minte este cea a mujicului rus aflat in fata unui reprezentant de seama al elitei aristocratice ruse. Mujicul este simplu, adica nu complex, nu educat, nu interesat de un univers al cunoasterii abstracte, nu sesizeaza nuante, subtilitati ale gandirii.

Imaginea in cauza trimite imediat la o pozitionare: a fi prost echivaleaza cu a fi inferior. Motiv pentru care, in contexte sociale, cautam fie sa ne ascundem prostia, fie sa o tratam cu autoironie, sperand ca in felul acesta o anulam intrucatva, dat fiind faptul ca autoironia se considera a fi apanajul oamenilor inteligenti.

Asocierea prostiei cu sentimentul de inferioritate creste foarte mult pericolul de a fi “acuzat” de prostie (si implicit a fi dispretuit, ridiculizat, exclus), astfel ca multi oameni se apara de acest pericol cautand (alti) prosti de care sa rada (vezi piesa “Dineu cu prosti” a lui Francis Veber pusa in scena la TNB).
Marturisesc ca in urma cu mai multi ani am crezut ca televiziunile invita anumite “personalitati” tocmai din acest motiv: ca oamenii sa rada de ei si astfel sa creasca audienta. Apoi am vazut rezultatele in sondaje si mi-a inghetat zambetul.

Dar prostia nu este doar apanajul unora, ea este universala, nu scuteste pe nimeni. In foarte multe situatii, toti ne lasam prostiti sau ne prostim singuri, intrucat suntem fiinte manate de dorinta. 

Nu stiu nimic care sa orbeasca sau sa prosteasca mai eficient decat propria dorinta.

Dorinta de a se imbogati rapid si fara efort ii face pe unii sa se lase prostiti de tot felul de escroci, dorinta oarba de dragoste ii face pe altii sa se prosteasca crezand ca o persoana narcisista/depresiva/alcoolica se va schimba peste noapte de dragul lor.

Avem o capacitate extraordinara de a ne prosti pe noi insine, capacitate care este direct proportionala cu inteligenta noastra, caci intr-adevar unde-i minte multa, este si prostie multa.

Un academician renumit, dar cu “ghinion” la femei, isi explica ghinionul sau printr-o teorie bine documentata asupra feromonilor. O femeie extrem de inteligenta insista sa ramana oarba la infidelitatile sotului, fiind deosebit de creativa in a-i gasi acestuia scuze ingenioase pentru absentele frecvente sau pentru comportamentul sau vadit seductiv fata de alte femei.

Privind mai atent insa, descoperim ca aceasta autoprostire prin rationalizari si intelectulizari, care de care mai inteligente, are rolul de a ne proteja de adevaruri dureroase carora pe moment nu le putem face fata. Și in acest caz, realizam ca “prostia” nu este doar nociva, ci si utila, ca isi are rostul ei pe lume si de multe ori este o protectie foarte desteapta impotriva unor suferinte mai mari. Daca ne amintim bine, inchizitia, comunismul, nazismul, bomba atomica au fost toate creatiile unor idealisti foarte inteligenti.

Si atunci, sesizand relativitatea etichetelor de destept si prost, percepand miscarile inteligentei si prostiei ca pe un joc al luminilor si umbrelor, inversunarea noastra impotriva prostiei scade.

Ne permitem chiar sa ne relaxam in acel insight socratic  eliberator “eu stiu ca nu stiu nimic”, razand de pretentia noastra aroganta de a controla lumea printr-o intelegere ingusta, pentru ca apoi, doar cateva zeci de minute mai tarziu, sa revenim la starea obisnuita de judecatori exigenti care incearca sa introduca infinitul in niste sertare mintale rigide si evident neincapatoare.

Mai mult, putem privi intreaga noastra viata ca pe o alternanta continua de momente in care lucrurile ne sunt clare “ca lumina zilei” cu momente in care devenim “prosti ca noaptea”.