[Psihoterapie] A invata sa traiesti pe timp de pace

Probabil stiti deja: ne aflam in plin razboi. Mintea umana este aproape tot timpul in razboi: cu ea insasi, cu ceilalti, cu ideologiile, cu teoriile despre parenting, cu vremea, cu politica, cu gravitatia… in razboi cu aproape orice.

Razboiul aduce, evident, suferinta si am putea presupune ca vrem sa se termine.

Dar nu, tocmai aici apare paradoxul. Violenta vinde. Violenta atrage. Violenta devine contagioasa.

Cand am vazut prima data cateva episoade din „Game of thrones” am fost socat de nivelul violentei. Apoi m-am „obisnuit”: mecanismele defensive si-au facut datoria.

Socul a reaparut la filmele pentru adolescenti (”Hunger Games”, cele din seria „Divergent” etc): in ele mustea, clocotea sadismul!

Toate filmele amintite mai sus au avut, bineinteles, un succes enorm la public.

„Psihicul omului este bun prieten cu razboiul”, spunea Freud cu tristete si amaraciune.

In cabinetele de psihoterapie, oamenii vin pentru a vorbi despre razboaiele din mintea lor. Aceste razboaie nu sunt chiar asa de dramatice ca cele din filmele amintite mai sus, dar – pentru cei care le duc – ele genereaza suficienta suferinta… fascinatie… si satisfactie ascunsa.

Ada sufera ca nu isi gaseste jumatatea. Toti barbatii buni sunt luati. Si pentru ca cei ramasi nu sunt suficient de buni, Ada s-a implicat in mai multe relatii cu barbati casatoriti… sperand ca acestia, la un moment dat, sa divorteze si sa se dedice ei. Iar pentru ca acest lucru nu se intampla, suferinta, frustarea, gelozia, furia escaladeaza, devin coplesitoare.

Din fericire, Ada nu este doar dispusa sa lucreze cu ea insasi, e hotarata sa persevereze. Astfel ca psihoterapia isi face incet, treptat si subtil simtite efectele. Emotiile sunt exprimate in mod catarctic, iar situatia de viata e privita din diverse unghiuri.

La inceput, el, barbatul, era in prim plan, pasiunea dintre ei. Apoi panorama se schimba: sotia lui devine centrul preocuparilor, rivalitatea cu aceasta, ura si gandurile ucigase ale Adei fata de ea. Barbatul e deja in plan secund acum, el este un simplu trofeu, satisfactia deriva din fanteziile de infrangere a rivalei.

Ada admite ca nu se vede ducand o viata cu el, dar vrea ca el sa divorteze pentru ea… chiar daca stie ca ulterior, si probabil destul de repede, isi va pierde interesul pentru el.

Important e sa castige in fata sotiei lui. Important este sa se valideze ca femeie invingatoare.

Psihoterapia continua, afectele se rostogolesc in cuvinte la inceput aprigi, apoi mai fade.

Observata iar si iar, ura slabeste, energia sleieste, razboiul isi arata dezavantajele.

Dizolvarea treptata a urii face incet-incet loc unor afecte mai bune si, odata cu aparitia acestora, inclusiv situatia de viata se schimba. Din multimea celor ne-buni si neluati, un barbat liber isi face “miraculos” aparitia, Ada se deschide incet fata de el.

Sunt un cuplu acum, in sfarsit e liniste, e pace, dar pacea are un gust diferit, neobisnuit.

Din cand in cand, Adei ii reapare dorul de acele trairi intense din vremea in care parca se afla intr-un roller coaster emotional, reapare dorul de suferinta, de fiorii dragostei ilicite, setea de a castiga in fata altei femei, fascinatia razboiului…

In acest stadiu, provocarea Adei, ca si a marii majoritati a oamenilor, este de a invata sa traiasca pe timp de pace.

Ca sa ma intorc la filme, imi vine in minte „Rambo” – un film despre un soldat traumatizat in razboiul din Vietnam care, odata intors acasa, pe timp de pace, porneste aici un nou razboi.

Rambo nu stie sa traiasca pe timp de pace. Viata lui e razboiul… si de aceea il recreeaza din nou si din nou.

In anul in care a fost facut, „Rambo” a fost declarat de critici cel mai prost film al anului. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Stallone sa faca ulterior Rambo II, III, IV, V…

Pentru ca, asa cum spunea Freud, omul e bun prieten cu razboiul.

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panică sunt deja bine cunoscute unui număr din ce în ce mai mare de oameni: teamă intensă, apărută ca din senin, însoțită de palpitații, puls ridicat, senzații de sufocare și înecare, transpirație abundentă, dificultăți respiratorii, durere toracică, vertij, amețeli, teamă de pierdere a controlului sau de a înnebuni, parestezii, depersonalizare, frică intensă de moarte.

Ceea ce se cunoaște mai puțin sunt cauzele atacurilor de panică. Fără pretenția de a oferi o explicație exhaustivă, exemplul de mai jos reprezintă o incursiune în culisele atacului de panică.

Bărbat, 40 ani, asistent universitar, solicită terapie pentru stări de anxietate. Cu câteva săptămâni în urmă, întorcându-se acasă de la serviciu, un atac de panică, apărut că din senin, i-a creat senzația puternică că va face atac de cord.

Nu se știa cardiac, motiv pentru care a fost cu atât mai surprins și mai înspăimântat. Bineînțeles, s-a grăbit să facă investigații medicale, dar toate au ieșit în regulă.

”Se pare că este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorând în terapie ce se întâmplase în ajunul crizei sale, pacientul ajunge să povestească un incident/o ceartă cu profesorul și mentorul sau (căruia îi era asistent). Pacientul și-a exprimat opiniile științifice (care difereau de cele ale ale profesorului) într-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simțea extrem de vinovat, întrucât își respecta și admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om în vârstă și pacientul își amintește că, ulterior certei, a avut fantezia că profesorul, supărat, furios, indignat și slăbit de vârstă, face un atac de cord și moare. Această fantezie l-a înspăimântat teribil și l-a umplut de vinovăție: din cauza lui, profesorul putea să moară. În aceeași zi, el însuși avut acel atac de panică (însoțit de teamă că el va face un atac de cord) care l-a condus, în cele din urmă, la terapie.

Pentru cei familiarizați cu psihoterapia psihanalitică, lucrurile devin puțin mai clare acum.
Fantezia legată de profesorul care face atac de cord conține, evident, dorința inconștientă(!) a pacientului ca profesorul să moară. Ceea ce, la nivel conștient, părea o banală dispută profesională, o exprimare-ceva mai emoțională, mai vehementă-a unui punct de vedere diferit, la nivel inconștient a fost trăit că o crimă.

Urmând legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul-acea parte a minții noastre asociată conștiintei morale, judecătorul interior-a aplicat pedeapsa adecvată: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea țintită către profesor a fost întoarsă împotriva propriei persoane. Pentru intențiile sale criminale (inconștiente!), asistentul trebuia să împărtășească aceeași soartă cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe măsură ce a început să se simtă din ce în ce mai în siguranță în relație cu terapeutul, nemaifiindu-i teamă că va fi judecat, pacientul a verbalizat și o altă fantezie pe care o avusese în acea perioadă, și anume că, în urmă morții profesorului, el-pacientul- prelua catedra acestuia. Iată că avem acum și „mobilul crimei”!

În momentul conflictului, văzând cum profesorul se schimbă la față și părea că i se face rău, s-a panicat la gândul că dorința sa era pe cale să se îndeplinească! Iar la scurt timp după… a venit pedeapsa în forma atacului de panică și a temerii că el însuși va muri.

Câtă ușurare că toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai că corpul nostru reacționează negreșit la ideile/fanteziile din mintea noastră…

Povestea de mai sus oferă o viziune inedită asupra atacului de panică: senzația de moarte iminentă trăită intens în atacul de panică este o autopedeapsa pentru dorințele agresive nutrite față de persoanele pe care le iubim.

Judecătorul interior, conștiință noastră morală, se asigură că ne autopedepsim pentru toate intențiile noastre agresive.

Putem face o psihoterapie si fara sa avem simptome?

Putem face o psihoterapie pentru a ne cunoaste. Psihanaliza, de exemplu, nu este doar o metoda de psihoterapie ci si o metoda de sondare a psihismului inconstient. Urmand o psihoterapie psihanalitica, nu doar reducem nelinistile (anxietatea), nu doar dizolvam simptomele, ci devenim constienti de felul in care noi functionam la nivel psihologic. Ne descoperim astfel tiparele de gandire, motivatiile inconstiente, dorintele si temerile ascunse, precum si mecanismele psihice prin care evitam, distorsionam acele aspecte ale realitatii care nu ne plac sau care ne sperie. Ne intelegem mai bine pe noi insine si ii intelegem mai bine pe ceilalti.

Imi place sa spun ca a face o psihanaliza sau o meditatie Zen nu strica nimanui. Cu totii avem nevoie de o igiena mentala, dar cei mai multi dintre noi sunt departe de a constientiza aceasta nevoie. Este posibil, sper, ca in viitor a efectua un proces de igiena mentala cu regularitate sa devina la fel de firesc precum spalatul pe dinti, de exemplu.

In prezent insa, este adevarat ca marea majoritate a celor care solicita o psihoterapie fac acest lucru doar cand ajung in situatii de criza. A fi in criza iti creeaza o motivatie puternica pentru a face psihoterapie.

Personal, pana acum nu m-am aflat niciodata in situatia in care cineva sa-mi solicite o psihoterapie fara a avea o problema. Ca problema este foarte vag definita, asta este alta poveste. Multe probleme care ii imping pe oameni catre o psihoterapie sunt vag definite si de fapt unul din obiectivele psihoterapiei se refera la definirea clara a problemelor (nu se spune ca o problema bine definita este pe jumatate rezolvata ?). Mai mult, problema prezentata nu este niciodata adevarata problema,caci adevarata problema rezida intr-un conflict inconstient.

Ca sa o spun foarte direct, eu nu cunosc oameni fara probleme. Cunosc oameni care spun despre ei insisi ca nu au nici o problema, dar spun asta tocmai pentru ca nu se cunosc pe ei insisi, nu au capacitatea de a se autoobserva, nu pot realiza un demers introspectiv suficient de profund. Una este sa nu ai probleme si alta e sa negi problemele pe care le ai.

Sa luam exemplul unei persoane care se plange in continuu de modul nedrept si persecutoriu in care o trateaza cei din jurul ei. La un moment dat, aceasta persoana citeste intr-o carte de popularizare a psihoterapiei o descriere a comportamentului de victima si recunoaste in acea descriere propriile tendinte de autovictimizare. Isi da seama brusc ca are o problema. O avusese si pana atunci, dar nu fusese constienta de asta.

Pe multi ii sperie gandul ca ar putea avea probleme, privesc acest lucru ca pe o critica, ca pe o respingere , ca pe ceva rusinos, umilitor. Dar problemele apar tot timpul, la toata lumea (!), iar asta semnaleaza faptul ca a sosit momentul sa trecem la un alt nivel de dezvoltare personala.