Adevarul (Elena Coroianu): Tema de saptamana aceasta este „De ce raman cuplurile impreuna daca sunt constiente ca au o relatie proasta“? Ce te mai tine intr-o relatie despre care crezi ca nu e ceea iti doresti?
Virgil Rîcu:
Teama de singuratate;
Teama ca iti va fi mai greu sa te descurci singur (financiar, administrativ);
Credinta ca nu meriti ceva mai bun;
Incapacitatea de a-ti imagina un viitor mai bun fara respectiva persoana;
Neincrederea in fortele proprii;
Sentimentele de culpabilitate, mai ales cand celalalt da semne ca va suporta foarte greu despartirea;
Sentimentul de esec:
Pentru multi oameni un divort este un esec; ei merg pe presupozitia (falsa, bineinteles) ca, daca esti suficient de inteligent, poti face orice relatie sa mearga. Daca totusi nu merge – spun ei – inseamna ca nu ai facut suficiente eforturi. Divortul este perceput ca un esec personal, greu de suportat pentru orgoliul lor.
Adevarul : Ce rol joaca teama de singuratate?
V.R.: Se pare ca un rol foarte mare, dupa declaratiile multora. Dar teama de singuratate reflecta neincrederea respectivei persoane in abilitatile sale de relationare, in capacitatea sa de a se deschide fata de o noua persoana.
Adevarul : Unii asteapta sa iasa dintr-o relatie in care lucrurile nu mai merg pana apare la orizont posibilitatea (concreta) a altei relatii. Este bine pentru noua relatie sa se intample asa?
V.R.: Oamenii nu stau impreuna doar din iubire. Stau impreuna mai ales dintr-o nevoie de siguranta, care poate fi emotionala si/sau materiala.
A iesi dintr-o relatie atunci cand perspectiva altei noi a aparut la orizont este asemanator cu a renunta la un job care nu te mai satisface exact in momentul in care ai primit o alta oferta si nu mai devreme.
Adevarul : O vorba din popor spune „rau cu raul, dar mai rau fara el”. Credeti ca se aplica si in cadrul relatiilor?
V.R.: Se aplica mai ales relatiilor! Iar aceasta zicala reflecta descoperirile care au stat la baza dezvoltarii teoriei atasamentului.
Copilul mic are nevoie de o figura de atasament (mama sau un substitut matern), pe care o percepe -pe buna dreptate- ca pe o persoana de care depinde insasi supravietuirea lui. Cand scopul este supravietuirea, cand supravietuirea ta este pusa in pericol, accepti foarte multe lucruri pe care in mod normal nu le-ai accepta.
Oamenii au nevoie sa se atașeze, sa se simta in siguranta, sa evite singuratatea, iar pentru acestea fac multe concesii.
Orice rau devine un rau necesar atunci cand previne un rau mai mare.
Adevarul: Exista persoane care intra intr-o relatie cu gandul ca va reuși sa schimbe la celalalt ceea ce nu-i place. Sa fie asta o cauza a eșecului relatiei si totodata o speranta ca o relatie defectuoasa ar putea sa se transforme intr-una fericita, indiferent de cat a trecut de cand relatia este asa?
V.R.: Putem avea doar intentii nobile atunci cand vrem sa schimbam pe cineva dar, daca persoana respectiva nu doreste sa se schimbe conform intentiilor noastre, eforturile noastre vor fi resimtite ca fiind un abuz.
Apoi, sa nu uitam zicala „Drumul spre iad este presarat cu intentii bune”.
Intotdeauna suntem in situatia de a alege: alegem sa schimbam lumea sau alegem sa ne schimbam noi?
Evident, este mult mai usor sa cerem celuilalt sa acomodeze doleantele noastre. Este mult mai facil sa facem reprosuri celorlalti, e mult mai usor sa vedem paiul din ochiul celuilalt decat barna din ochiul nostru.
Adevarul : Din experienta dvs., o relatie care ani de zile merge prost are sanse sa mai mearga vreodata bine? Daca da, ce ar trebui sa faca cei doi?
V.R.: Doar in conditiile in care cel putin unul dintre cei doi are o revelatie, un insight transformator, care sa-i schimbe radical perspectiva.
Lucru care, daca e sa fim sinceri, nu se intampla prea des.
Dar se si intampla! Stiu o persoana, un barbat, care dupa aproape 30 de ani de casnicie, si-a schimbat total atitudinea fata de sotie… ca urmare a unui vis! Si vorbim despre cineva care NU era in terapie!
Atunci cand esti de multi ani intr-o relatie care merge prost, trebuie sa accepti ca exista mult loc de dezvoltare personala pentru tine. Si nu exista dezvoltare personala fara curajul de a-ti infrunta temerile.
Adevarul : Cat de tare isi pune amprenta relatia parintilor asupra unei persoane din punct de vedere al comportarii ei intr-un cuplu?
V.R.: Modelul relational parental conteaza extrem de mult, cu atat mai mult cu cat el este asimilat la invel inconstient.
Reproducem acest model chiar si atunci cand nu dorim sa o facem, chiar si atunci cand ne propunem sa nu o facem.
Adevarul: Apropiatii unui astfel de cuplu ar trebui sa intervina in vreun fel? Cum?
V.R.: Ca prieten, este bine sa fii dispus sa oferi suport, sa fii un bun ascultator si sa te abtii de la a da sfaturi pripite si radicale.
Adevarul : Stiu cazuri in care una dintre parti a refuzat foarte multa vreme despartirea desi celalat ii spunea cat se poate de clar ca nu o mai iubeste, ca nu-si mai doreste relatia si ca le-ar fi mai bine despartiti. Si totusi pana s-a produs despartirea a durat ani si si atunci au fost regrete. Cum explicati o astfel de situatie?
V.R.: Orice divort (si orice casatorie) implica de fapt o negociere, fie aceasta si doar cu propriile sentimente. Pentru ca lucrurile sa mearga lin si frumos, aceasta negociere trebuie sa fie de tipul win-win.
Daca in negocierea unei despartiri, una dintre persoane nu castiga nimic, ci doar pierde si se mai alege si cu sentimentele ranite, atunci evident ea se va opune despartirii. O relatie nu se termina decat atunci cand ambii parteneri accepta finalul.
Putem spune ca o relatie a fost suficient de buna daca atunci cand iesim din ea simtim ca suntem mai evoluati decat in momentul in care am intrat.
Adevarul : Daca sunt copii la mijloc și motivul mentinerii relatiei este „de dragul lor“. Copii simt acest lucru? Vor fi fericiti sau le-ar fi mai bine cu parintii separati? Copilul se va simti vinovat pentru certurile din familie?
V.R.: Copiii au tendinta de a crede ca, daca ceva rau se intampla in familia lor, este din vina lor. Daca parintii se cearta si vor sa divorteze, copiii cred ca asta se intampla din vina lor.
Daca li se explica ca de fapt separarea parintilor are legatura doar cu parintii, și nu cu ei, copiii vor accepta mai usor divortul.
De asemenea, au nevoie sa li se prezinte un scenariu (cum va continua viata lor dupa divort) in care sa se „aseze” mental si emotional in viitor.
Adevarul: Se poate intampla ca parintele sa acumuleze ceva „sentimente negative“ fata de copilul sau pentru ca din cauza lui a stat intr-o relatie pe care nu si-o mai dorea de multa vreme? In acelasi timp cred ca sentimentele negative sunt amestecate si cu vina, pt ca nu e normal sa simti asa ceva fata de propriul copil. Cum influenteaza asta relatiile dintre cele doua parti?
V.R.: Exista o mare diferenta intre motive si pretexte. Cand adultii spun ca au stat intr-o relatie doar de dragul copiilor, nu trebuie crezuti pe cuvant: de obicei, asta e un pretext, o scuza pentru a nu fi facut si a nu face nimic cu viata proprie.
Sigur ca ne putem imagina usor un parinte care resimte responsabilitatile legate de copil ca pe o piatra de moara legata de picior sau de gat. Si sigur ca poate avea momente de neputinta si de furie, in care sa se descarce pe copil, pentru ca apoi sa se simta vinovat.
Un astfel de parinte are nevoie sa isi aduca aminte ca acest copil este de fapt consecinta alegerilor lui.
Dar aceste momente de „cedare nervoasa” au rolul lor. Ele ne forteaza sa spunem „Stop! Ajunge! Trebuie sa fac ceva cu viata mea, caci asa nu mai merge!”, sa ne mobilizam sa facem o schimbare semnificativa in felul in care ne conducem viata.
Daca o mama blameaza in mod constant copilul pentru situatia in care se afla, ea face acest lucru tocmai pentru a evita situatia in care ar trebui sa accepte ca are nevoie sa faca o schimbare in viata ei. Se teme de schimbare, nu crede ca o poate face, nu stie cum o poate face si atunci se complace in a da vina pe copil.
E revoltator cat de multi parinti prefera sa-si blameze copiii pentru a evita infruntarea propriei neputinte!
Un astfel de copil se va simti vinovat, chiar daca rational va intelege ca nu e de fapt vina lui. Se va simti vinovat pentru ca nu a reusit sa o faca pe mama lui sa fie fericita, nu a reusit sa o faca sa-l iubeasca. Risca de asemenea sa dezvolte o imagine despre sine in care el apare ca o povara pentru ceilalti.
___________________________________________
P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Singuratate in doi: cum se transforma iubirea in resemnare’ aparut in Adevarul Week End, 12 octombrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.
Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.
Virgil Rîcu - Psihoterapie psihanalitica 