[Psihoterapie] A invata sa traiesti pe timp de pace

Probabil stiti deja: ne aflam in plin razboi. Mintea umana este aproape tot timpul in razboi: cu ea insasi, cu ceilalti, cu ideologiile, cu teoriile despre parenting, cu vremea, cu politica, cu gravitatia… in razboi cu aproape orice.

Razboiul aduce, evident, suferinta si am putea presupune ca vrem sa se termine.

Dar nu, tocmai aici apare paradoxul. Violenta vinde. Violenta atrage. Violenta devine contagioasa.

Cand am vazut prima data cateva episoade din „Game of thrones” am fost socat de nivelul violentei. Apoi m-am „obisnuit”: mecanismele defensive si-au facut datoria.

Socul a reaparut la filmele pentru adolescenti (”Hunger Games”, cele din seria „Divergent” etc): in ele mustea, clocotea sadismul!

Toate filmele amintite mai sus au avut, bineinteles, un succes enorm la public.

„Psihicul omului este bun prieten cu razboiul”, spunea Freud cu tristete si amaraciune.

In cabinetele de psihoterapie, oamenii vin pentru a vorbi despre razboaiele din mintea lor. Aceste razboaie nu sunt chiar asa de dramatice ca cele din filmele amintite mai sus, dar – pentru cei care le duc – ele genereaza suficienta suferinta… fascinatie… si satisfactie ascunsa.

Ada sufera ca nu isi gaseste jumatatea. Toti barbatii buni sunt luati. Si pentru ca cei ramasi nu sunt suficient de buni, Ada s-a implicat in mai multe relatii cu barbati casatoriti… sperand ca acestia, la un moment dat, sa divorteze si sa se dedice ei. Iar pentru ca acest lucru nu se intampla, suferinta, frustarea, gelozia, furia escaladeaza, devin coplesitoare.

Din fericire, Ada nu este doar dispusa sa lucreze cu ea insasi, e hotarata sa persevereze. Astfel ca psihoterapia isi face incet, treptat si subtil simtite efectele. Emotiile sunt exprimate in mod catarctic, iar situatia de viata e privita din diverse unghiuri.

La inceput, el, barbatul, era in prim plan, pasiunea dintre ei. Apoi panorama se schimba: sotia lui devine centrul preocuparilor, rivalitatea cu aceasta, ura si gandurile ucigase ale Adei fata de ea. Barbatul e deja in plan secund acum, el este un simplu trofeu, satisfactia deriva din fanteziile de infrangere a rivalei.

Ada admite ca nu se vede ducand o viata cu el, dar vrea ca el sa divorteze pentru ea… chiar daca stie ca ulterior, si probabil destul de repede, isi va pierde interesul pentru el.

Important e sa castige in fata sotiei lui. Important este sa se valideze ca femeie invingatoare.

Psihoterapia continua, afectele se rostogolesc in cuvinte la inceput aprigi, apoi mai fade.

Observata iar si iar, ura slabeste, energia sleieste, razboiul isi arata dezavantajele.

Dizolvarea treptata a urii face incet-incet loc unor afecte mai bune si, odata cu aparitia acestora, inclusiv situatia de viata se schimba. Din multimea celor ne-buni si neluati, un barbat liber isi face “miraculos” aparitia, Ada se deschide incet fata de el.

Sunt un cuplu acum, in sfarsit e liniste, e pace, dar pacea are un gust diferit, neobisnuit.

Din cand in cand, Adei ii reapare dorul de acele trairi intense din vremea in care parca se afla intr-un roller coaster emotional, reapare dorul de suferinta, de fiorii dragostei ilicite, setea de a castiga in fata altei femei, fascinatia razboiului…

In acest stadiu, provocarea Adei, ca si a marii majoritati a oamenilor, este de a invata sa traiasca pe timp de pace.

Ca sa ma intorc la filme, imi vine in minte „Rambo” – un film despre un soldat traumatizat in razboiul din Vietnam care, odata intors acasa, pe timp de pace, porneste aici un nou razboi.

Rambo nu stie sa traiasca pe timp de pace. Viata lui e razboiul… si de aceea il recreeaza din nou si din nou.

In anul in care a fost facut, „Rambo” a fost declarat de critici cel mai prost film al anului. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Stallone sa faca ulterior Rambo II, III, IV, V…

Pentru ca, asa cum spunea Freud, omul e bun prieten cu razboiul.

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panica sunt deja bine cunoscute unui numar din ce in ce mai mare de oameni: teama intensa, aparuta ca din senin, insotita de palpitatii, puls ridicat, senzatii de sufocare si inecare, transpiratie abundenta, dificultati respiratorii, durere toracica, vertij, ameteli, teama de pierdere a controlului sau de a innebuni, parestezii, depersonalizare, frica intensa de moarte.

Ceea ce se cunoaste mai putin sunt cauzele atacurilor de panica. Fara pretentia de a oferi o explicatie exhaustiva, exemplul de mai jos reprezinta o incursiune in culisele atacului de panica.

Barbat, 40 ani, asistent universitar, solicita terapie pentru stari de anxietate. Cu cateva saptamani in urma, intorcandu-se acasa de la serviciu, un atac de panica, aparut ca din senin, i-a creat senzatia puternica ca va face atac de cord.

Nu se stia cardiac, motiv pentru care a fost cu atat mai surprins si mai inspaimantat. Bineinteles, s-a grabit sa faca investigatii medicale, dar toate au iesit in regula. ”Se pare ca este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

atac de panica

Explorand in terapie ce se intamplase in ajunul crizei sale, pacientul ajunge sa povesteasca un incident/o cearta cu profesorul si mentorul sau (caruia ii era asistent). Pacientul si-a exprimat opiniile stiintifice (care difereau de cele ale ale profesorului) intr-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simtea extrem de vinovat, intrucat isi respecta si admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om in varsta si pacientul isi aminteste ca, ulterior certei, a avut fantezia ca profesorul, suparat, furios, indignat si slabit de varsta, face un atac de cord si moare. Aceasta fantezie l-a inspaimantat teribil si l-a umplut de vinovatie: din cauza lui, profesorul putea sa moara. In aceeasi zi, el insusi avut acel atac de panica (insotit de teama ca el va face un atac de cord) care l-a condus, in cele din urma, la terapie.

Pentru cei familiarizati cu psihoterapia psihanalitica, lucrurile devin putin mai clare acum.
Fantezia legata de profesorul care face atac de cord contine, evident, dorinta inconstienta(!) a pacientului ca profesorul sa moara. Ceea ce, la nivel constient, parea o banala disputa profesionala, o exprimare – ceva mai emotionala, mai vehementa – a unui punct de vedere diferit, la nivel inconstient a fost trait ca o crima.

Urmand legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul – acea parte a mintii noastre asociata constiintei morale, judecatorul interior – a aplicat pedeapsa adecvata: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea tintita catre profesor a fost intoarsa impotriva propriei persoane. Pentru intentiile sale criminale (inconstiente!), asistentul trebuia sa impartaseasca aceeasi soarta cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe masura ce a început sa se simta din ce in ce mai in siguranta in relatie cu terapeutul, nemaifiindu-i teama ca va fi judecat, pacientul a verbalizat si o alta fantezie pe care o avusese in acea perioada, si anume ca, in urma mortii profesorului, el – pacientul- prelua catedra acestuia. Iată ca avem acum si „mobilul crimei”!

In momentul conflictului, vazand cum profesorul se schimba la fata si parea ca i se face rau, s-a panicat la gandul ca dorinta sa era pe  cale sa se indeplineasca! Iar la scurt timp dupa… a venit pedeapsa in forma atacului de panica si a temerii ca el insusi va muri.

Cata usurare ca toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai ca corpul nostru reactioneaza negresit la ideile/fanteziile din mintea noastra…

Povestea de mai sus ofera o viziune inedita asupra atacului de panica: senzatia de moarte iminenta traita intens in atacul de panica este o autopedeapsa pentru dorintele agresive nutrite fata de persoanele pe care le iubim.

Judecatorul interior, constiinta noastra morala, se asigura ca ne autopedepsim pentru toate intentiile noastre agresive.

Putem face o psihoterapie si fara sa avem simptome?

Putem face o psihoterapie pentru a ne cunoaste. Psihanaliza, de exemplu, nu este doar o metoda de psihoterapie ci si o metoda de sondare a psihismului inconstient. Urmand o psihoterapie psihanalitica, nu doar reducem nelinistile (anxietatea), nu doar dizolvam simptomele, ci devenim constienti de felul in care noi functionam la nivel psihologic. Ne descoperim astfel tiparele de gandire, motivatiile inconstiente, dorintele si temerile ascunse, precum si mecanismele psihice prin care evitam, distorsionam acele aspecte ale realitatii care nu ne plac sau care ne sperie. Ne intelegem mai bine pe noi insine si ii intelegem mai bine pe ceilalti.

Imi place sa spun ca a face o psihanaliza sau o meditatie Zen nu strica nimanui. Cu totii avem nevoie de o igiena mentala, dar cei mai multi dintre noi sunt departe de a constientiza aceasta nevoie. Este posibil, sper, ca in viitor a efectua un proces de igiena mentala cu regularitate sa devina la fel de firesc precum spalatul pe dinti, de exemplu.

In prezent insa, este adevarat ca marea majoritate a celor care solicita o psihoterapie fac acest lucru doar cand ajung in situatii de criza. A fi in criza iti creeaza o motivatie puternica pentru a face psihoterapie.

Personal, pana acum nu m-am aflat niciodata in situatia in care cineva sa-mi solicite o psihoterapie fara a avea o problema. Ca problema este foarte vag definita, asta este alta poveste. Multe probleme care ii imping pe oameni catre o psihoterapie sunt vag definite si de fapt unul din obiectivele psihoterapiei se refera la definirea clara a problemelor (nu se spune ca o problema bine definita este pe jumatate rezolvata ?). Mai mult, problema prezentata nu este niciodata adevarata problema,caci adevarata problema rezida intr-un conflict inconstient.

Ca sa o spun foarte direct, eu nu cunosc oameni fara probleme. Cunosc oameni care spun despre ei insisi ca nu au nici o problema, dar spun asta tocmai pentru ca nu se cunosc pe ei insisi, nu au capacitatea de a se autoobserva, nu pot realiza un demers introspectiv suficient de profund. Una este sa nu ai probleme si alta e sa negi problemele pe care le ai.

Sa luam exemplul unei persoane care se plange in continuu de modul nedrept si persecutoriu in care o trateaza cei din jurul ei. La un moment dat, aceasta persoana citeste intr-o carte de popularizare a psihoterapiei o descriere a comportamentului de victima si recunoaste in acea descriere propriile tendinte de autovictimizare. Isi da seama brusc ca are o problema. O avusese si pana atunci, dar nu fusese constienta de asta.

Pe multi ii sperie gandul ca ar putea avea probleme, privesc acest lucru ca pe o critica, ca pe o respingere , ca pe ceva rusinos, umilitor. Dar problemele apar tot timpul, la toata lumea (!), iar asta semnaleaza faptul ca a sosit momentul sa trecem la un alt nivel de dezvoltare personala.